Exodul potemkiniștilor la Constanța (galerie foto)

Avangarda roșie

Un eveniment precum cel petrecut în urmă cu 115 ani nu putea să nu șocheze autoritățile și opinia publică românească. Debarcarea potemkiniștilor la Constanța a fost greu de anticipat și, mai ales, de gestionat, de către guvernul prezidat de George Gr. Cantacuzino și autoritățile locale și portuare.
Dar, vorba lui V.I. Lenin, fără „repetiția generală din 1905, victoria Revoluției din Octombrie 1917 ar fi fost imposibilă.”.

„La arme, fraților!”

Cum a fost posibilă o revoltă de o asemenea amploare pe o navă de război? Răspunsul ni-l oferă viitorul prof.univ.dr. docent Titu Georgescu și Gavril Marcu, doi dintre cercetătorii Institutului de Istorie a Partidului de pe lângă C.C. al P.M.R.: „Răscoala de pe crucișătorul «Potemkin» a fost unul din cele mai remarcabile evenimente ale primei revoluții ruse. [...]
Încă din toamna anului 1904, în flota Mării Negre izbucnesc primele mișcări spontane ale marinarilor, înăbușite cu asprime de autoritățile țariste.
În 1905, în fruntea mișcării revoluționare a flotei din Marea Neagră se afla Comitetul central executiv pentru Marina de război al Partidului Muncitoresc Social-Democrat rus, care avea organizațiile lui pe vase și în unități. Aceste organizații exercitau o influență puternică asupra numeroșilor marinari fără partid, dar animați de spirit revoluționar.”.
Răscoala pe crucișătorul „Potemkin”¹, cel mai puternic și mai modern bastiment al flotei ruse din Marea Neagră, a izbucnit, înainte de termenul fixat, la 14 iunie 1905.
„Întâmplarea a făcut ca «Potemkin» să se afle la Odessa în timpul unei greve generale și marinarii săi au putut fi astfel martorii luptelor muncitorești de acolo.
Această experiență a dus la creșterea stării de spirit revoluționare – subliniază cei doi cercetători români.
Prilejul răscoalei spontane și premature de pe «Potemkin» la constituit faptul că, într-una din zilele următoare, pe când vasul se afla în larg, s-a servit echipajului borș făcut din carne alterată. Aceasta a stârnit indignarea marinarilor, care au hotărât să refuze mâncarea.

Comandantul vasului, Golokov, poreclit de marinari «Diavolul», și secundul său Ghilearovski, au încercat să silească echipajul să mănânce borșul din carne cu viermi. Văzând că nu izbutesc, Ghilearovski a chemat garda crucișătorului și ceru să se aducă o pânză de cort, acoperi cu ea un grup de vreo treizeci de marinari și ordonă foc. Dar garda, ca înlemnită, nu s-a mișcat. În aceeași clipă, de sub foaia de cort se auziră glasuri: «- Fraților, nu trageți! De ce ne-ați părăsit? Nu trageți!».
«- La arme!», se răspunse de pe vas. Atunci Ghilearovski, scoțând revolverul, ucise pe conducătorul bolșevicilor de pe vas, subofițerul de artilerie Grigori Nikitici Vakulenciuk, organizatorul nucleului bolșevic și al insurecției armate de pe vas, fiu devotat al poporului rus și al Partidului Comunist (sic!).

Acesta a fost semnalul răscoalei. Toate planurile au fost uitate. Cuvintele «- La arme, fraților! Destul cu robia!» au căzut ca un trăsnet și au electrizat masa marinarilor de pe «Potemkin».
Ura și revolta puseseră stăpânire pe echipaj. În câteva secunde ofițerii ucigași au fost aruncați peste bord și crucișătorul trecu în stăpânirea deplină a marinarilor, conduși de marinarul Afanasie Matiușenko.

Trebuie de amintit că marinarii s-au arătat generoși cu acei ofițeri și maiștri care avuseseră o purtare omenoasă față de ei, deși printre aceștia se aflau și destui dușmani ai revoluției (sic!).
... Comanda vasului a fost încredințată ofițerului de rezervă Alekseev, care avusese o purtare mai omenoasă față de marinari.... Pentru rezolvarea chestiunilor care se vor ridica s-a ales un comitet revoluționar al vasului, în frunte cu curajosul marinar revoluționar Afanasie Matiușenko. Comitetul nu lua însă nici o hotărâre mai importantă fără aprobarea echipajului.”.
În noaptea de 14 spre 15 iunie 1905, „Potemkin” a ancorat la Odessa, unde vestea sosirii crucișătorului răsculat a produs un viu entuziasm.
A doua zi după sosirea navei la Odessa a avut loc înmormântarea marinarului Vakulenciuk, eveniment care s-a transformat spontan într-o amplă manifestare populară.
În ziua următoare, sosirea escadrei ruse a produs o mare deziluzie comitetului revoluționarilor, ofițerii acesteia preferând întoarcerea la Sevastopol în locul fraternizării cu insurgenții.
În aceste condiții, potemkiniștii au decis să îndrepte nava rebelă spre Constanța, pentru refacerea proviziilor.

O vizită nedorită

„La 28 mai [1905] reîncepe programul de serviciu în mod obişnuit, aceasta însă nu durează decât până la 19 iunie, când comandantul Diviziei de Mare (căpitan-comandorul Constantin Bălescu, comandant al crucișătorului „Elisabeta” și al Diviziei de Mare – n.n.) primeşte o telegramă de la comandantul garnizoanei Sulina (comisarul maritim Angelo Theodorescu, comandantul canonierei „Grivița” –n.n.), prin care face cunoscut că la ora 6.00 dimineaţa s-a distins venind din largul mării dinspre Insulă (Insula Șerpilor – n.n.) un cuirasat mare cu trei coşuri şi două catarge, însoţit de un torpilor (torpilorul „Flag” - 267 - n.n.); ambele nave navigă cu viteză mică cam la 8 mile de coasta noastră, îndreptându-se spre Sf. Gheorghe.
Cunoscându-se evenimentele revoluţionare din Rusia şi verificându-se datele semnalate cu documentele ce se dispune asupra caracteristicilor bastimentelor străine, s-a stabilit fără dificultate că acest bastiment era cuirasatul «Potemkin Tavriceski», cel mai mare şi mai puternic vas al Marinei Ruse din Marea Neagră şi al cărui echipaj se revoltase.
În privinţa acestei vizite neplăcute pe care acest bastiment o făcea pentru a se reaproviziona, s-a înfiinţat în gabia crucişătorului un post de observaţie şi s-a încunoştiinţat şi comandantul staţionarului rus «Psezuape», care se afla în port ancorat, lângă crucişătorul «Elisabeta».

La 6.15 se recunoaşte din gabie cuirasatul însoţit de torpilor venind de la Nord, şi îndreptându-se spre Constanţa, iar la ora 7.00 ancorează în larg cam la 2,5 km de port.
Imediat se văd mai multe focuri de tun ca salut, însă fără a se auzi. Cum însă acest salut nu a fost făcut după uzurile stabilite, nu i s-a răspuns.
În acest timp se trimite în vizită de la crucişător («Elisabeta» - n.n.) un ofiţer care se duce la bord împreună cu căpitanul portului (locotenent-comandorul Nicolae Negru – n.n.), bastimentele purtând numai pavilionul naţional regal şi flamura de război regulamentară fără alt semn distinctiv. Sosirea acestor vase cauzează o vie nelinişte în tot oraşul.
Prefectul judeţului (colonelul Mihail Capșa - n.n.) şi primarul oraşului (Ion Bănescu – n.n.) vin la bordul crucişătorului pentru a consulta pe comandant asupra atitudinii ce urmează a se păstra faţă de aceste bastimente şi în acelaşi timp se reîntoarce şi ofiţerul trimis în vizită, împreună cu căpitanul portului, care confirmă că bastimentele sunt cuirasatul «Potemkin» şi torpilorul nr. 267, ambele încăpute pe mâinile revoluţionarilor. Ofiţerii au fost bine primiţi şi li s-a spus în parte evenimentele ce au avut loc este de a lua proviziuni de hrană şi materiale pentru maşini în care scop au şi dat o listă.

Căpitanul de port, care le-a spus că nu poate da nici un rezultat până a doua zi şi în nici un caz materiale pentru maşini nu vor putea găsi; în acelaşi timp, conducătorul revoluţionarilor a încredinţat ofiţerilor un manifest în ruseşte, în care se arată rostul mişcării lor, întrebând totodată pe ofiţeri dacă opinia publică străină simpatizează cu opera revoluţionară urmărită de ruși. Manifestul, semnat „Echipajul crucişătorului de escadră «Kneaz Potemkin Tavriceski» şi al torpilorului «267»”, avea următorul conţinut: „Către întreaga lume civilizată. Cetăţeni din toate ţările, fii ai tuturor popoarelor! În faţa ochilor voştri se înfăţişează priveliştea măreaţă a unei mari lupte eliberatoare! Poporul rus, asuprit şi înrobit, n-a mai putut răbda jugul secular şi despotismul autocraţiei. Jaful, sărăcia şi lipsa de drepturi în care guvernul rus a adus Rusia martiră au făcut ca masele de muncitori să-şi piardă răbdarea. În toate oraşele şi satele s-a aprins deja flacăra revoltei şi mâniei. Strigătul puternic scos din milioane de piepturi: «Destul cu lanţurile robiei şi ale despotismului, trăiască libertatea!» a răsunat ca un tunet pe tot întinsul Rusiei. Guvernul ţarist însă a socotit că e mai bine să înece ţara în sângele poporului său decât să-i dea libertate şi un trai mai bun. Şi astfel sângele nevinovat al bravilor luptători a curs valuri în toată ţara noastră. Dar guvernul înnebunit a uitat un lucru, şi anume că armata, ţinută în întuneric şi asuprită, arma sa puternică pentru planurile sale sângeroase, nu este decât acelaşi popor, aceiaşi fii ai maselor muncitoare care au hotărât să-şi cucerească libertatea. Şi armata, mai devreme sau mai târziu, va înţelege acest lucru şi va şterge această pată ruşinoasă a călăilor care au lovit în părinţii şi fraţii lor.

Astfel, noi, echipajul crucişătorului de escadră «Potemkin Tavriceski», facem cu hotărâre şi în deplin acord cu toţii acest pas măreţ. Fie ca toate jertfele fraţilor noştri muncitori şi ţărani, căzuţi pe străzile şi plaiurile Patriei noastre de gloanţele şi baionetele soldaţilor, să ridice de pe noi blestemul de ucigaşi ai lor. Nu, noi nu suntem ucigaşii lor, noi nu suntem călăii propriului nostru popor, ci suntem apărătorii lui.
Lozinca noastră, a tuturora, este: «Moartea sau libertatea pentru întreaga Rusie». Cerem imediata încetare a vărsării de sânge fără rost de pe câmpiile Manciuriei îndepărtate.
Cerem convocarea imediată a unei Adunări constituante, aleasă de întregul popor pe baza votului universal, direct, egal şi secret. Pentru aceste revendicări, noi, echipajul acestui crucişător, suntem gata cu toţii să cădem în luptă până la unul sau să ieşim învingători.

Suntem ferm convinşi că oamenii cinstiţi şi muncitorii din toate ţările, ca şi popoarele, vor răspunde cu înflăcărare la apelul pentru măreaţa noastră luptă pentru libertate. Jos autocraţia! Trăiască Adunarea constituantă!”.
Comandantul crucişătorului convine cu prefectul, primarul şi căpitanul de port a temporiza chestiunea, a fi fermi faţă de ruşi, evitând între timp orice măsură ce ar avea aerul de provocare, dat fiind starea de excitare şi anarhie care domneşte pe bord şi lipsa de răspundere a acestor oameni afară din lege, care dispun fără nici un control de o forţă formidabilă şi căreia nimic nu i se poate opune în mod eficace, oraşul fiind lipsit de orice apărare şi «Elisabeta», singurul vas de război, fiind o cantitate neglijabilă ca forţă efectivă faţă de cuirasat.
Se dă prima telegramă Ministerului de Război (ministru generalul George Manu – n.n.), anunţând sosirea vaselor ruseşti şi se stabileşte cu autorităţile superioare de a se anunţa şi ţine în curent reciproc cu ordinele superioare ce ar sosi şi cu evenimentele ce s-ar desfăşura.

În urmă vine la bord comandantul staţionarului rus (căpitanul de fregată Nicolai de Banov – n.n.) care se reîntoarce la cuirasat; dânsul comunică comandantului că a fost bine primit, că i s-au dat asigurări că nimeni nu se atinge de persoana lui şi că i-a istorisit măcelul ce a avut loc la bord asupra ofiţerilor.
Pe la ora 9.00 seara, comandantul crucişătorului (căpitan-comandorul Constantin Bălescu – n.n.) mergând la cheu pentru a comunica cu prefectul judeţului, găseşte acolo şalupa de la cuirasat, a cărei mateloţi, prin interpret, îi cer voie a comunica dorinţa lor de a şti dacă în cazul când s-ar hotărî să părăsească vasul, ar risca să fie extrădaţi. Atitudinea acestor oameni lasă să se vadă că se găsesc într-o stare sufletească foarte deprimantă de situaţiunea teribilă în care se găseau şi de răspunderea grozăviilor ce comiseseră. Ei păreau a implora ca un act de milă din partea autorităţilor permisiunea de a debarca în ţară la noi şi se pare că acest sentiment era împărtăşit de majoritatea echipajului.
Li s-a răspuns acestor oameni, de către comandant, să se ducă la bord şi să spună șefului lor să trimită o delegaţie la «Elisabeta», pentru a le da un răspuns şi în caz că s-ar hotărî să se debarce, să se reguleze luarea în primire a vaselor.
La bord s-a dat ordin de către comandant a se lua toate măsurile impuse de împrejurări; echipajele şi ofiţerii la posturile de luptă, toate piesele pregătite de tragere, piesele mari încărcate, muniţiuni suficiente pe punte, detaşamentele de infanterie armate, porţile etanşe închise, instalaţiunile de incendiu la post, proiectoarele explorând rada şi intrarea portului, maşina gata de manevre. Astfel s-a vegheat toată noaptea, gata de tras la cel dintâi semnal.

Pe la 10.00 seara, s-au prezentat la bord delegaţii răzvrătiţilor, respectiv șeful lor, servantul torpilor Afanasie Nikolaevici Matiușenko şi doi marinari, din care unul român; li s-a spus că comandantul se însărcinează a cere libera lor trecere prin ţară, însă mai înainte de a se debarca să predea comandantului Diviziei de Mare bastimentele, lucru pe care şeful revoluţionarilor l-a refuzat cu energie; a reînoit cererea de reaprovizionare, la care li s-a răspuns că autorităţile nu le va acorda.
Atunci cei trei au plecat, spunând că a doua zi vor părăsi Constanţa.

Cu puţin înainte, venise la bord şi comandantul staţionarului rus pentru a-i cere comandantului crucişătorului atât asistenţă împotriva unei eventuale răzvrătiri la bord, deşi echipajul îl asigurase în unanimitate că-i vor rămâne supuşi, precum şi împotriva unui eventual atac din partea torpilorului, căci echipajele lui „Potemkin” îi ameninţaseră cu distrugerea dacă nu trec de partea revoltaţilor. Comandantul l-a asigurat că va beneficia de toată protecţia pentru securitatea vasului său şi a personalului şi, intervenindu-se la Căpitănia Portului, s-a dispus mutarea bastimentului în interiorul portului, la cheu, unde a rămas şi în zilele următoare, iar pe cheu s-a postat un detaşament de trupe de infanterie.
Pe timpul nopţii a fost linişte şi nu s-a ivit nici un incident, navele de la larg fiind atent supravegheate. În cursul nopţii, comandantul a primit la bord diferite telegrame cu instrucţiuni, diferite persoane oficiale ţinându-l la curent cu mersul evenimentelor.
 

O tentativă eșuată

Ordinul Ministerului de Război, sosit la ora 1.00 noaptea, sancţiona toate măsurile luate de comandant şi care s-au menţinut întocmai. Aceleaşi măsuri au fost ordonate şi bricului „Mircea”.
La ora 4.35, torpilorul rus s-a îndreptat spre intrarea portului. Imediat, comandantul a ordonat deschiderea focului, trăgându-se cu tunul nr. 3 Nordenfelt un foc orb de avertisment şi un al doilea cu proiectil încărcat spre larg. Ulterior a dat ordin de începerea focurilor de către toate piesele din port asupra navei însă s-a observat că instantaneu torpilorul a pus maşina înapoi cu toată viteza şi luând largul mării, s-a retras lângă cuirasat, de lângă care nu s-a mai dezlipit până la plecare.
Se pare că acesta a avut intenţia să-l ameninţe pe „Psezuape”, dar, ulterior, revoluţionarii s-au scuzat, spunând că au încercat să intre fără o prealabilă permisiune şi au motivat tentativa lor ca fiind cauzată de starea agitată a mării, care suprasolicita nava şi personalul.

Incidentul a fost raportat imediat Ministerului de Război. Restul zilei a fost linişte; din arboradă, cu luneta, s-a văzut un timp îndelungat echipajul strâns în ordine la pupa cuirasatului, în consfătuire, probabil. De mai multe ori şalupa cuirasatului a venit în port pentru a comunica cu căpitanul. La ora 1.00, s-a văzut cuirasatul ridicând ancora şi, la 1.10, punându-se în mişcare cu torpilorul la remorcă. La un moment dat, a schimbat brusc drumul şi a pus capul spre intrarea portului.

Imediat au fost îndreptate toate piesele dintr-un bord asupra lui, gata de tragere în cazul vreunei agresiuni, dar după câteva momente a schimbat din nou capul şi, după mai multe ezitări, a luat drumul spre Est. Astfel, s-a terminat acest eveniment extraordinar, care a produs o situaţie unică din punct de vedere internaţional, fără niciun incident, cu toate că ordinele superioare s-au executat întocmai, graţie în parte fermităţii autorităţilor, dar mai cu seamă moderaţiunii şi dorinţei de ordine faţă cu străinii a rebelilor, care au constituit o surpriză pentru guvernul şi conaţionalii lor. Ei au declarat şi au ţinut să probeze că fac tot posibilul să câştige încrederea şi simpatia opiniei publice europene.

A doua zi, pe la ora 10.55, a fost semnalat un torpilor rusesc (contratorpilorul „Stremitelnîi”, comandat de căpitanul Janowitz –n.n.), imediat dându-se „La posturile de luptă!”, toate piesele fiind gata de tragere; în acelaşi timp, a fost trimisă şalupa cu un ofiţer pentru a-i recunoaşte calitatea şi intenţia, deoarece sosirea acestei nave nu fusese anunţată.
La 11.25, torpilorul a intrat în port, ignorând şalupa şi semnalele pe care aceasta i le făcea pentru a se opri. La 11.50, a venit la bord comandantul acestui torpilor, „Stremitelnîi”, însoţit de comandantul de la „Psezuape”, ambii fiindu-i prezentaţi comandantului Marinei (comandorul Emanoil Koslinski – n.n.), sosit la bordul „Elisabetei” în ajun, seara.
„Stremitelnîi” i-a comunicat că a venit în căutarea lui „Potemkin” şi că are ordin de a-l soma să se predea sau, în caz contrar, să-l torpileze. Comandant Marinei i-a întors vizita lui „Stremitelnîi”, echipajul torpilorului fiind format în mare parte din ofiţeri. La ora 2.00, „Stremitelnîi” a ieşit din port, după ce s-a informat asupra vizitei cuirasatului la Constanţa, luând drumul spre Sud.
La 2.15, generalul Gheorghe Angelescu (comandantul Diviziei a IX-a - n.n.) a sosit la bord, cerând informaţii asupra vizitei acestui torpilor. La 3.30, „Psezuape”, remorcat, a ieşit din fundul portului, ancorând lângă crucişător.

Pe 22 iunie, la ora 12.20, ataşatul militar al Rusiei, locotenent-colonelul Zanchevici, a sosit la bord, unde s-a întreţinut cu comandantul Marinei şi cu comandantul crucişătorului, care comunica prin semnale convenţionale mişcările din largul mării. La bord, dispoziţiunile de luptă au continuat atât ziua cât şi noaptea, toate piesele de artilerie fiind gata de tragere la ordin. Comandantul lui „Psezuape” şi ataşatul militar rus au convenit, la plecarea de la bord, ca vasele regulate (rămase credincioase) să poarte la catarg un pavilion special alb cu o cruce roşie.
 

Situația redevine confuză

Ziua de 23 iunie, a trecut liniştită, fără evenimente de semnalat. La far s-a continuat cu postul de observaţie, supravegherea, zi şi noapte, a navelor de la orizont. Pe 24 iunie, la ora 10.40, a fost semnalat de la far un bastiment în vedere. Imediat a fost trimisă o şalupă sub comanda unui căpitan, care a ieşit la larg în cercetare. Peste puţin timp a fost identificat un vas de război. Imediat s-a ordonat „La posturile de luptă!”, luându-se toate preparativele necesare – ca şi în rândul trecut – pentru a putea face faţă evenimentelor. La 11.55, nava semnalată a ancorat în rada exterioară, cam în acelaşi loc unde ancorase, pe 19 iunie, cuirasatul. S-au aprins proiectoarele şi a fost recunoscut cu uşurinţă cuirasatul „Kneaz Potemkin Tavriceski”.
S-a ordonat aprinderea focurilor la două căldări, iar o şalupă a rămas afară, în observaţie. De la bordul cuirasatului se auzeau urale şi, cu binoclul, s-a putut observa cum echipajul bastimentului salută cu bonetele publicul strâns pe cheu şi pe bulevard. La bord şi în oraş, toată lumea credea că revoluţionarii, fiind urmăriţi de navele rămase credincioase, au venit să-şi găsească adăpost la Constanţa şi, probabil, vor părăsi nava, predându-se autorităţilor române. La 12.55 comandantul lui „Psezuape” a venit la bord, cerând asistenţă. La ora 1.00, a sosit la bord generalul Angelescu care, împreună cu comandantul Marinei, a coborât pe cheu, înarmaţi, în şalupă având trei oameni cu armele încărcate; pe cheu urmau să se întâlnească cu o delegaţie de pe cuirasat pentru a parlamenta asupra revenirii lor în Constanţa.

Între timp, staţionarul „Psezuape” a fost remorcat în fundul portului de către remorcherul S.H. „Julietta”. Cei doi oficiali români au revenit la bord la ora 4.00 dimineaţa, aducând vestea că revoluţionarii au intenţia să se predea şi că vor lua decizia finală la ora 6.00 dimineaţa. La bord au sosit generalul Groza, prefectul judeţului, primarul oraşului ş.a.
La ora 10.50, şalupa de la „Potemkin” a sosit la navă, aducând şapte delegaţi ai revoluţionarilor pentru a negocia predarea navei şi debarcarea echipajului; în acest timp, armamentul şalupei a plecat cu şalupa la cheul de Sud, au legat-o şi, debarcând, au părăsit-o fugind spre Vii. A fost trimis imediat personalul necesar de la bord, care a ridicat presiunea şi au adus-o la crucişător, cu care ocazie s-a constatat că şalupa era spartă şi făcea apă. La 11.05, delegaţii au părăsit nava, după ce li s-au dat toate asigurările din partea celor în drept asupra libertăţii lor în ţară, precum şi condiţiile asupra predării bastimentului.
În scurt timp, cuirasatul „Potemkin” a fost adus în port de către locotenent-comandorul Nicolae Negru, căpitanul portului şi pilotul Căpităniei, la 12.45 fiind ancorat şi legat la geamandură, în apropiere de intrare. După acostare, au fost trimişi doi ofiţeri şi personalul de la bord pentru a aduce şi torpilorul în port, însă după ce acesta a intrat în acvatoriu, echipajul său a declarat că nu sunt revoluţionari şi că au fost luaţi cu forţa de cuirasat, cerând provizii pentru a se întoarce la Sevastopol. Este ţinut în observaţie strictă sub tunuri până când s-a decis, dând însă comunicaţie la bărcile pentru personalul nostru aflat pe bordul său.
La 2.40, a început debarcarea echipajului de pe cuirasatul „Potemkin”, cei circa 700 de marinari fiind transportaţi la cheu cu şalupele Serviciului Hidraulic. Printre ei se aflau şi 3–4 răniţi, care au fost transportaţi la Spitalul Militar. Debarcarea a avut loc sub supravegherea autorităţilor române, portul şi cheurile fiind pline de public, care asista cu o vie satisfacţie la deznodământul acestui eveniment.

„La țărm am fost întâmpinați de o furtună de strigăte de salut – avea să-și amintească peste ani I. Lîcev. Ele răsunau și se auzeau pe tot litoralul (sic!).
O imensă mulțime de muncitori din Constanța a întâmpinat echipajul crucișătorului revoluționar rus.
Aici s-au adunat zeci de mii de muncitori, țărani și intelectuali democrați. Membrii comitetului vasului au fost întâmpinați cu tunete de aplauze și strigăte de «Ura».
Fiecare voia să-și exprime sentimentele sale de simpatie față de marinarii revoluționari. Spre noi se întindeau mâini cu buchete de flori.
Deosebit de călduros ne-au întâmpinat muncitorii. Cu toate că noi nu cunoșteam limba lor și nici ei pe-a noastră, întâlnirea a fost foarte mișcătoare. Convorbirile se duceau prin gesturi, mimică, ne îmbrățișam fierbinte și ne înțelegeam în toate fără cuvinte.”.

La ora 4.20, debarcarea s-a încheiat, bastimentul fiind luat în primire de personalul numit prin ordine anterioare, la 4.24 acesta arborând pavilionul român.
Personalul crucişătorului „Potemkin” era alcătuit din locotenent-comandorul Vasile Iorgulescu, comandant, căpitanul Constantin Ciudin, secund, căpitanul Gheorghe Munteanu, locotenentul Zaharia Dan, sublocotenentul Nicolae Manolescu şi medicul căpitan Mihail Gafencu, ofiţeri la bord iar ca motorişti ofiţerii mecanici clasa I Gheorghe Lăpuşneanu, clasa a II-a Ilie Iordănescu şi clasa a III-a Ioan Gheorghiu şi Marin Pişlicaru, respectiv 67 de grade inferioare.
La ora 6.00 seara, torpilorul rus a fost somat prin comandantul secund al crucişătorului care s-a deplasat la bordul acestuia, comunicând echipajului că trebuie ori să plece ori să se predea, întrucât provizii nu li se pot da.
La ora 6.15 torpilorul a părăsit portul, luând drumul spre Est. Seara, cuirasatul a iluminat portul cu proiectoarele.
 

Invazia

Pe 26 iunie, la ora 7.20, s-a semnalizat în radă, la 2 mile, două torpiloare care, după ce au recunoscut situaţia cuirasatului „Potemkin”, pe care era arborat pavilionul român, s-au retras în larg. La ora 7.50, s-au recunoscut spre NE două cuirasate.

Pentru a recunoaşte situaţia şi intenţia acestora, au fost somate prin codul internaţional: „Nu încercaţi a intra în port!”.
Cu toate acestea, un torpilor a intrat în port fără să ia seamă de şalupa care era postată la intrarea portului spre întâmpinare. La ora 9.50, primul cuirasat „Ceşme” a ancorat în radă, purtând pavilion de amiral, urmat de al doilea cuirasat, „Sinope”.
În port au intrat şi ancorat torpiloarele nr. 261, 263, 264 şi 265. Imediat a fost trimis un ofiţer la „Ceşme” pentru a-l complimenta pe amiral. În acest timp, au sosit la bord ataşatul militar rus, generalul Angelescu şi generalul Groza.

La ora 10.00, nava-amiral a salutat uscatul cu 21 lovituri de tun, la care a răspuns „Elisabeta” cu acelaşi număr de focuri, salutând imediat pavilionul contraamiralului comandant şef cu 15 focuri. Salutul a fost imediat întors de nava-amiral. Atât prin ataşatul militar cât şi prin ofiţerul trimis spre complimentare, amiralul a obiectat pentru ce s-a ridicat semnalul prin care i se recomanda să nu intre în port, la care obiecţie i s-a răspuns că faţă cu situaţia anormală a unora din bastimentele marinei ruseşti era obligatoriu ca navele care soseau să fie oprite la larg, până când ofiţerul trimis în întâmpinare cu şalupa va fi cunoscut calitatea şi intenţia navelor străine.

Mai mult însă, sosirea acestora nu a fost anunţată prealabil şi nici nu purtau semnalul distinctiv stabilit cu câteva zile înainte de însuşi reprezentanţii de faţă ai Guvernului rus, comandantul staţionarului şi ataşatul militar, pentru ca să le recunoaştem calitatea de bastimente oficiale.

La ora 10.30, un ofiţer a venit din partea amiralului rus pentru a mulţumi pentru complimentare şi, ulterior, comandantul Marinei i-a făcut vizita amiralului, fiind salutat la plecare cu 9 focuri de tun.
În acest timp, a sosit la bord prefectul Constanţei, care a notificat telegrama extra-urgentă prin care se ordona căpitanului portului să se predea cuirasatul amiralului. Ordinul fiind transmis căpitanului de port de către comandantul Marinei, acesta s-a dus imediat la amiralul rus, unde au convenit să înceapă predarea la ora 2.00 p.m.
La 12.10, au sosit în port torpiloarele „Smeul” și „Năluca”, sub comanda comandorului Eustaţiu. La 1.20, amiralul Pisarjevski a venit la bord pentru a întoarce vizita comandantului Marinei care, fiind chemat la telegraf pentru primiri de ordine, amiralul a fost primit de către comandantul Diviziei de Mare şi al crucişătorului. La plecare, amiralul a fost salutat cu 15 focuri de tun.
La ora 1.45, au început să sosească la „Potemkin” bărci cu echipaje şi ofiţeri ruşi pentru luarea în primire a cuirasatului.
La ora 3.10, comandantul Diviziei de Mare a plecat la nava-amiral pentru a face vizita reglementară, întoarsă de comandantul lui „Ceşme” la ora 5.35. Cu această ocazie, fiind întrebat asupra datei prealabile a plecării lor, comandantul rus a precizat că vor pleca a doua zi seara, din cauză că „Potemkin” făcea apă pe la o valvulă, năvălirea apei fiind stăpânită de pompe.
 

O retragere fără torțe

Pe 27 iunie, s-a observat că cuirasatul s-a afundat puţin de pupa şi prezintă o uşoară bandă în bordul babord. După prânz, şi-a reluat poziţia normală. Pe la ora 6.00 seara, „Potemkin” a început manevra de ieşire din port cu ajutorul remorcherelor Serviciului Maritim Român şi Serviciului Hidraulic dar, pe la 8.00, a renunţat, revenind la postul său; cercetând cazul, s-a menţionat că nu a putut scoate ancora, nefiind în măsură să genereze tensiunea necesară la dinamuri pentru motoarele ancorelor.
La 28 iunie, ora 8.30, „Potemkin” a reluat manevra de plecare şi, la 9.55, bastimentul a fost scos afară din port de remorcherele S.M.R. „Sulina” şi S.H. „Jullieta”.
Între orele 11.00 şi 11.30, torpiloarele ruseşti au ieşit din port în radă; la 2.00, torpilorul nr. 261 a reintrat în port, de unde a luat două şalupe cu cărbuni şi apă dulce pentru „Potemkin”.
În acest timp, s-a văzut cum în radă „Potemkin” îi dă o remorcă lui „Sinope”, fără însă a ridica ancora.
Între vasele din radă şi „Psezuape” se menţinea o continuă mişcare de bărci. La ora 7.00 seara, escadra s-a pus în marş; „Potemkin” la remorca lui „Sinope” a luat drumul spre Est.
La ora 9.20 seara, „Psezuape” a ieşit din fundul portului, unde fusese adăpostit la sosirea lui „Potemkin” cu revoltaţii, şi a ancorat lângă „Elisabeta” şi, ulterior, la 12.30 noaptea, a plecat în largul mării. [...]

Pe 23 iulie, la 7.30 seara, crucişătorul „Elisabeta” ia drumul spre Constanţa, venind de la Sulina, urmat la mică distanţă de canoniera „Griviţa”. Pe 24 iulie, la ora 6.30 dimineaţa, ambele nave au intrat în portul Constanţa, pregătindu-se pentru solemnitatea înmânării decoraţiilor acordate cu ocazia incidentului „Potemkin”.
La ora 9.30, ofiţerii Diviziei de Mare şi cei de pe torpiloare s-au întrunit la bord în ţinută de ceremonie.
La 10.30, au sosit invitaţii, ministrul Lucrărilor Publice (Ion C. Grădișteanu – n.n.), prefectul, primarul şi comandantul Brigăzii, ţinând loc de comandant al Diviziei, precum şi numeroşi ofiţeri din garnizoană.

Ceremonia a fost deschisă în faţa echipajelor sub arme de către directorul Marinei din Ministerul de Război, ca delegat al Ministerului de Război, care a dat citire ordinului prin care se notifica decorarea şi medalierea celor care au fost consideraţi de autorităţile superioare că s-au distins cu ocazia evenimentelor sus-menţionate.
A urmat remiterea însemnelor de către comandantul Marinei în numele M.S. Regelui şi cuvântarea acestuia.
După aceasta, a avut loc defilarea ofiţerilor şi echipajelor înaintea celor decoraţi, care au primit felicitările ministrului şi ale tuturor persoanelor prezente la bord.
S-a servit şampanie, ministrul adresând câteva cuvinte de simpatie pentru Marină şi urări pentru prosperitatea ei, adăugând că acum Guvernul recunoaşte importanţa rolului ce trebuie să aibă Marina şi că se vor face sacrificii pentru înfiinţarea materialului necesar.
La plecare, i s-a făcut salutul cu tunuri.
Comandantul Marinei împreună cu comandantul Diviziei de Mare sunt invitaţi a lua dejunul la «România» de ministrul Grădişteanu, unde se aflau şi alte autorităţi din oraş.”.
 

Potemkiniștii în România

Aproape toți potemkiniștii au decis să rămână în România, cu excepția câtorva care, influențați de ofițerul Alekseev, au acceptat reîntoarcerea în Rusia, unde au fost anchetați, condamnați și chiar executați.
Pentru cei aproape 800 de refugiați ruși rămași în țară, guvernul român a decis să fie dispersați, în grupuri de câte 30-80 la București, Brăila, Galați, Câmpina, Buzău, Iași și în alte orașe.
În sprijinul acestora, în iulie 1905 s-a înființat un Comitet pentru ajutorarea marinarilor ruși, cu sediul în Capitală și filiale în mai multe centre din provincie, inclusiv Constanța, iar ziarul „România muncitoare” a inițiat o colectă în sprijinul refugiaților.
La rândul lor, aceștia s-au organizat prin înființarea Comitetului unit al marinarilor, compus din patru potemkiniști, printre care Matiușenko și Lîcev, care a menținut legătura permanentă cu Comitetul Central al P.M.S.D.R. de la Geneva.

După exemplul comitetului format la București, s-au înființat filiale locale și în alte orașe, printre care Constanța și Galați.
La Câmpina cei circa 80 de potemkiniști au organizat o asociație care dispunea de un cămin, cantină și alte facilități.
La 20 iulie 1955, peste 34 de potemkiniști care trăiau în România au decis să se întâlnească la București, după 50 de ani de de la revoluție.
Orchestrată de Institutul de Istorie a partidului de pe lângă C.C. al P.M.R., întâlnirea a avut loc în sala de festivități a Muzeului „V.I. Lenin – I.V. Stalin”.
În prezența unei numeroase asistențe, formată din muncitori, ofițeri, scriitori studenți, ziariști etc, potemkiniștii Vasili Beaghin, Vladimir Belmaci, Zahar Kulikov, Ivan Ghibelnov, Grigori Kubrak, Matvei Demin, Sofroni Livițki, Feodosei Makei, Vasili Nikolaevici Pughin, Leonti Cinilov, Ivan Afanasievici Sceblîkin și alții au trăit momente emoționante.
După expunerea ,,Cincizeci de ani de la răscoala marinarilor de pe crucișătorul «Potemkin»”, cei 34 de potemkiniști au fost decorați cu Ordinul Muncii, Medalia Muncii și Medalia „Eliberarea de sub jugul fascist” și au vizionat filmul sovietic „Potemkin”.

Printr-un alt decret al Prezidiului Marii Adunări Naționale, potemkiniștilor care au ales să trăiască în România li s-au acordat pensii pe viață.
În zilele următoare, au avut parte alte întâlniri și vizite la Palatul Pionierilor, Complexul CFR „Grivița Roșie”, Uzinele „Steaua Roșie” ș.a.
Prezența marinarilor ruși insurgenți la Constanța avea să fie speculată propangadistic peste o jumătate de secol și de autoritățile locale.
Astfel, în luna iulie 1955, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Constanța, în incinta fostului Cazinou a avut loc o întâlnire a unui grup de potemkiniști cu marinari din Forțele Maritime Militare și locuitori ai municipiului Constanța. Printre revoluționarii ruși de pe Potemkin, îmbrăcați în uniforme de marină, cu inscripția „Flota Mării Negre” pe panglica beretelor, s-au numărat Zahar Kulikov, fochistul Fedor Seliutin, comandantul de tun Ivan Ghibelnov, tâmplarul Leonti Cinilov și alții.
„Douăsprezece zile a fluturat pe «Potemkin» steagul revoluției – avea să declare după o jumătate de secol Zahar Kulikov. Neînfricata navă a navigat pe Marea Neagră și nimeni nu s-a încumetat s-o atace.

Țarul și amiralii lui au reușit doar să îngrămădească toate navele rămase în golful Sevastopol, interzicându-se trecerea altor nave în direcția lui «Potemkin».
Răscoala n-a ținut mult dar a devenit pentru noi, participanții ei, o bună școală.
Noi am primit pe «Potemkin» călirea revoluționară, am aflat ce înseamnă libertatea iar omul dacă o cunoaște, niciodată nu se mai lasă robit.”.
La 22 iulie 1955, un grup de 13 potemkiniști a plecat la Moscova, la invitația Comandamentului Forțelor Maritime Militare sovietice, făcând o escală la Odessa.
Expulzat din România, după un periplul Geneva, Londra, Paris, New York, Matiușenko, capul răscoalei, cel care i-a ucis cu mâna lui pe căpitanii de rangul 1 Golikov, Ghibarovski, Neupocaev Toma și alți ofițeri și a dispus să fie aruncat în apă generalul Smirnov, a decis să revină la Odessa, pentru a-şi continua lupta. Spre neșansa lui, la 3 iulie 1907 a fost arestat la Nikolaev. Judecat şi condamnat la moarte, a fost executat prin spânzurare la 20 octombrie 1907, la Sevastopol.
P.S. Rog respectuos urmașii, prietenii și/sau cunoștințele potemkiniștilor din România să mă contacteze pentru detalii


Bibliografie:

 

1. Titu Georgescu, Gavril Marcu, „Potemkiniştii în România. 50 de ani de la răscoala marinarilor de pe crucişătorul «Potemkin»”, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1955
2. I. Lîcev, „Potemkiniștii”, Editura „Tânăra gardă”, Moscova, 1954
3. Marian Moșneagu, „Crucișătorul «Elisabeta» în campanie”, Editura Militară, București, 2012

Sursa foto: Colecția Marian Moșneagu


Despre Marian Moşneagu

Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).