Destine de navigatori Impact fatal în Bosfor (galerie foto)

Marea şi Viaţa îşi au, de când lumea, legile lor nescrise. Mereu schimbătoare şi adesea imprevizile, nu ştii la ce să te aştepţi de la ele. Și de la ziua de mâine. Și tot de când lumea, legendele mării şi dramele vieţii ne spun că destinul te poartă, inevitabil, acolo unde ţi-e scris să fii şi să trăieşti. Sau să sfârşeşti...
 

Valuri cernite

Amintirile celor 17 ani de căsnicie revin adesea în mintea Teodorei, precum monoton se-ntorc zbuciumatele valuri la ţărm. Câteodată simte însă cum îi vuieşte capul şi-atunci cu greu reuşeşte să se detaşeze de dramatismul acelui eveniment care i-a marcat, nemilos şi parcă nemeritat de repede, tihna unui cămin fericit.


În acele clipe de rătăcire, lacrimile îi înceţoşează grabnic privirea pe care în zadar se străduieşte s-o ascundă fiului, înainte ca plânsul s-o copleşească. Urmărindu-l, ca-ntr-o oglindă vălurită, ochii aţintiţi în neantul unor talazuri închipuite desluşesc adesea chipul celui drag şi neuitat vreodată...


Pe Nicu îl cunoscuse în mai 1976, în casa uneia dintre viitoarele cumnate. Nu trecuse un an şi îşi uniseră destinele pentru totdeauna şi-n acel norocos an ’77 se născuse şi Raul, unicul lor fiu. Căsnicia lor înflorise astfel precum teii, şi castanii, şi liliacul din primăvara în care soarta i-l scosese în cale. Zilele şi anotimpurile se petreceau ca-ntr-o perpetuă sărbătoare...


Nicu terminase liceul la seral şi lucrase un timp ca maistru mecanic la “Integrata”. Apoi, o jumătate de an, a urmat cursurile de radiotelegrafist. Era încântat de noua sa meserie şi perspectiva plecării pe mare îl făcea să freamăte de neastâmpăr.


Raul avea patru anişori când tatăl s-a dezlipit întâia oară de familie. Primul voiaj, ca radiotelegrafist pe m/n “Făgăraş”, a fost cel mai lung şi cel mai greu din cariera sa. Un fragment de hartă, garnisită cu sfilaţă albăstruie, cu ştampila navei şi semnătura comandantului, clc Marin Deboveanu, original certificate de botez la trecerea Ecuatorului, i-a amintit peste ani drumul spre Indii.


La început, nu era săptămână ori lună să nu le trimită acasă, la Constanţa, un mesaj. Uneori, Teodora citea nedumerită pe câte o radiogramă afectuosul “La mulţi ani!”. Dincolo de ziua sa de naştere ori de cea a copilului, Nicu nu uita niciodată data căsătoriei lor. Scrisorile expediate de aiurea, pe unde-l purtau vapoarele şi interesele armatorilor, începeau şi se sfârşeau identic: “Dragă soţioară”.


Aşa s-au perindat, unul după altul, alte 14 voiaje: pe “Dej”, “Buziaş”, “Borzeşti”, “Seimeni”, “Buşteni”, “Paşcani”, “Baia Mare”, “Baziaş” şi – cele mai multe – pe “Periş”. Munca era plăcută şi despărţirea i se părea mai uşoară, poate şi pentru că avea privilegiul de a lua mai des legătura cu cei dragi din ţară. Între anii 1992 şi 1994 a făcut o pauză. A lucrat la Cumpăna, la Radio Coastă.


După Revoluţia din decembrie 1989, traiul, precum toate celelalte, se schimbase şi în România. Timpul trecuse, Raul avea acum 16 ani, îi semăna leit şi părea acaparat de aceeaşi pasiune pentru electronică şi, se gândea în sinea sa, că poate mâine, poimâine, bărbat în toată firea, i-ar prinde bine o casă numai a lui. Fără prea multă tevatură, s-a dat peste cap, şi-a aranjat ploile – cum se spune – şi-ntr-o bună zi şeful l-a sunat: “- Nicuşor, ţi-am găsit o navă aşa cum vrei tu!”.


Abia a avut timp să-şi facă bagajele. Teodorei i-a spus doar atât: “- Plec!”. Cu o zi înainte de îmbarcare şi-a luat rămas bun de la mama sa, Maria. Bătrâna a izbucnit în lacrimi. Plângea mocnit, cu teamă, de grija bătrâneţii neajutorate şi singuratice, şi a lui. Nicuşor, mezinul, era cel mai răsfăţat şi mai iubit dintre copiii săi. “- Roagă-te să mă-ntorc, mamă!”, au fost cuvintele lui de adio…


Era într-o zi de vineri, pe 18 februarie 1994. Parcă-l vede şi acum: şi-a luat brevetul, paşaportul, bagajele, a sărutat-o şi şi-a îmbrăţişat flăcăul; în el rămânea nădejdea casei. Un prieten bun l-a dus cu maşina în port. A plecat trist, îngândurat şi, ca niciodată, nu s-a mai uitat înapoi, să le facă cu mâna. Cu câteva zile înainte să se hotărască să plece, recepţionase un mesaj. O familie din Constanţa era înştiinţată că soţul se prăpădise pe mare, la mii de kilometri de casă...


Știa că i-ar fi plăcut să navige numai pe mineraliere. Erau mai mari, i se păreau mai sigure. În schimb, avea oroare de petroliere. Tot el însă se consola: “- Când se să se întâmple, se-ntâmplă oriunde…”.
 

Ultimul voiaj

De data aceasta era puţin mai altfel: pleca pentru prima oară pe o navă străină, cu un echipaj pestriţ. În afară de el, un singur român – căpitanul secund Bujorel Filipiuc – şi el în premieră ambarcat pe un cargou sub pavilion străin. S-au cunoscut la bord, pe “Amitié”, un cargou sub pavilion cipriot, şi erau bucuroşi de faptul că vor fi împreună. Filip – cum îi spunea toată lumea – era şi el primul marinar din familie. Rămăsese de mic fără tată. Mama, Valerica, pensionară, de 74 de ani, trăia singură la Bucureşti.


Făcuse Liceul “Navrom” la Galaţi şi avea această ambiţie, să ajungă comandant de navă. A început de jos, de la simplu marinar, la Căpitănia din Giurgiu, la şef timonier maritim. Terminase, în 1987, Institutul de Marină din Constanţa cu 10. După nici şase ani era căpitan secund. În toţi aceşti ani, navigase pe “Breaza”, “Balş”, “Gorj”, “Teleorman”, “Firiza”, “Gorun”, “Fundeni”, “Rădăuţi”. În plus, a fost unul dintre fondatorii Sindicatului Liber al Navigatorilor, unde a activat ca vicepreşedinte.


... Locuia singur într-un apartament proprietate personală, într-un bloc de pe Aleea Pelicanului. Împlinise 34 de ani când soţia fostului său comandant, clc Nicolae Drăgoi, i-o prezentase pe Paula, colegă de serviciu. Obişnuit cu burlăcia, nu se căsătoriseră încă, dar locuiau împreună şi, cel mai important lucru, aştepta să devină tătic.


Paula suporta greu sarcina, nici el nu se-ndura s-o lase singură, dar nevoia de a strânge banii necesari casei l-a convins să se îmbarce. Știa că pruncul se va naşte în absenţa sa, de aceea lăsase un act notarial de recunoaştere a paternităţii. Toate acesteia i le povestise lui Nicu, ca unui frate mai mare, la un pahar şi la o cafea, în drum spre Cipru.


În Cipru au primit dispoziţie să schimbe nava. Pe “Shipbroker”, o navă de 25.400 tdw, au încărcat citrice pentru un port rusesc din Marea Neagră. În marş spre Dardanele, Nicu a vorbit acasă. Era foarte încântat că a prins un echipaj bun: ciprioţi, filipenezi şi români, cu un comandant american simatic, păreau să se înţeleagă de minune.


Duminică, 13 martie 1994, nu păruse nimănui o zi fatidică. Abia în jurul orei 22.00, când nava se pregătea să iasă din Bosfor în Marea Neagră, tancul petrolier cipriot “Nassia”, de 132.517 tdw, cu cârma blocată, n-a mai putut evita coliziunea. Un incendiu devastator a cuprins ambele nave. Pentru cei doi români, călătoria a luat o cu totul altă destinaţie...


Ironia sorţii, a doua zi, la ştirile serii, Teodora urmărise cu nelinişte la una din televiziunile noastre imaginile catastrofei din Bosfor. Cu o noapte înainte, Raul avusese şi el un vis ciudat.


Paula văzuse şi ea secvenţele de la operaţiunea de stingere a incendiului, difuzate de un post de televiziune turcesc. Radio Coasta nu avea încă date certe despre soarta celor doi marinari români. Abia peste câteva zile, Ambasada României la Ankara, contactată de Octavian Stanciu, fratele mai mare al Teodorei, a confirmat că printre cele 30 de victime ale sinistrului se află şi compatrioţii noştri.


La fel, clc Petrică Munteanu, preşedintele Sindicatului Liber al Navigatorilor din Flota maritimă comercială, a anunţat decesul celor doi navigatori. Vestea a lovit ca un trăsnet ambele familii. Fratele lui Nicu şi un prieten al familiei Filipiuc au plecat la Istanbul pentru identificarea cadavrelor.


“Am fost la morga Spitalului Central din Istanbul – avea să declare clc Nicolae Drăgoi. Pe Bujorel l-am recunoscut imediat, era întreg, cum îl ştiam, înalt de aproape 2 metri, voinic. Faţa doar, era tumefiată. A încercat să înoate, dar n-a scăpat. Popa era negru, l-a recunoscut cumnatu-său după lanţul de la gât. A lăsat un copil de 16 ani. De mare ajutor a fost nea [Nicolae] Mirea, reprezentantul «Romline», Petrică Munteanu de la SLN, românii de la Consulat. Turcii au fost foarte binevoitori, la fel agentul cipriot, ne-a dat o furgonetă Volkswagen, să aducem sicriele în ţară. S-au ciocnit prosteşte. Au încercat oamenii să se salveze. Care a sărit, s-a înecat, care a rămas, a murit carbonizat. Când e bine, nu-i de mine, când e rău, pe mare ţipă toţi!


Bujorel fusese pe mineraliere la «Petromin», apoi a făcut cu mine și primul voiaj ca ofițer III, și primul voiaj ca ofițer II. (Plânge).”¹. Aici i-a întâmpinat și le-a acordat necondiționat tot sprijinul necesar, clc Nicolae Mirea, reprezentantul “Navrom”. Ulterior, Octavian avea să-i telegrafieze acestuia: “Stimate domnule Mirea, Permiteți să vă adresez cele mai sincere mulțumiri pentru bunătatea dumneavoastră și ajutorul acordat în identificarea și transportarea în țară a corpului neînsuflețit al cumnatului meu, ofițerul radiotelegrafist Popa Nicolae, decedat în urma coliziunii dintre navele «Shipbroker» și «Nassia». Totodată, îmi exprim speranța, în situația când veniți în țară, să ne cunoaștem personal iar dacă într-o împrejurare a vieții v-aș putea ajuta la rândul meu, mi-ar face deosebită plăcere.”.


Pe 23 martie, corpurile neînsuflețite ale celor doi constănțeni erau încredințate familiilor îndoliate.
... Era tot o zi de vineri, 25 martie, de Buna Vestire. O zi însorită de primăvară, eclipsată de disperarea celor loviți de soartă. Rudele îndurerate, soția sub stare de șoc și colegii de la Radio Coastă l-au condus pe ultimul drum pe cel ce a fost fiu, soț, tată și prieten drag lor, tuturor.
“Cu durere în suflet ne luăm rămas bun pentru totdeauna, toți cei care l-am iubit, de la cel care a fost Nicolae Popa, cu speranța că poate nava care-l poartă acum va arunca ancora într-un port mai bun, fără furtuni și necazuri. DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ ÎN PACE!”.
 

Viața merge înainte

După un an, rămășițele pământești au fost strămutate din Cimitirul “Constantin Brătescu” din Palas în cripta familiei din Cimitirul Central. De atunci, duminică de duminică – ziua nefastă a tragediei – Teodora și Raul au mers la cimitir pentru a reîmprospăta florile și a vărsa o lacrimă la căpătâiul celui dispărut.
Pe crucea, în chip de catarg, de la căpătâiul celui care le-a fost soț și tată de neuitat, stă scris următorul epitaf:
Cu nava-n valuri mari
Oceane-ai străbătut,
De casa ta departe
Tu viața ți-ai pierdut.


Păstrăm în suflet chipul tău
Tânăr și iubit,
Ce-l mângâiem cu lacrimi
Și dor necontenit,
Căci soarta ta cea crudă
De noi te-a despărțit.
Din păcate, autoarea, Monica Radosav, o tânără studentă, fiica unor prieteni de familie, a plecat și ea, prematur și incredibil pentru cei dragi, după cel căruia i l-a dedicat...
La o lună și trei săptămâni după accident, Paula a adus pe lume o fetiță. În memoria celui care trebuia să-i spună Tată, fetiței i-a pus numele Filipa. La botez a venit și bunica de la București.
Ulterior, bunica Valerica avea să le scrie: “Dragă Paula, Am primit coletul și plicul de la tine și m-am bucurat că mi-ați spus că sunteți sănătoase.
Din partea mea și eu vă doresc multă sănătate și liniște. M-am bucurat de fetiță că e sănătoasă și a luat în greutate.
... Paula, toată rugămintea mea e să ai grijă de fetiță, căci ea a rămas singura bucurie a mea.
Când aveți timp, mai scrieți-mi și mie câteva rânduri să-mi mai treacă de dorul lui Bujorel.
Vă sărut cu mult dor!”.
Din nefericire, mama lui Bujorel s-a stins din viață la doi ani după pierderea fiului drag.


De când fetița trecuse de trei luni, la sfârșit de săptămână, Paula a purtat-o săptămânal pe brațe la cimitir. Mai târziu, când a început să vorbească și să deslușească realitatea așa cum era ea, Filipa a știut că acolo se află tatăl său. Obsesiv, la plecare își întreba mama: “ - De ce tati nu vine cu noi acasă?”.


... Teodora a vizitat-o pe Paula pentru prima oară imediat după ce aceasta a devenit mamă. S-au cunoscut, s-au consolat reciproc și au rămas prietene. Când le năpădesc amintirile, se sună ori se vizitează și se încurajează una pe alta.
Filipa și Raul au fost și au rămas bucuria vieții și nădejdea ambelor familii.
 

După 25 de ani...

Cu Teodora Popa am fost coleg opt ani, la Muzeul Marinei Române. I-am admirat discreția, pasiunea pentru frumos și dragostea nemărginită pentru flori. Prin intermediul său, l-am cunoscut pe artistul plastic Vasile Trif, preot cu har din Cărbunarii Maramureșului, împreună cu care, pe 14 august 2002, am izbutit să amplasăm și să sfințim în parcul dinspre port, Troița Marinarilor, pios omagiu adus colegilor de breaslă care nu mai sunt printre noi.


Și pentru că s-a scurs un sfert de veac de la această grea încercare prin care au trecut cele două familii, în această toamnă m-am revăzut cu cele soții. Raul, unicul fiu al familiei Popa, are acum 42 de ani. A terminat inginerie mecanică la Universitatea “Ovidius”.


S-a căsătorit în 2004 și și-a făcut mama cea mai fericită bunică. În 2017 Teodora s-a pensionat, după 23 de ani petrecuți la Muzeul Marinei. Cei doi nepoți – Nicolas-Alexandru, în clasa a VI-a la Liceul “Traian” și Amalia-Ioana, elevă în clasa a III-a la Școala gimnazială nr. 24 “Ion Jalea” din Constanța, îi umplu casa și viața.


... Părăsind sufrageria apartamentului, am aruncat o ultimă privire spre originalul altar, amenajat în colțul dinspre Răsărit, de unde portretul celui ce le-a fost soț și tată pare, la rându-i, o icoană dragă și sacră, alături de candelă și celelalte simboluri creștine. Pe Paula și pe Filipa le-am cunoscut când cea mică avea aproape șase anișori. Era în grupa mare la Grădinița “Piticot” și aștepta nerăbdătoare vara, ca să meargă la plajă și să se zbenguie în valuri.


Din când în când, câte un prieten de familie întors din voiaj, venea acasă cu cadouri pentru Filipa. Fetița radia de bucurie și se consola cu gândul că i le-a trimis tati, de departe...
Cu un soț iubitor și o mândrețe de fată, de 25 de ani, Paula se consideră astăzi împlinită și fericită. În 2005, Paula s-a recăsătorit cu inginerul electronist Marius Ipate. Fetița era în clasa a IV-a și l-a acceptat fără rezerve. Mai mult, el a fost cel care a meditat-o, i-a insuflat dragostea pentru domeniul tehnic și a fost omniprezent în viața și ascensiunea sa.


Filipa a absolvit Liceul “Traian” din Constanța și anul acesta, inginerie medicală în cadrul Politehnicii din București. A pictat, a fost tentată de arhitectură, a făcut film și este pasionată de fotografie. Și dacă, întâmplător, întâlnind-o, îi veți remarca tatuajul de pe gât, să nu vă mire. Este semnătura tatălui ei natural, scanată de pe brevetul de navigator. Un talisman, o pecete și un legământ pentru o viață...
Sursa foto: Albumele de familie ale Teodorei Popa și Paulei Ipate


Despre Marian Moşneagu


Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  

 

Citeşte şi:

Comandorul (r) Marian Moșneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană

Darts game pe bricul „Mircea“. Cine i l-a oferit (galerie foto)

 

1 Alexandru Mihalcea, “Au plecat să moară în Bosfor”, în “România Liberă”, vineri, 13 mai 1994, p. 16.