De trei ori „zborul”

Gloria și jertfa trebuie onorate

Marina Română a avut în dotare trei generații de nave, dintre care una a purtat numele „Sborul”/”Zborul”.
Pentru că recent Divizionul 150 Rachete Navale Mangalia a serbat trei decenii de la intrarea în serviciu a navei purtătoare de rachete „Zborul” (NPR 188), evocăm, pe scurt, secvențe din carierele antecesoarelor sale.
 

Torpiloarele franțuzești clasa I

          În urma Contractului încheiat la 30 martie 1887 de Ministerul de Război cu Societe anonyme de Forges et Chantieres de la Méditerranée din Le Havre, la 6 și 22 octombrie 1888 soseau în țară torpiloarele clasa I „Sborul”, „Smeul” și respectiv „Năluca”.
Numit şef de stat-major la Comandamentul Flotilei, la 24 aprilie 1887, maiorul Emanoil Koslinski a făcut parte din comisia trimisă în Franţa pentru supravegherea construcţiei acestor torpiloare.
„A muncit cu stăruinţă şi dragoste - aprecia căpitanul ing. Nicolae Alexandreanu, aprofundând chestiunile cele mai dificile de construcţii - ca şi ofiţerii tehnici - pentru ca vasele să fie bine şi solid construite spre a servi cu folos la apărarea ţării.”
    Cele trei torpiloare tip „Sborul“, costând fiecare 228000 lei, aveau următoarele caracteristici tehnico-tactice:

Anul construcţiei	1888, Franţa
Deplasament	= 56 tone
Lungime	= 36,25 metri
Lăţime	= 3,45 metri
Pescaj	= 2,20 metri
Viteza	= 21 noduri
Puterea motoarelor	= 1 maşină cu câte doi cilindri de 578 CP
Echipaj	= 25 marinari (3 ofiţeri şi 22 soldaţi)
Armament	- 2 tunuri cu tragere rapidă tip Hotchkiss cu câte 5 țevi de 37 mm calibru
	- 3 tuburi lansatoare de torpile
	- 3 şcondri port-torpilă

 
Navele aveau opera vie vopsită în roșu, suprastructura fiind neagră, cu excepția coșurilor, a catargului și a trombei de aerisire, care erau gsalbene.
Cabina de comandă și suprastructura mașinilor eau albe.
Prin Înaltul Decret Regal nr. 1284 din 27 aprilie 1889, căpitanul Constantin Mănescu a fost numit comandant al Companiei I Torpilori și al torpilorului „Smeul”.
În anul 1890, căpitanul Ion Coandă a fost numit comandant al torpilorului „Sborul” și ulterior al Grupului Torpiloare.
Torpilorul „Sborul”, alături de „Năluca”, a făcut parte din Apărarea Mobilă, cu sediul la Țiglina, executând exerciții de scurtă durată și manevre pe brațul Sulina, până la mare.
Ulterior, la comanda torpilorului „Sborul” s-au aflat căpitanii Constantin Ciuchi, Zaharia Ionescu ș.a.
Încadrate în Divizia Ușoară, în timpul Primului Război Mondial cele trei torpiloare au executat cu succes misiuni de patrulare, fiind utilizate și ca nave de legătură între Flota de Operații și Comandamentul rus.
Torpilorul „Smeul” s-a scufundat la 3  aprilie 1917 pe Canalul Starîi Stambul, celelalte două fiind scoase din serviciu după terminarea războiului.

Torpiloarele austro-ungare

A doua generație de nave - care vor purta denumirile „Smeul”, „Sborul” și „Năluca” -, au fost torpiloarele maritime cedate României de Marina austro-ungară după încheierea Marelui Război 1914-1920.
Construite în anul 1914 în Șantierele Navale din Fiume și Trieste, acestea aveau deplasamentul de 266 tone, lungimea – 57,84 metri, lățimea – 5,78 metri, pescajul - 1,52 metri, puterea motoarelor de 5000 CP și o viteză de 24 Nd.
Erau armate cu câte 2 tunuri de calibru 66 mm, două mitraliere antiaeriene de 13,2 mm și 2 tuburi lanstorpile cu calibru de 450 mm.
Intrate în dotarea Diviziei de Mare la 19 ianuarie 1921, în anul 1923 torpiloarele „Smeul” și „Năluca” au fost puse sub comanda locotenent-comandorului Alexandru Gheorghiu și căpitanului Alexandru Dumitrescu, în timp ce „Sborul” a rămas în rezervă, la Dunăre.
În vara anului 1924, „Sborul” (ex - F 80), aflat sub comanda locotenent-comandorului Ion Atanase, a fost încadrat în Grupul Naval de Instrucție. Ulterior, torpilorul a fost desemnat navă staţionar la Sulina, la dispoziţia Comisiei Europene a Dunării, la comanda acestuia aflându-se căpitanul Nicolae Bardescu, urmat de căpitanul Virgil Ionescu.
În perioada 1 noiembrie 1937 – 25 octombrie 1940, „Sborul” a făcut parte din Grupul Navelor Dezarmate ale Diviziei de Mare, fiind în clasare generală la Arsenalul Marinei – Șantierul Naval Galați, cu începere de la 1 aprilie 1940.
De la 15 la 17 decembrie 1940 nava a fost recepționată de o comisie alcătuită din căpitanul Boris Levitschi – președinte, locotenenții Ion Constandache și Vasile Mamudi, ca membri și ing. Debeșerianu, delegat al Arsenalului Marinei Regale.
La 18 decembrie 1940 nava a plecat spre Constanța.
De la 6 martie 1941, comanda navei a fost preluată de căpitanul Gheorghe Hristu, secund fiind locotenentul Florea Predoiu.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cele trei torpiloare au fost încadrate în Forțele Navale Maritime, executând misiuni de instalare a unor baraje de mine, patrulări împotriva submarinelor inamice, recunoașteri și siguranța ieșirii în larg a submarinului „Delfinul”.
La 21 martie 1941, „Sborul” a ieșit în mare cu generalul Hugo Schwab și o misiune germană, executând patrulare între Mangalia și Capul Midia.
La 22 iunie 1941, „Sborul” primește și execută prima misiune de război – patrulare la Nord de Midia, cu scopul de a semnala prezența inamicului ce ar fi fi intenționat să se infiltreze în această regiune.
Pe 23 iunie, la orele 12.30, 14.30 și 17.00 au loc bombardamente aeriene ale aviației ruse asupra portului Constanța.
Pe 26 iulie 1941, nava a fost bombardată de unul din cele trei avioane rusești tip Rata, două dintre bombele lansate explodând pe cheu, în prova, la circa 20-30 metri.
Schijele armate l-au omorât pe sergentul Ioan Luntraru și Niculae Stângă și i-au rănit pe submaistrul clasa a II-a Ioan Popescu, sergentul Constantin Plăvițu, soldatul Ioan Țigaret și soldatul Dumitru Borugă.
Exploziile au produs numeroase pagube navei.
La 6 octombrie 1941 comanda navei a fost predată căpitanului Constantin Borș iar la 14 noiembrie 1941 căpitanului Dumitru Agarici.
De la începerea războiului și până la sfârșitul anului 1941, „Zborul” a executat 66 de misiuni de escortă, dragaj, goană și asigurare antisubmarin.
La 2 aprilie 1942 nava a suferit avarii serioare, precum și un decedat și mai mulți răniți dintre membrii echipajului. Astfel, pe 4 aprilie, în Cimitirul Eroilor din Constanța a avut loc ceremonialul înmormântării maistrului mecanic german Adolf Fey, ucis de explozii.
Pe 11 aprilie a fost înmormântat soldatul Ioan Vodă, contingent 1941, membru al echipajului, decedat în Spitalul Militar Constanța.
Cu acest prilej, comandantul Forțelor Navale Maritime l-a decorat post-mortem cu Crucea „Serviciului Credincios” cu spade clasa a III-a.
În după amiaza zilei de 30 aprilie a avut loc ceremonia înmormântării sergentului major de rezervă Nicoli Florea, șeful tunului de 20 mm, decedat la Spitalul Militar din Constanța.
În dimineața zilei de 4 august 1942, între orele 09.00 și 10.45, o delegație a navei compusă din ofițeri, maiștri și trupă, împreună cu comandantul navei, căpitanul Dumitru Agarici și confesorul Forțelor Navale Maritime, preotul ieșean căpitan Gheorghe Tudorache, s-au deplasat la Cimitirul Eroilor din Constanța, unde au oficiat un parastas în memoria eroilor navei – sergentul major (r) Nicoli Florea, sergenții Luntreanu Ioan și Stângă Nicolae și soldatul Vodă Ioan.
Prin Înaltul Decret Regal nr. 2253 din 13 august 1943, pavilioanelor torpiloarelor „Sborul”, „Smeul” și „Năluca” li s-a conferit Ordinul „Steaua României” cu spade în grad de Cavaler, cu panglică de Virtute Militară.
Torpiloarele au participat cu succes și la operațiunea de evacuare a trupelor române de la Odessa și Sevastopol.
În urma unui atac aerian sovietic, torpilorul „Năluca” a fost scufundat în portul Constanța, la 20 august 1944.
La 5 septembrie 1944, „Sborul” a fost dezarmat și sechestrat de trupele sovietice.
Torpiloarele preluate de flota sovietică au fost restituite României la 12 octombrie 1945, la Galați.
 

„Zborul” continuă tradiția

Pentru subordonații căpitanului de rangul 3 Eugen Gabur, ziua de miercuri, 12 septembrie 1990 a marcat un nou început de drum și de carieră. În această memorabilă zi, la ora 16.00, navelor noastre de luptă li s-au alăturat, - impunătoare prin construcția modernă și dotarea tehnică de vârf –, nava purtătoare de rachete „Zborul”, proiect 1241-RE.
Acolo, la poalele Ciatîr-Dag-ului, pe țărmul sudic al Peninsulei Crimeea, în baia Sevastopolului, au sosit să le ureze bun venit printre catargele românești, odată cu înmânarea pavilionului tricolor, viceamiralul Gheorghe Anghelescu, comandantul Marinei Militare și fostul ministru secretar de stat și șef al Direcției Înzestrării Armatei, generalul-locotenent Gheorghe Bălteanu.
Construcția navei s-a încheiat la 28 decembrie 1988, primind, întâia oară, botezul apelor Volgăi.
Recepția navei a fost efectuată de către o comisie condusă de căpitanul de rangul 1 (astăzi contraamiral de flotilă în retragere) ing. Constantin Rusu. Din partea Direcției Tehnice de Înzestrare din Comandamentul Marinei Militare au participat, ca specialiști, căpitanul de rangul 1 ing. Marcel Hobai, căpitanul de rangul 1 ing. Vasile Olaru și căpitanul de rangul 2 ing. Ion Băzăvan.
Pe 14 septembrie 1990 nava, capabilă să atingă 43 Nd, având echipajul complet la posturile de luptă, alcătuit din 7 ofițeri, 23 de maiștri militari, 1 subofițer și 31 militari în termen, sosește în țară, intrând în compunerea Divizionului 133 Vedete Purtătoare de Rachete.
Începea astfel o nouă filă din epopeea navală a „Zborului” românesc, care se află astăzi în compunerea Divizionului 150 Rachete Navale, alături de suratele sale, „Pescărușul” (NPR 189) şi „Lăstunul” (NPR 190).

BUN CART ÎNAINTE, CAMARAZI!
 

Bibliografie:

1. Ion Ionescu, Georgeta Borandă, Marian Moșneagu, „Noi contribuții la istoria Marinei Militare Române”, Editura Muntenia & Leda, Constanța, 2001
2. Marian Moșneagu, „Eroii Marinei Române”, Editura ALPHA MDN, Buzău, 2002
3. Marian Moșneagu, „Politica navală postbelică a României (1944-1958)”, Editura „Mica Valahie”, București, 2004
4. Nicolae C. Petrescu, „Marina Militară Română în Războiul pentru Întregirea României. File de istorie”, Editura și Tipografia Europroduct, Pitești, 2004
5. Nicolae C. Petrescu, „Marina Română în Războiul antisovietic. Submarine, Vedete torpiloare, Canoniere, Torpiloare, Baraje de mine, Comandamentul Portului și Zonei Constanța, Remorchere dragoare și Hidroaviația, Comandanți”, Editura și Tipografia Europroduct, Pitești, 2004

 
Sursa foto: Colecția Marian Moșneagu
 
Despre Marian Moşneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016). 
 
Citește și:

Regele veghează, România înflorește!