Frații corăbieri

Alde Gheorghe și Ion

         
Originar din zona Muscelului, comandantul de cursă lungă Nicolae M. Balotă (1894-1984) a fost un demn urmaș al vechii familii boierești Balotă, „stăpânitori de veacuri ai Văii Topologului, de la Tigveni până la Șuici, cu originile legendare pe vremea lui Negru-Vodă și cu strămoși atestați printre căpitanii lui Mihai Viteazul”, după cum subliniază nora sa Coca.
          În aceste condiții, nu este de mirare că a fost un fin cunoscător și un rafinat interpret al psihologiei țăranului român, pe care l-a cunocut îndeaproape fie de pe moșiile familiei sale fie din război, unde soldații români alături de care a luptat, în marea lor majoritate țărani, „în patriotism i-au întrecut pe toți soldații țărani din țările beligerante, pentru că niciun țăran neamț, englez, francez, italian sau american nu ar fi luptat în condițiile în care s-au războit bravii și scumpii ostași ai României.”.
          Dar cu totul alta a fost percepția sa când a întâlnit și cunoscut ofițeri de marină plecați pe mare direct de la coarnele plugului...

Frații buzoieni

Într-un sătuc din apropierea orașului Buzău au văzut lumina zilei doi frați marinari. Cei de la Primărie l-au trecut pe cel mare sub numele de Gheorghe Radu. Numele de familie era Radu.
Al doilea născut, după vreo doi ani (1885), fu trecut în registrele Primăriei sub numele de Ion Rădulescu. Această nepotrivire, unul Radu, iar celălalt Rădulescu, s-a datorat, după cum declarau cei doi frați, chiar notarului, care niciodată nu fusese văzut treaz.
Cei doi frați, Gheorghiță și Ionică, au urmat școala satului, au terminat cele cinci clase primare și, din lipsă de fonduri, părinții i-au oprit pe lângă ei, cu gândul de a-i întrebuința la muncile câmpului, pășunatul vitelor etc., însă cei dopi frați nu s-au împăcat deloc nici cu plugul nici cu sapa.
De coasă, de cărăușie, de prășit și de plecat cu vitele la câmp nici să nu fi auzit.
Orice muncă o făceau în silă, deci fără spor, ambii supărați pe părinți că nu i-a trimis la oraș, la Buzău, unde jinduiau să continue învățătura.
Gheorghiță, băiatul mai mare, spre a-și face un alt rost în viață, s-a gândit să facă serviciul militar la Marină și s-a dus voluntar la această armă.
Ionică însă a fugit de-acasă când s-a văzut singur și-ntr-una din zile și-a luat certificatul de naștere, două rânduri de primeneli, cinci lei și a plecat în lume.
Nu l-a atras Capitala. S-a dus la Constanța, unde văzu Marea Neagră, despre care îi vorbise odată un om la coasă și-i povestise despre vapoare.
Ionică a vagabondat câteva zile prin port, căscând gura pe la toate vapoarele, admirându-le mărimea și studiindu-le după puterea lui de judecată și după bruma de cultură ce i-o dăruiseră cele cinci clase primare de țară.
Era vară și dormea în port sub șandramalele unde construcția portului fabrica blocuri de beton pentru ridicarea cheurilor. Pâinea neagră, brânza, halvaua sau măslinele rau hrana zilnică a tânărului fugar.
Dar după terminarea banilor a intrat la stăpân. Ionel a nimerit la un simigiu din oraș ca vânzător ambulant. Simigiul îi dădu un coș mare, pe care îl umplu cu covrigi, gogoși și brânzoaice. După câteva explicații sumare, îl făcu negustor, asigurându-l că va avea un viitor strălucit.
Plin de entuziasm, băiatul a plecat în port și în trei ore vându toată marfa. Până la prânz a mai vândut un coș de marfă și simigiul îi dete o ciorbă caldă și un ghiveci.
După masă până seara, Ionel a mai desfăcut marfa dintr-un coș. Seara a dormit și el pe o saltea de paie la adăpost omenesc.
Tânărul Ion Rădulescu era mulțumit, mai ales că simigiul îi promisese că-i va construi un chioșc în port și-l va face vânzător cu simbrie mai mare.
Venind în port în fiecare zi, își făcu mulți cunoscuți și-un marinar român, tot de pe lângă Buzău, îl sfătui să se îmbarce pe un vapor ca asistent de punte.

• Ce înseamnă asistent de punte? întrebă covrigarul.
• Ai să înveți un an de zile, poate și doi, să lucrezi pe vapor la rând cu mateloții și dacă șeful de echipaj – noi îi zicem nostrom – are să fie mulțumit de felul cum ai să ciocănești rugina de pe corpul vaporului, de felul cum ai să piturezi, de felul cum ai să lucrezi la manevră și de felul cum ai să speli coverta și ai să cureți magaziile, te vor face matelot. Ca matelot ai leafă de trei ori mai mare decât a unui asistent de punte. Și dacă ai să fii priceput și-ai să înveți să ții cârma, secundul vasului are să te facă timonier. Timonierul are leafă mai mare decât matelotul.

Sfătuit de matelotul buzoian, covrigarul Ion Rădulescu făcu o cerere și pe ziua de 1 decembrie 1904 fu îmbarcat pe vaporul de pasageri „Regele Carol I”. După un an de serviciu a fost avansat matelot. Serviciul militar l-a făcut într-un regiment de roșiori.
După armată a revenit la Serviciul Maritim Român.
Gheorghe Radu, cum scăpă de armată, la 16 octombrie 1907 se ambarcă și el pe cargoul „Turnu Severin” în funcția de timonier. Acesta fu mai inteligent și, după cinci ani de timonierie, a reușit la examenul de ofițer de bord și a fost avansat ofițer definitiv la 1 aprilie 1912. Cel mic, Ion Rădulescu, abia după zece a izbutit să fie timonier.
După alți șapte ani de serviciu a reușit la examen și prin 1921 a fost avansat ofițer de bord definitiv.
În acel timp, meritul lor, așa cum au fost ei, era mare, întrucât navigația maritimă trecea printr-o mare criză de ofițeri.
Văzându-se ofițeri, ei au căutat să-și completeze cunoștințele potrivit gradului. Fie că au neglijat, fie că nu le-au plăcut să mai citească, ei au rămas mult în urma celolalți ofițeri de bord.
Nu au căutat nici să elimine ce era rău și să adopte ce vedeau că e bine.
Amândoi erau incapabili de a întreține o conversație cu un intelectual barem de gradul doi. Nu cunoșteau literatură și nici teatru, nu aveau idee de istorie și nici de politică. De altfel, ei nu citeau nici măcar ziare.
Bagajul lor intelectual rămăsese extrem de redus. Din acest motiv, Gheorghe Radu nu a fost avansat comandant de navă niciodată, iar frățiorul său, Ion Rădulescu, nu a făcut niciodată serviciu de secund (ajutor de comandant).
Neputând ajunge la nivelul celorlalți ofițeri de bord, lumea noastră marinară i-a poreclit pe amândoi Frații Corăbieri. Ca o deosebire mai accentuată de ceilalți ofițeri – Rădulescu – Corăbieru purta muscă, adică un smoc de păr sub buza inferioară și era extrem de ursuz.
Cel mare, Radu – Corăbieru, era mai comunicativ și se credea savant. Îi plăcea mecanica și cabina lui era plină de tot felul de fiare vechi, arcuri, menghine, ciocane, pile și șuruburi. Dacă cineva îi punea vreo întrebare în legătură cu atelierul ce-l avea în cabină, cu mândrie spunea că lucrează la trei invenții!

• Și care sunt invențiile, domnule Radu? L-a întrebat într-o zi, plin de curiozitate, comandantul Ion Antonescu.
• Să vedeți, domnule comandant, prima invenție este o mică mașinărie, care se aplică la tocurile ghetelor. Cel care o va întrebuința, va merge pe jos în pas nesilit cu o viteză de zece ori mai mare, adică în loc să pacurgă 4 km pe oră, va parcurge 40 fără nici un fel de efort. Cel care va utiliza această mașinărie va ține în mână o cană cu ulei și din când în când se va apleca să o ungă din mers, iar lumea, uimită, se va opri în loc și se va întreba: Ce unge ăla?
• Și credeți că o să izbutiți s-o puneți în aplicare?
• Domnule comandant, mai am să-i fac câteva șuruburi și o brevetez!
• Ne-o puteți arăta și nouă?
• Nu vă supărați, domnule comandant, dar acest lucru vă rog să nu mi-l cereți. Invenția este simplă și nu vreau s-o pierd.
• Și care e a doua, domnule Radu? l-a întrebat din nou comandantul.
• A doua invenție a mea este mai importantă. Sunt în plin lucru. Am să fac niște picioare întocmai ca cele de lăcustă. Individul care vrea să le întrebuințeze, le aplică la picioare pe sub pantaloni, în așa fel să nu se observe, se lasă pe vine și face apoi o ridicare rapidă. Aparatul, adică picioarele de lăcustă, îl aruncă în aer și coboară unde vrea, întrucât ele amortizează căderea. Să dau un exemplu: Te plimbi – să zicem – prin centrul Constanței cu picioarele de lăcustă prin pantaloni. Vrei să te duci la Cazinou să bei o bere. Foarte simplu! Te lași pe vine, o smucitură în sus în direcția Cazinoului, zbori puțin prin aer și hopa deasupra terasei! Te lași apoi jos pe picioarele de lăcustă, te duci la o masă și, foarte liniștit, îți bei berea. Toată lumea se va întreba: Cum zboară ăsta, mă?
• Când credeți, domnule Radu, că veți termina miraculoasele picioare de lăcustă, cu care să vă văd zburând din centrul Constanței pe terasa Cazinoului?
• În cel mult un an sper să brevetez și invenția asta.
• Dar despre a treia invenție ce ne puteți spune? a mai întrebat comandantul Ion Antonescu.
• Lucrez la un perpetuum mobile, îi răspunse Corăbieru, scoțându-și cascheta și scărpinându-și creștetul capului, gest pe care îl făcea întotdeauna când se afla într-o încurcătură. Brevetarea acestei mașini vreau s-o fac la Paris (sic!).
• Știți pe ce principiu s-ar putea construi un perpetuum mobile? îl întrebă zâmbind comandantul.
• Nu știu ce înseamnă principiu (!?). Am auzit însă că e o mașină, care merge fără combustibil și nu se oprește din mers niciodată, îi vorbi Corăbieru.
• Dar trebuie să vă țineți după ea cu o cană cu ulei, cu care s-o ungeți din timp în timp, îi spuse în glumă și comandantul.

Cei doi Corăbieri aveau o dorință mare, pe care o spuneau în careu, după masă, când ofițerii se antrenau în discuții. Atât inventatorul, cât și fostul covrigar visau să aibă câte un automobil mare și elegant. Voiau să se plimbe cu „cucoanele” lor după câte-o ploaie și să treacă în viteză cu mașina prin băltoacele din apropierea trotuarelor, pentru a stropi pietonii cu noroi, iar aceștia să se oprească din mers și să se întrebe: Cine-o fi, mă, ăla care trecu?
Din păcate însă ambii Corăbieri au fost pensionați înainte de timp și pietonii constănțeni au scăpat nestropiți cu noroi.
La un an după pensionarea acestora, comandantul Ion Antonescu s-a întâlnit prin Constanța cu Radu Corăbieru.

• Îmi pare bine că sunteți sănătos și viteaz, domnule Radu. Tare mult aș vrea să aflu ce-ați făcut cu perpetuum mobile, îl întrebă Antonescu, prefăcându-se că-l interesează.
• Perpetuum mobile am să-l termin peste un an, cel mult doi, dar are să fie o mașină complicată. Nu oricine se va pricepe s-o întrebuințeze. Cel care o va lua în primire trebuie să fie adevărat mecanic, nu potcovar sau argintar de pe vapoarele Serviciului Maritim Român (sic!).
• Dar cu celelalte două invenții ce-ați făcut? Sunt curios să aflu la ce rezultat ați ajuns cu picioarele de lăcustă.
• Mai am foarte puțin și le dau gata.
• Mult aș vrea să vă văd zburând din centrul Constanței pe terasa Cazinoului, la o bere!
• Noi să trăim și-o să mă vedeți!
• Și aș mai vrea să vă văd mergând, nu fugind, cu 40 km pe oră și cu cana de ulei într-o mână, îi mai spuse Antonescu râzând.
• Noi să trăim și-o să mă vedeți!
• Toate ca toate, dar cu picioarele acelea de lăcustă, domnule Radu, prea o faceți de oaie, îi zise Antonescu pe un ton serios.
• Cum așa? întrebă mirat Corăbieru.
• Să nu uitați că lăcustele mai au și aripi, îi atrase atenția interlocutorul său, tot serios.

Corăbieru i-a întors spatele și a plecat supărat nevoie mare. Dacă ar fi fost după o ploaie și ar fi avut mașina lui, i-ar fi plătit-o domnului Antonescu cu vârf și îndesat.
 
Bibliografie:

1. Nicolae M. Balotă, „Războiul văzut de soldați (1916-1919)”, Editura Tiparg, Bradu, 2019
2. Nicolae M. Balotă, „România Marinară”, vol. IV, manuscris

 
Sursa foto: Colecția Marian Moșneagu
 
Despre Marian Moşneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016). 
 
Citește și:

Măicuțele (galerie foto)