Domeniul naval - cu sau fără arsenal? Apatia decidenților (galerie foto+documente)

 
Câtă vreme în “Strategia de transformare a Armatei României”¹, la Capitolul “Transformarea în domeniul Înzestrării”, se postulează, fără drept de apel, faptul că „Obiectivul de bază în domeniul modernizării și înzestrării armatei îl va constitui achiziționarea (sbl.ns.), în corelare cu resursele puse la dispoziție, a sistemelor de echipamente militare care înglobează tehnologii moderne adecvate, în scopul satisfacerii, în conformitate cu cerințele fiecărei etape, a cerințelor categoriilor de forțe ale armatei și asigurarea interoperabilității cu forțele NATO”, este greu de presupus că demersurile inițiate de Liga Navală Română, filiala București, prezentate în episodul anterior² vor prezenta un interes real pentru majoritatea decidenților politici și militari. Sau, cu certitudine, nu înainte de finalizarea Etapei integrării depline în NATO și Uniunea Europeană (2016 – 2025).
 

 
Cu toate acestea, analiza pertinentă, realistă și temeinic fundamentată realizată de contraamiralul de flotilă (rtr) dr. ing. Constantin Rusu, fost locțiitor, respectiv șef al Direcției Tehnice și de Înzestrare în Statul Major al Forțelor Navale în perioada 1990 – 1998, ar trebui să dea de gândit atât mai marilor zilei cât și beneficiarului, în speță Ministerul Apărării Naționale.
 

Situația este catastrofală!

 
“La începutul anului 1990, în înzestrarea Marinei Militare Române erau 135 de nave de luptă – precizează contraamiralul de flotilă dr. ing. Constantin Rusu, actualul președinte al filialei București a Ligii Navale Române. La acestea se adăuga și un număr semnificativ de nave speciale, tehnologice și auxiliare (nave de intervenție cu scafandri de mare adâncime, remorchere maritime și fluviale, șalupe maritime de remorcaj-salvare, șalupe fluviale, cazărmi plutitoare, nave de comandament etc.).
 
În perioada 1990 - 1996, numărul navelor de luptă a crescut cu opt unități (3 corvete purtătoare de rachete, 3 monitoare fluviale și 2 vedete fluviale blindate). După anul 2002, în înzestrare au mai intrat două fregate, Clasa T 22, dar acestea au o înarmare insuficientă, care la face inutilizabile în caz de război. În prezent, în înzestrarea Marinei mai sunt 37 de nave de luptă, un număr insuficient, dacă ne raportăm la misiunile de luptă necesar a fi îndeplinite la mare și fluviu.
 
Cum s-a ajuns la această situație catastrofală? Voi încerca să prezint o analiză proprie, fără patimă, care ia în considerație unele evenimente petrecute după anul 1996, cu derulare și în prezent.
În opinia mea, cauzele ar fi următoarele:
- subfinanțarea cu mult sub minimul necesar a programelor de mentenanță a navelor din înzestrarea Marinei Militare;
- trecerea Șantierului Naval Mangalia din structura Ministerului Apărării Naționale în subordinea Ministerului Industriilor și Comerțului;
- interpretare eronată referitoare la interesele Rusiei în Marea Neagră;
- renunțarea la conceptul de apărare, în caz de necesitate, a obiectivelor economice românești aflate în zona economică exclusivă din Marea Neagră;
- inexistența preocupării privind constituirea rezervei de nave militare, care să fie activate în caz de necesitate;
- crearea unui sentiment de ”automulțumire” în rândul personalului îmbarcat pe navele militare că sunt în măsură să facă față unor situații deosebite, de conflict militar, ce pot apărea la mare și fluviu;
- dezafectarea, fără discernământ, a unor obiective din economia națională care susțineau menținerea în operativitate a navelor militare;
- crearea și întreținerea unei iluzii false că navele militare din înzestrare sunt vechi, dotate cu armament și tehnică ex-sovietică, iar odată ce am devenit membru NATO, ne vom înzestra cu nave performante, având tehnică de luptă occidentală, modernă (sic!).
 
1. Subfinanțarea cu mult sub minimul necesar a programului de mentenanță a navelor militare de luptă, speciale, tehnologice și auxiliare
 
Situația s-a acutizat începând cu anul 1995, ceea ce a făcut ca, după anul 1997, programul de întreținere a navelor militare să fie redus la un nivel care a dus la nerespectarea celor mai elementare normative de mentenanță (revizii, reparații curente, andocări). Despre executarea lucrărilor de reparații capitale și de modernizare nici nu mai poate fi vorba.
 
Pe lângă limitarea fondurilor financiare, o cauză a acestei situații grave a fost aceea a inexistenței unei structuri proprii de executare a reparațiilor de amploare la navele militare. Aceasta a dus la situația că puținii bani alocați programelor de mentenanță să fie cheltuiți nerațional, prin contracte perfectate cu diverse șantiere navale sau diverși agenți economici care au perceput prețuri mari, iar lucrările au fost executate după replanificări repetate a termenelor de livrare deoarece nu dispuneau de personal specializat în executarea intervențiilor la navele militare.
 
2. Trecerea Șantierului Naval Mangalia din structura Ministerului Apărării Naționale în structura Ministerului Industriilor și Comerțului
 
La începutul anului 1990, Șantierul Naval Mangalia avea 2.800 de salariați (ofițeri-ingineri de marină, maiștri militari, subofițeri, ingineri, maiștri, tehnicieni, personal TESA etc.).Din punct de vedere tehnologic, șantierul ocupa locul al II-lea pe țară, după Șantierul Naval din Galați.
 
Începând cu anul 1988 se desfășura un amplu program de extindere, prin construirea unui doc plutitor de 5.000 tf și a unei platforme betonate aferente pentru transferul navelor andocate. Prin finalizarea acestui obiectiv, se considera că întregul program de mentenanță a navelor din înzestrarea Marinei Militare, de la distrugătorul (fregata) ”Mărășești” și până la navele militare fluviale, se putea derula la Șantierul Naval Mangalia.
 
Din păcate, cele întâmplate după anul 1989, când s-a început o campanie denigratoare asupra întregii Armate a țării, programul menționat mai sus a fost stopat cu brutalitate, cu toate că gradul de execuție depășea 85%. Văzând această situație catastrofală ce se întrevedea, comandantul Marinei Militare de la acea vreme (viitorul amiral Gheorghe Anghelescu - n.n.) a luat atitudine și a avansat propunerea ca toate structurile de mentenanță pentru navele militare să fie constituite într-o structură unică, ”Arsenalul Marinei”.
 
În principiu, ministrul Apărării Naționale de la acea dată, generalul Nicolae Spiroiu, a fost de acord cu propunerea, cu condiția ca și conducerea Șantierului Naval Mangalia să agreeze ideea. La acea dată, șantierul era în componența Grupului Industrial al Armatei, Regie Autonomă, care nu și-a dat acordul cu privire la acest transfer. În plus, a fost mobilizat și sindicatul șantierului să se opună transferului, motivând că personalul ce va fi plătit de la buget va avea salarii mai mici. La acea dată, conducerea regiei spera că șantierul va primi comenzi suficiente de la diverși armatori pentru a construi sau repara nave civile.
 
În realitate, totul a fost o mare eroare, deoarece, începând cu anul 1992, șantierul a acumulat datorii tot mai mari la Bugetul de stat și la Bugetul administrației locale, au început disponibilizările, iar baza tehnică a început să se degradeze. După transferul șantierului la Ministerul Industriilor și Comerțului, situația s-a agravat, personalul militar specializat în construirea și repararea navelor militare a fost disponibilizat, comenzile de construire și reparare a navelor au fost tot mai puține, datoriile au crescut, astfel că s-a ajuns ca, în contul acestora, unele investiții să fie înstrăinate, iar cele rămase să se degradeze iremediabil. În prezent, șantierul mai are doar 27 de angajați, ”supraviețuind” prin alocații bugetare de la ministerul tutelar. În decursul anilor, toate tentativele de privatizare au eșuat.
 
3. Interpretarea eronată referitoare la interesele Rusiei cu privire la Marea Neagră
 
După dezmembrarea URSS-ului din anul 1991 și includerea Crimeii în componența Ucrainei, flota sovietică de la Marea Neagră, cu baza principală la Sevastopol, a fost împărțită între Rusia și Ucraina. Dar, înainte de aceasta, URSS și-a retras o serie de nave noi și performante, astfel că cele rămase la Marea Neagră erau vechi, multe din acestea fiind inoperabile de mai mulți ani (spre exemplu, crucișătoarele portelicopter ”Moskva” și ”Kiev”, numite de marinari ”coșciuge plutitoare”).
 
În perioada 1991 - 2014, forțele maritime ale Rusiei de la Marea Neagră au cunoscut îmbunătățiri nesemnificative. În plus, în anul 2001, la propunerea Turciei, a luat ființă Grupul Operativ de Cooperare Navală în Marea Neagră, cu participarea Bulgarei, României, Georgiei, Rusiei, Turciei și Ucrainei. Principalul obiectiv al acestei structuri consta în ”consolidarea relațiilor de prietenie și bună colaborare între statele limitrofe și creșterea interoperabilității forțelor navale ale acestor state”.
 
Dar, începând cu anul 2008, în urma Războiului ruso-georgian, Georgia a decis să se retragă din această structură. Totodată, Rusia a condiționat participarea la exercițiile navale ale acestei structuri de excluderea Georgiei. În anul 2014, când Rusia a anexat Peninsula Crimeea, parteneriatul a fost suspendat. Începând cu anul 2014 situația Flotei Rusiei de la Marea Neagră s-a schimbat radical, intrând într-un vast program de modernizare, care va fi finalizat la sfârșitul anului 2022. Comparativ cu Rusia, starea tehnică a navelor din înzestrarea Marinei Militare a României se agravează continuu și nu se întrevăd măsuri concrete de remediere a acestei situații.
 
4. Renunțarea la supravegherea permanentă a obiectivelor economice ale României aflate în zona economică exclusivă de la Marea Neagră
 
Până în anul 1990, obiectivele aflate în zona economică exclusivă din Marea Neagră (platformele petroliere de foraj și extracție) erau supravegheate continuu de nave ale Marinei Militare Române. De fapt, pentru această activitate a fost construită seria de nave proiect 1048 și proiect 1048M, din care s-au construit 5 unități dotate complet, iar a șasea incompletă. Începând cu anul 1990 s-a renunțat la acest program, fapt ce mă îndreptățește să-mi pun întrebarea, dacă va fi necesar ca într-un viitor să intervenim, care vor fi navele apte pentru paza și apărarea acestor obiective?
 
5. Inexistența preocupării privind constituirea rezervei de nave militare care să fie operaționalizate în caz de necesitate
 
Multe marine militare au ca obiective menținerea în parcuri de rezervă, în conservare, a unor nave militare, care din diverse motive, au fost retrase din serviciu. Acestea sunt fără echipaje, dar cu rezervele de muniții păstrate în depozite, iar echipajele sunt formate din rezerviști pregătiți periodic pentru a încadra aceste nave.Din păcate, fără nici un discernământ, multe nave militare care ar fi putut fi activate la mobilizare au fost dezafectate și casate.
 
În fapt, în prezent, Marina Militară Română nu dispune de o rezervă de nave militare(sbl. ns.). Comentez numai un exemplu. În depozite se află un număr suficient de mine marine, care, lansate în baraje la mare, constituie o protecție împotriva pătrunderii la litoral a navelor unui eventual adversar. Până în anul 1990 se prevedea ca lansarea în baraje a acestor mine marine să se execute de cele două nave specializate din înzestrarea Marinei Militare, iar la mobilizare se amenajau ca nave lansatoare de mine o serie de nave de pescuit oceanic. Din păcate, în prezent nu mai avem flotă de pescuit oceanic, iar Marina Militară a renunțat la un puitor de mine. Precizez că un puitor de mine maritim, proiect 882, poate îmbarca și lansa în baraj la un singur transport 108 mine marine mecanice.
 
De fapt, în ultimii ani s-a organizat o multitudine de exerciții comune pe mare de vânare a minelor din baraje, dar nu cunosc dacă s-a organizat cel puțin un exercițiu de îmbarcare și lansare în baraj a minelor marine.
 
În perioada 1985-1988 au fost fabricate 100 bucăți mine marine mecanice de exercițiu, special destinate acestei activități, dar după anul 1994 antrenamentele în domeniu au încetat. În prezent, Marina Militară are în înzestrare un singur puitor de mine, care este într-o stare tehnică necorespunzătoare, având durata în serviciu depășită, fără a executa ciclul de reparații capitale și de modernizare.
 
6. Existența în rândul personalului îmbarcat pe navele militare a unui sentiment de automulțumire, că sunt în măsură să facă față situațiilor deosebite ce pot apărea la mare și fluviu
 
Din punct de vedere teoretic, personalul Marinei Militare îmbarcat pe navele militare este foarte bine pregătit. Nu același punct de vedere îl putem afirma despre pregătirea practică.
 
Opinia mea este că în acest domeniu se face mult prea puțin. Majoritatea navelor militare de luptă pot executa numai misiuni limitate pe mare și fluviu deoarece au îndeplinite și chiar depășite normele de executare a reparațiilor capitale și a lucrărilor de modernizare, iar instalațiile de la bord nu mai prezintă siguranță la funcționarea continuă în regim de luptă.
 
7. Dezafectarea fără niciun discernământ a unor obiective din economia națională care contribuiau la menținerea în operativitate a navelor militare
 
Plecând de la afirmația din anul 1990 a unui fost prim-ministru că ”industria românească este un morman de fier vechi” (sic!), o serie de obiective economice au fost indisponibilizate, fără a se lua în considerație că unele sunt necesare pentru menținerea în operativitate a tehnicii militare. Procedându-se în acest mod, s-a ajuns în situația că unele categorii de armament și tehnică militară nu pot fi menținute în operativitate ca urmare a lipsei pieselor de schimb sau a unor categorii de muniții.Menționez în continuare cele mai semnificative.
 
7.1. Institutul Național de Mașini Termice București, MASTER – S.A. Prin desființare, Marina Militară a rămas fără piese de schimb pentru motoarele navale 12BOXER165 și 24H165. Consecința este că în prezent se procedează la înlocuirea acestora cu motoare din import, cu toate că cele existente la bordul navelor militare fluviale au motoresursa consumată în proporție de numai 40%.
 
7.2. Hidromecanica Brașov. Prin desființare, a dispărut sursa de asigurare a pieselor de schimb pentru tunurile binate calibru 30 mm.
 
7.3. Întreprinderea Mecanică Plopeni. Prin desființare, a dispărut sursa de fabricare a munițiilor calibru 30 mm și de reparare a celei existente. De asemenea, a fost desființată secția de fabricare a torpilelor antisubmarin, care avea un grad de execuție de 90%.
 
7.4. Întreprinderea de Construcții de Mașini Reșița. Prin desființare, a dispărut sursa de fabricare a pieselor de schimb pentru motoarele navale din familia R251ALCO Reșița.
 
7.5. La Uzina Mecanică Tohan S.A. din Zărnești s-a desființat secția de fabricare a componentelor pentru minele marine și fluviale. Consecințele nu le mai comentez pentru că sunt pe înțelesul tuturor, avându-se în vedere că în depozitele Armatei este o cantitate suficientă de asemenea categorii de muniții.
 
7.4. Prin desființarea Institutului de Cercetare-Proiectare Elemente de Automatizare București (IPA București) a dispărut furnizorul ce asigura piesele de schimb pentru repararea (menținerea în serviciu) a geamandurilor radio-hidroacustice derivante și ancorate.
Și exemplele pot continua.
 
8. Crearea unei iluzii false că navele noastre militare sunt vechi, înzestrate cu tehnică ex-sovietică, iar prin intrarea în NATO, nu mai sunt de actualitate, fiind necesară înlocuirea acestora.

Teoretic, afirmația este adevărată.În realitate, în opinia mea, este un punct de vedere fals, ”lansat” pentru a justifica subfinanțarea gravă a programului de mentenanță pentru navele militare. Este adevărat că navele militare sunt vechi, dar pot fi aduse la o stare normală prin derularea unui program de reparații și modernizări, iar unele pot fi trecute în poziția de conservare, constituind rezerva operativă.
 
În ceea ce privește înlocuirea cu nave noi, performante, programul este anevoios și foarte scump (a se vedea programul celor 4 corvete care a început acum 4 ani, iar în prezent nu se cunoaște încă constructorul).
 
Așa cum am menționat în articolul „Este nevoie de reînființarea Arsenalului Marinei”, din nr. 35/2016 al revistei noastre, prezint în continuare câteva din activitățile-cadru ce pot fi derulate în cadrul structurii menționate:
- proiectarea sau coordonarea proiectării navelor militare prevăzute a intra în înzestrarea Marinei Militare și Poliției de Frontieră;
- participarea cu grupe de specialiști la supravegherea construcției navelor militare la șantierele navale din țară sau străinătate;
- cercetări în domeniile dezvoltării tehnicii, armamentului și munițiilor de marină;
- construirea de nave prevăzute a intra în înzestrarea Marinei Militare și a Poliției de Frontieră;
- elaborarea documentațiilor tehnice de modernizare a navelor din înzestrarea Marinei Militare și a Poliției de Frontieră;
- executarea lucrărilor de mentenanță la navele militare și ale Poliției de Frontieră (reparații curente, reparații capitale, modernizări, andocări etc.);
- executarea lucrărilor de mentenanță la munițiile antisubmarin (cu excepția lanțurilor de foc);
- prelucrarea câmpurilor fizice ale navelor de luptă din înzestrare.”³.
 

Nici voință, nici putință

 
Din păcate, efectul Scrisorii deschise înaintate de Liga Navală Română, filiala București, la 6 octombrie 2017, a fost nesemnificativ. Răspunsul Președinției României a fost unul nefavorabil, în sensul că această solicitare nu intră în atribuțiile Președintelui, ci ale Ministerului Apărării Naționale.
 
Președintele Comisiei pentru apărare, ordine publică și siguranță națională, deputatulDorel-Gheorghe Căprar, a fost mai mult decât expeditiv: “La petiția (?!?) dvs. nr. 1716/2017 adresată Parlamentului României – Camera Deputaților - … vă comunicăm că aceasta a fost trimisă Ministerului Apărării Naționale pentru verificarea potrivit competenței a tuturor aspectelor sesizate. Rezultatul verificărilor efectuate urmează să vă fie comunicat de către Ministerul Apărării Naționale.”.
 
Statul Major al Apărării, sub semnătura generalului Nicolae-Ionel Ciucă, s-a justificat: “Potrivit responsabilităților prevăzute în Legea nr. 346/2006 privind organizarea și funcționarea Ministerului Apărării Naționale, cu modificările și completările ulterioare, Statul Major al Apărării asigură planificarea armamentelor, una din atribuțiile principale fiind stabilirea cerințelor de înzestrare a forțelor armatei.
 
În baza acestor responsabilități, Statul Major al Apărării se implică activ în procesul de planificare a înzestrării cu tehnică și echipamente moderne pentru întreaga structură de forțe a Armatei României, și implicit a Forțelor Navale, sprijnă permanent Departamentul pentru Armamente – structura centrală din Ministerul Apărării Naționale care are responsabilități în domeniul gestionării relației cu industria națională de apărare și, nu în ultimul rând, analizează și prezintă poziția sa referitoare la teme de discuții și subiecte de interes ce vizează realizarea/ dezvoltarea capabilităților armatei.
 
În altă ordine de idei, vă aducem la cunoștință căMinisterul Apărării Naționale are în intenție promovarea unui act normativ privind achiziția produselor și serviciilor cuprinse în programul de înzestrare esențial “Corvetă multifuncțională”. Cu această ocazie, se va avea în vedere și constituirea/dezvoltarea pe teritoriul național a unei capabilități industriale navale pentru construirea corvetelor și mentenanța acestora. În acest sens, Ministerul Apărării Naționale, prin structurile sale abilitate, va analiza împreună cu operatorii economici calificați și reprezentanții celorlalte ministere implicate, posibilele opțiuni pentru constituirea/dezvoltarea acestei capabilități industriale navale.
 
În ceea ce privește aspectul organizațional, vă informăm că propunerea dumneavoastră nu este în concordanță cu structura organizatorică actuală și viitoare a Armatei României(sbl.ns.). Totodată, potrivit legii, propunerea necesită, în mod imperativ, crearea unui cadru legislativ distinct, prin inițierea unui proiect concret pe acest subiect, Statul Major al Apărării nefiind implicat la acest moment într-un proces de elaborare, justificare/susținere sau promovare a unei astfel de inițiative legislative pe această temă.
 
De asemenea, facem precizarea că programele privind tranformarea, dezvoltarea și înzestrarea Armatei României care vizează, în principal, evoluția structurii de forțe a Armatei României pe termen scurt și mediu, nu cuprind date și informații referitoare la înființarea unor structuri de acest tip.
 
În concluzie, având în vedere limitările și constrângerile generate de documentele ce reglementează evoluția structurii de forțe a Armatei României, precum și prioritățile privind alocarea resurselor bugetare, previzionate pe termen mediu și lung, cu precădere pentru derularea și finalizarea programelor de achiziții de tehnică nouă și modernizarea celei aflate în dotare, apreciem că, la această dată, propunerea dumneavoastră de înființare a unei structuri mixte (cu rol economic și militar), în coordonarea Ministerului Apărării Naționale, nu este oportună(sbl. ns.).”.
 
Nici pentru Ministerul Afacerilor Interne Arsenalul Marinei nu este o prioritate. În răspunsul semnat de fostul secretar de stat colonelulGheorghe Nucu Marin se specifică: “Prin Hotărârea C.S.A.T. nr. 173/24.11.2016, a fost aprobată Strategia de modernizare a componentei navale a Ministerului Afacerilor Interne 2016 – 2030. Printre prioritățile modernizării componentei navale aparținând Ministerului Afacerilor Interne se regăsește și “creșterea nivelului de reacție și a capacității operaționale a componentei navale, prin asigurarea unor mijloace navale noi, performante, cu costuri de exploatare reduse, în folosul comunității și al cetățeanului.”.
 
Obiectivele stabilite pe termen mediu și lung, prevăzute în Strategie și detaliate în cuprinsul Planului de acțiuni pentru implementarea acesteia, au în vedere inclusiv “modernizarea componentei fiecărui inspectorat general prin dotarea cu nave noi în scopul îndeplinirii eficiente a atribuțiilor în zonele de responsabilitate, construirea unei nave multirol pentru cooperarea în diferite situații de urgență/crize, precum și scoaterea etapizată din înzestrare a navelor cu durata normală de serviciu îndeplinită, care nu mai corespund din punct de vedere operațional și nu mai prezintă siguranță în exploatare, iar reparația acestora nu ar mai fi eficientă.”.
 
Pornind de la aceste aspect, precizăm că Baza de Reparații Nave Brăila – structură teritorială productivă, subordonată nemijlocit Inspectoratului General al Poliției de Frontieră, asigură reabilitarea parametrilor constructivi și de funcționare a navelor aparținând tuturor structurilor ministerului, în vederea menținerii calității nautice și caracteristicilor tehnico-operaționale ale acestora.
 
În contextul în care Poliția de Frontieră Română deține unul dintre cele mai performante sisteme de supraveghere la mare din Uniunea Europeană (Sistemul de Control și Observare la Marea Neagră – SCOMAR), a fost necesar ca personalul din cadrul Bazei de Reparații Nave Brăila să-și diversifice operațiunile de mentenanță, astfel încât aceasta să asigure întreținerea capabilităților funcționale ale sistemului și, implicit, să permită supravegherea, la un înalt nivel (sic!), a frontierelor maritime române.
 
Atât componenta navală a Poliției de Frontieră Române cât și Sistemul SCOMAR fac parte din Sistemul Integrat de Securitate a Frontierei (SISF) – inclus în sistemul național de apărare a țării, ca principal instrument de exercitare a managementului integrat al frontierei, ce permite îndeplinirea cerințelor acquis-ului european de asigurare a securizării frontierelor externe Uniunii Europene, Baza de Reparații Nave Brăila participând activ la asigurarea mentenanței componentelor tehnice ale acestui sistem.
 
Pe de altă parte, având în vedere faptul că propunerea vizează trecerea Șantierului Naval Militar Mangalia de la Ministerul Economiei la Ministerul Apărării Naționale, respectiv înființarea la nivelul M.Ap.N. a unei unități specializate (Arsenalul Marinei) în cadrul căreia să funcționeze infrastructura navală în cauză, considerăm că o analiză pertinentă a unui astfel de demers trebuie realizată la nivelul acestor instituții.
 
În acest context, apreciem relevante punctele de vedere ale Ministerului Economiei și Ministerului Apărării Naționale.”.
 
Contraamiralul de flotilă dr. ing. Constantin Rusu a purtat o discuție pe această temă cu secretarul de stat de la Ministerul Economiei și Comerțului care coordonează industria de apărare, care l-a asigurat că sprijină această acțiune,dacă MApN este de acord (sbl.ns.).
 
Ministerul Apărării Naționale nu a dat nici un răspuns. Nici principalul beneficiar – Statul Major al Forțelor Navale - nu s-a pronunțat. Deși au trecut doi ani de la inițierea acestui demers, contraamiralul Rusu nu se dă bătut. În așteptarea unui răspuns de la actualul ministru al Apărării Naționale, președintele Ligii Navale Române, filiala București este convins că Arsenalul Marinei este de o importanță vitală pentru prezentul și viitorul Forțelor Navale.
 
Sursa foto: Colecția ing. Octavian Chiorean
 
Despre Marian Moşneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citeşte şi:
 

Comandorul (r) Marian Moșneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană

Marina are nevoie de propriul arsenal! Verdictul unui amiral (galerie foto)

 

---

¹ www.mapn.ro/Programeși strategii/Strategia de transformare a Armatei României/, București, 2007, p. 46.
² „Marina are nevoie de propriul Arsenal! Verdictul unui amiral”, în “Ziua de Constanța”, ediția on-line de vineri, 23 august 2019.
³ Contraamiral de flotilă în retragere dr. ing. Constantin Rusu, “Este nevoie urgentă de reînființarea Arsenalului Marinei Militare”, în “România Maritimă și Fluvială. Magazin”, nr. 37(2019), p. 4 – 6.