Lumea marinarilor

Gripa amiralului Doamna Cioc ripostează (galerie foto)


Că tot veni vorba de încercările la care suntem supuși și riscurile la care suntem expuși în această tenebroasă primăvară. Au mai existat momente – ce-i drept, oarecum diferite - în care semeni de-ai noștri au rezistat cu stoicism unor situații-limită, pătimind pentru principiile lor, deși nici o clipă nu au avut tentația de a se eschiva.
 
Un astfel de exemplu ne oferă în Memoriile sale, încheiate în februarie 1964, contraamiralul Alexandru Constantinescu, zis și Bătrânu, spre a se deosebi de ceilalți doi Constantinești – contraamiralul Gheorghe Constantinescu-Claps și contraamiralul Mihail Constantinescu-Cocioc.
În vremuri de război
 
„La 1 octombrie 1939 am luat comanda Litoralului Maritim - fosta Divizie de Mare – povestește amiralul. În timpul acesta, situaţia politică internaţională se înrăutăţea continuu. Liga Naţiunilor de la Geneva - Organizaţia internaţională înfiinţată la sfârşitul Primului Război Mondial, în baza unor iluzii ale unor idealişti şi bună pentru o omenire mult mai evoluată - servea mai mult ca o tribună la care diferiţi oratori, mai mult sau mai puţin bine intenţionaţi, căutau să menţină stabilă situaţia grupărilor de ţări care se deteriorase mereu.
 
Naţional-socialismul german, mergând mână în mână cu fascismul italian, reuşise să anihileze prevederile Tratatului de la Versailles în ce priveşte înarmarea Germaniei. Aceasta făcuse uniunea cu Austria prin fel de fel de manevre, apoi ocupase regiunea Sudeţilor - germani locuitori ai Munţilor Boemiei.
 
Întâlnirea de la München[1] între reprezentanţii ţărilor apusene şi cei ai Germaniei nu arătase decât teama de război a celor dintâi şi rezultase numai în cedarea în fața acestei ultime pretenţii a Germaniei. Dar, puţin timp după aceea, Hitler începe să scormonească ideea unui coridor de legătură între Germania şi Danzig prin Polonia. O încercare de alianţă între puterile occidentale şi Rusia e dejucată de Hitler şi, în timp ce duceau aceste tratative, Germania reuşeşte să încheie alianţa cu Rusia, pe spinarea Poloniei.
 
La noi, presiunea germană ajutată de Partidul legionar ne forţează să înapoiem Bulgariei Cadrilaterul, Ungariei regiunea secuiască, legând-o de Ungaria printr-o bună porţiune din Transilvania de Nord şi, în cele din urmă, să cedăm Rusiei, Basarabia.
 
Toate aceste cedări s-au produs în cursul anului 1940 şi noi am fost siliţi să le admitem sub presiunea germanilor care, prin influenţa tot mai puternică a mişcării legionare, ne-au impus aceste sacrificii.
 
În politica internă, în acest timp acţiunea legionarilor care se manifestase brutal prin omorârea prim-ministrului I.G. Duca[2], şi mai târziu a lui Armand Călinescu[3], provocase contramăsuri tot aşa de brutale prin executarea unor şefi legionari. În aceste împrejurări era vizibil că noi ne îndreptam spre o alianţă tot mai strânsă cu Germania, alianţă forţată, căci felul cum lucra Hitler nu putea fi aprobat de un popor care avusese destule de suferit de pe urma germanilor în cursul Primului Război Mondial.
 
Astfel, pregătirile pentru un război de apărare continuau. Apărarea Deltei era tot în sarcina Litoralului Maritim, în consecinţă aveam de inspectat lucrările şi trupele de pe braţul Chilia, şi tot litoralul până la Mangalia.
 
Aveam în subordinele mele următoarele unităţi şi servicii:
1. Detaşamentul Maritim nr. 2, cuprinzând: a) Plutonul de transmisiuni nr. 2; b) Compania de Observare nr. 3 şi 4; c) Gruparea Apărării sub Apă nr. 2; d) Nava port-mine „Durostor”; e) Secţia Şalupe Patrulare nr. 3.
2. Divizionul Artilerie de Coastă, cuprinzând: a) Bateria 152 mm Tataia; Bateria 75 mm Vii; c) Bateria 66 mm Port; d) Bateria 76 mm AA nr. 1; e) Bateria 37 mm AA; f) Bateria 120 mm Agigea; g) Secţia 125 mm Midia; h) Secţia Auto-Proiectoare”.
3. Depozitele Maritime de Echipaje.
4. Grupul Lucrări Maritime (Secţia 13 Lucru).
5. Forţa Navală Maritimă, cuprinzând: distrugătoarele „Mărăşti” și „Mărăşeşti”, nava-bază „Constanţa”; submarinul „Delfinul”; Grupul de Vedete Torpiloare; canonierele „Lepri ”, „Stihi” şi „Dumitrescu”.
6. O brigadă de litoral, cuprinzând: patru Batalioane de Infanterie; două Baterii de Artilerie; un Divizion de Artilerie Independentă; un Divizion de Artilerie Grea Independentă; o Baterie Motorizată; două Baterii de Artilerie Grea.
 
În fiecare zi, aproape, aveam de făcut o inspecţie, mai ales că unele dintre baterii aveau lucrări de făcut pentru punerea în cât mai perfectă stare de eficacitate. Între acestea era şi o Baterie Grea de 280 mm în curs de instalare la Agigea, care, însă, în război a rămas sub conducerea germană.
 
În ziua de 3 septembrie 1940, am plecat dimineaţa devreme să inspectez trupele din Deltă, în special de pe braţul Chilia, întrucât cu puţin timp înainte fusese o alarmă în acea regiune şi în faţa Sulinei. Umblasem toată ziua prin baltă şi când am ajuns la 8 seara la Constanţa, eram rupt de oboseală.
 
Am mâncat ceva la repezeală şi voiam să mă culc imediat. Începusem să mă dezbrac şi mă gândeam cum aveam să adorm imediat când, prin telefon de la Comandamentul Diviziei de Mare, şeful de stat major îmi comunică „să vin imediat întrucât se întâmplă ceva suspect în oraş. Mi se trimite maşina şi să caut să trec pe străzi secundare”.
 
Bineînţeles a trebuit să renunţ la odihna atât de dorită şi de binemeritată, şi am plecat imediat. Am aflat la Divizie că şeful de stat major luase deja măsurile de siguranţă a Comandamentului şi se formau patrule întărite spre a fi trimise în oraş, întrucât se văzuseră grupe suspecte.
 
Deoarece nu se ştia nici de cine puteau fi făcute tulburările, nici de unde, am dispus stingerea farurilor pe toată coasta - pentru eventualitatea unui atac pe mare. Între timp, la un semnal printr-o petardă, grupa de bande înarmate a atacat Prefectura, Telefoanele şi sediul Legiunii de Jandarmi; patrulele noastre de marinari au avut ciocniri cu unele bande, în care au căzut doi dintre oamenii noștri[4] şi unul din bande. La miezul nopţii încă nu ştiam de unde provenea atacul.
 
Ipotezele erau: comitagii exaltaţi, care după ocuparea Cadrilaterului veneau acum în Dobrogea, singuri sau ajutaţi de o demonstraţie a forţelor ruseşti în faţa Constanţei. Totuşi, după miezul nopţii au început să circule zvonuri lansate de cei care ocupaseră Prefectura, susţinând că mişcarea era provocată de legionari[5] şi că în curând aveam să primim ordine de la Bucureşti, de la generalul Ion Antonescu, care forma Guvernul.
 
Între timp, legăturile telefonice[6] fuseseră restabilite în urma parlamentării unui ofiţer[7] de la Divizia de Mare cu grupa care ocupase clădirea telefoanelor.
Dimineaţa, apoi, am aflat ce se întâmplase la Bucureşti: tulburări, sălbăticii în special contra evreilor - conform principiilor hitleriste - formarea guvernului Antonescu, apoi plecarea regelui şi a camarilei.
 
O linişte relativă a fost stabilită repede, însă au continuat tulburări şi crime sălbatice, cum nu mi-am închipuit că se puteau întâmpla în Ţara Românească, după cum a fost asasinarea lui Madgearu[8] şi mai grozavă aceea a bunului român, profesorul Nicolae Iorga[9], care nu putea avea o justificare când a fost comisă de oameni care-şi spuneau patrioţi. Era omul cărţii şi un istoric fecund: greşeala sa a fost că s-a băgat în politică, ori aceasta nu e făcută pentru oricine. Deşi era istoric, savant, cunoaşterea oamenilor face mai mult decât istoria faptelor, şi el era un om cinstit care judeca şi pe alţii după el.
 
După luarea puterii de către legionari, a venit la Comandamentul Diviziei de Mare, în vizită protocolară, noul prefect, însoţit de un şef legionar. Acesta din urmă, un oarecare Şeitan[10] - dacă-mi aduc bine aminte, fiind cam mult de atunci - mi-a făcut impresia ca fiind mai cu scaun la cap. A doua zi am făcut înmormântarea cu onoruri a celor doi marinari căzuţi în ciocnirea din noaptea de 3 spre 4 septembrie. A asistat şi o delegaţie legionară. Relaţiile noastre nu se poate spune că erau cordiale.
 
Spre a evita vreo răzbunare din partea unor legionari mai exaltaţi, am detaşat la alte unităţi ale Litoralului vreo doi ofiţeri tineri care puteau să fi fost luaţi la ochi cu ocazia ciocnirilor, până ce spiritele aveau să se potolească. De altfel, după câteva zile, generalul Antonescu ne-a întrunit la Bucureşti pe comandanţii de mari unităţi spre a ne pune la curent cu situaţia şi dându-ne instrucţiuni asupra modului de comportare a armatei faţă de mişcarea legionară. Armata nu trebuia să se amestece cu mişcarea legionară, urmându-şi drumul său, conform ordinelor ce se primeau de la autorităţile militare. Astfel, relaţiile între Armată şi Mişcare rămâneau pur protocolare şi deloc cordiale, cel puţin la Constanţa, după cum vedeam eu.
 
Întrucât eu nu mă ocupam de politică, având destul de lucru cu pregătirea unităţilor în vederea războiului, care era vizibil că nu putea să întârzie, nu ştiam care erau relaţiile între conducerea ţării de către generalul Antonescu cu guvernul său şi Mişcare la centru, la Bucureşti. La Constanţa, ordinele care se dădeau şi măsurile ce se luau arătau că se căuta a se ţine cât mai separată armata de legionarism. Se dăduseră ordine severe ca militarii să nu ia parte la diferite ceremonii şi procesiuni pe care le organizau destul de des legionarii cu ocazia unor aniversări, toate cu un caracter pronunţat religios creştin - curioasă aplicare a moralei creştine de către oamenii care s-au purtat cu atâta cruzime faţă de adversarii lor.
 
Cu ocazia unei asemenea ceremonii am avut chiar un conflict cu generalul Macici[11], comandantul Corpului II Armată, unitatea cea mai mare din Dobrogea. Fusesem invitat la Comandamentul Corpului într-o zi către sfârşitul anului 1940, nu-mi aduc aminte pentru ce chestiune. În dimineaţa aceea tocmai fusesem invitat oficial şi la o slujbă religioasă la Catedrală de către conducerea legionară, cu ocazia unui parastas, cred, pentru legionarii morţi pe vremea regelui. Am considerat că eram dator ca şi comandant al Litoralului şi singurul comandant de mare unitate legat de Constanţa, să fac act de prezenţă - în conformitate şi cu instrucţiunile primite de la generalul Antonescu - în drum spre Comandamentul Corpului de Armată care îşi avea sediul în fostul Hotel ,,Carol”. Cu ocazia aceasta puteam să văd şi dacă eventual erau marinari care nu respectau ordinul de a se ţine departe de asemenea manifestări.
 
Când m-am prezentat la generalul Macici, acesta a fost scandalizat că m-am dus la Catedrală, contrar ordinelor garnizoanei. I-am spus: comandantul marii unităţi legată permanent de Constanţa nu era un ofiţer subaltern oarecare şi aveam anumite obligaţii protocolare şi, în plus, la Catedrală n-am văzut nici un ofiţer de marină, în schimb văzusem vreo doi de la uscat.
 
Cu altă ocazie, tot în iarna aceea, odată cu plecarea din Constanţa a amiralului Fleischer[12], venit aici în legătură cu amplasarea Bateriei de 280 mm de la Agigea, i-am oferit un dejun la care l-am invitat, bineînţeles, şi pe generalul Macici şi pe consulul german. Generalul n-a venit - ulterior am aflat că era supărat cu consulul german - însă apoi s-a interesat ce s-a vorbit la adresa lui. N-am auzit şi nici nu cred să se fi vorbit ceva, având alte subiecte de conversaţie mai importante şi mai interesante decât el. Aceasta arată că generalul, în afară de cazonism, avea şi un caracter ce-l făcea antipatic nu numai marinarilor, ci şi ofiţerilor de la uscat şi, după cum se şoptea, şi în viaţa sa familială.
 
În decembrie 1940 am luat parte la ultima mare ceremonie militară, depunerea jurământului recruţilor diferitelor unităţi din garnizoană. Generalul Macici fiind absent, ceremonia am pregătit-o eu. A avut loc în Piaţa Ovidiu, trupele fiind înşirate de jur-împrejurul pieţei, iar lângă statuie era o estradă pe care s-a oficiat serviciul religios, de unde am ţinut obişnuita cuvântare ocazională. Era o zi rece şi noroasă, parcă prevestind întunecatele vremuri ce aveau să urmeze.
 
Ca o destindere pentru sufletele noastre îngrijorate - războiul din Apus începuse mai intens, iar Polonia fusese cotropită - am organizat revelionul din noaptea de Anul Nou spre 1941 pe vaporul „Transilvania”, într-un cadru marinăresc şi militar.
 
A fost ultima petrecere mare la care am luat parte în cadru marinăresc şi ultima la Constanţa, înainte de marea încăierare în care atâţia din foştii mei camarazi au pierit.
 
Situația devine febrilă
 
Pe la jumătatea lui ianuarie (la data de 17 mai precis), înapoindu-mă de la Bucureşti unde fusesem chemat la Comandament, în legătură cu declaraţiile de avere, nu m-am simţit bine, picioarele tăiate, temperatură; răceală sau gripă, mai probabil aceasta din urmă, cum mai avusesem în viaţă de vreo trei ori până atunci. M-am pus la pat, am chemat infirmierul Şcolii Navale, care era aproape, de mi-a făcut fricţiuni, m-am tratat cu aspirină, în sfârşit tratamentul obişnuit, temperatura urcându-mi-se până la 39,8⁰C, însă n-am găsit necesar să deranjez vreun doctor, întrucât mă cunoşteam şi, într-adevăr, după trei zile temperatura a început să scadă.
 
În timpul acesta, la 21 ianuarie se produce rebeliunea legionară la Bucureşti, mai puternică prin alte oraşe, mai slabă la Constanţa, mai mult agitaţie, manifestaţii pe stradă, nimic grav, armată era suficientă spre a face faţă oricăror dezordini. Eu eram ţinut la curent cu evenimentele de către şeful meu de stat major, comandorul Roman[13]. La Marină se manifestaseră ca legionari doi ofiţeri, dintre ceilalţi se manifestaseră unii cu oarecare simpatie, alţii contrar, de fapt platonic, cum se produc discuţii prin careuri.
 
Către sfârşitul săptămânii, eu încă neieşind din casă, mă pomenesc cu şeful legionar Şeitan, rugându-mă să intervin la generalul Macici în favoarea sublocotenentului Axente, care fusese arestat. I-am spus că ofiţerul, fiind vinovat, urma să fie anchetat şi judecat, şi în acelaşi timp am profitat de ocazie să-i arăt că în loc să se apuce de revolte spre a răsturna ordinea în stat, şi aşa destul de precară în urma evenimentelor din anul precedent şi în preziua acelora ce se întrevedeau, să se fi organizat temeinic ca împreună cu armata, în lipsa conlucrării tuturor partidelor politice dezorganizate, să poată rezista furtunii ce începuse în Apus şi la Nord, şi ameninţa să cuprindă toată lumea. Cred că a văzut şi el, dacă nu atunci, mai târziu, că aveam dreptate.
 
Răzbunarea Doamnei Cioc
 
Între timp, la Bucureşti, unde rebeliunea fusese mai gravă, conducătorii au dispus luarea de sancţiuni contra celor ce-şi manifestaseră simpatiile pentru legionari. Comandamentul Diviziei de Mare a primit ordin să raporteze cum se comportaseră ofiţerii de pe la diferitele unităţi. Cum din cauza bolii nu putusem constata de visu acest lucru, am dispus pe baza informaţiilor culese prin ofiţerii din comandament şi în special ale şefului meu de stat major, comandorul Roman, să se întocmească un tabel, arătând că în afară de cei doi ofiţeri dovediţi şi menţionaţi în mod special, şi pe aceia care, prin discuțiunile ce se făcuseră prin careuri la nave şi pe la unităţi, se arătaseră mai turbulenţi în discuţiile înfocate asupra evenimentelor. Prin raport ceream să se ţină seama de aceste manifestări cu ocazia noii ordini de bătaie din primăvară, ca să dispară animozităţile ce se putuseră produce printre unii ofiţeri tineri şi înflăcăraţi.
 
La acest raport mă pomenesc de la Comandamentul Marinei - comandant al Marinei fiind viceamiralul Eugeniu Roşca, despre care am amintit mai sus cât era de lipsit de caracter - că „domnul Mareşal a hotărât ca cei care fuseseră turbulenţi să fie eliminaţi din Marină”. Eu, care cerusem alt lucru, am sărit în sus şi am arătat că ofiţerii nu se manifestaseră ca legionari, ci fuseseră numai înfocaţi în susţinerea unor idei mai avansate, cum se întâmplă uneori şi din spirit de contrazicere, fără ca prin aceasta să fie mai puţin disciplinaţi sau cu mai puţină dragoste de instituţie. Bineînţeles s-a revenit asupra ordinului.
 
În acelaşi timp, generalul Macici spre a se arăta el ca energic şi cu pornirea ce avea contra marinarilor şi a mea, care mă deosebeam atât de mult de cazonismul lui (sic!), a insistat la Minister că m-aş fi prefăcut bolnav în timpul rebeliunii, pentru că aş fi simpatizat pe legionari. La aceasta poate să fi contribuit şi faptul că atunci când au fost somaţi să se predea, ei au cerut ca să mă duc eu; să mi se predea mie, probabil având mai multă încredere în mine decât în Macici. Acesta poate să fi fost şi de bună credinţă în aprecierea sa asupra mea, întrucât așa i se spusese.
Chestiunea aceasta am aflat-o abia după mai bine de un an şi stă astfel: soţia inginerului Cioc avea o mică fermă la marginea Constanţei, lângă şoseaua ce mergea spre Canara. Pe acest teren şi foarte aproape de şosea se aflau două cuptoare de var sub pământ, spaţioase, pe care le întrebuinţa ca magazii, goale în 1940, şi care se pretau admirabil ca depozit de muniţii. Eu le-am rechiziţionat.
 
Într-o zi, din câte îmi aduc aminte eram la Şcoala Navală, prezidând comisia de examene, mă pomenesc cu doamna în chestiune, care-mi spunea că fiind din aceeaşi clasă socială, nu trebuia să-i rechiziţionez acele depozite. Eu am rămas trăsnit auzind cu ce argumente îmi vine şi i-am întors spatele.
 
Grecoaica „froasată” (doamna era grecoaică) s-a dus la Macici şi m-a pârât că aş fi legionar. Acest lucru (dreptatea iese la iveală) l-am aflat abia prin 1942, cred, când o cunoştinţă a mea îmi spune că aflase de la un unchi al său care era administrator la acea fermă, că doamna Cioc se lăudase în faţa lui că mă pârâse la Macici, pentru că-i rechiziţionasem hrubele. Iată unde duc lăcomia şi răutatea, şi de ce dau dreptate comuniştilor (sic!) care au lovit în bogătaşi, marea majoritate lipsiţi de scrupule.
 
Această insinuare a grecoaicei mi-a făcut oarecare „tort“ atunci, căci i-a ajutat pe cei ce mă lucrau spre a mă înlocui la comanda Diviziei de Mare; mai mult rău puteau însă să-mi facă după întronarea regimului comunist, când au început să fie urmăriţi legionarii. Pare însă că Partidul Comunist, deşi mic pe vremea aceea, cunoştea mai bine oamenii şi avea informaţii mai corecte asupra lor (sic!).
 
Oricum însă, intrigăriile de la Comandament - intrigăriile au făcut rău în toate timpurile ţărilor şi instituţiilor - au reuşit să mă mute, în ajunul războiului care avea să izbucnească în curând, pentru ca la Comandament un altul să cucerească gloria victoriei în război, comandând unităţile pe care de aproape doi ani le comandam[14]. „Dreptatea imanentă”, aceea căreia unii nu vor să-i recunoască influenţa asupra acţiunilor omeneşti, a făcut însă ca lucrurile să iasă altfel şi în timp ce eu am fost ferit de năpastă după terminarea războiului, cel care beneficiase de „lucrătură“ să pătimească.
 
Lucrurile s-au petrecut astfel: în urma raportului prin care arătam că nu era cazul ca ofiţerii să fie eliminaţi din Marină pentru că în discuţiile prin careuri susţinuseră unele idei mai avansate, ci doar mutaţi pe la alte unităţi, amiralul Roşca, sub pretextul că aş fi arătat la Divizia de Mare o situaţie în timpul rebeliunii - pe care după aceea a trebuit s-o dezavuez periclitând situaţia unor ofiţeri, a cerut mutarea mea din comandamentul Diviziei de Mare. Am fost mutat la dispoziţia comandamentului ca şi cum eu aş fi fost vinovat de faptul că dumnealor din Bucureşti îşi cam pierduseră capul.
 
Am ieşit în audienţă la ministru, însă acesta era prieten cu cel care venise în locul meu la comanda Diviziei de Mare şi astfel n-am reuşit să fac nimic. Amiralul Nicolae Păiş, subsecretar de stat la Marină, care mă cunoştea de 40 de ani, că doar fusese cu un an înaintea mea la liceu, n-a găsit altă consolare pentru mine decât că „nu e nimic, de-abia stau şi eu la Bucureşti că n-am prea stat aici, deşi eram bucureştean”, însă eu am demisionat.
Atunci am văzut de unde bătea vântul.
 
Deziluzia finală
 
Natural că m-a durut văzând cum sunt lucrat la sfârşitul carierei şi în primul moment am vrut să reacţionez, ieşind în audienţă la generalul Antonescu, care mă cunoscuse la Constanţa şi era foarte bun prieten cu o mătuşă a mea care, deşi bătrână, era inteligentă, şi la care îşi mai descărca şi el inima. Făcusem şi un memoriu în care arătam cum se intrigă în armată, tocmai când România intrase în marea vâltoare din care avea să iasă înfrântă. În cele din urmă, însă, m-am răzgândit din mai multe motive.
 
În primul rând, ca român nu puteam să văd cum până la venirea lui la putere ţara fusese prădată de teritorii care constituiseră idealul în care fusesem crescut şi pentru care luptasem, iar şi eu şi poporul suferise atâta în Primul Război Mondial, iar acum ne îndreptam spre o conlucrare cu cei care ne siliseră să facem cedările.
 
Apoi, eu n-am încredere în conducerea politică a unei ţări de către militari (sic!), oricât de culţi ar fi ei şi cu dragoste de ţară, pentru că, pe de o parte, militarii suferă de o deformaţie profesională, căutând rezolvarea chestiunilor prin forţă, în timp ce politica le rezolvă prin tratative, compromisuri, jocuri de alianţe etc., şi numai după ce diplomaţia nu reuşeşte să obţină satisfacţia îndreptăţită pe cale paşnică, intervine „ultima ratio regum”.
 
Şi apoi, ultimul motiv - „last but not least” - a fost fatalismul meu, care toată viaţa am lucrat, am luptat să fac cât mai bine ceea ce aveam de făcut, fără a căuta să obţin alte situaţii mai bune decât cele care mi se acordau de şefi care, cu mici excepţii fără importanţă, mi-au apreciat munca şi priceperea. Am avut încredere în soartă, în destinul care, orice s-ar zice, conduce omenirea fără ca ea să-şi dea seama.
 
Singura dată când am cerut un post a fost comandant de baterie la Turtucaia, unde mă puteam distinge mai bine decât la monitor - şi unde m-am distins - însă n-a lipsit mult să cad prizonier. Aşa că de data aceasta m-am lăsat în voia sorţii, gândind că poate aceasta mă va scuti de cine ştie ce necazuri şi într-adevăr m-a scutit, căci înlocuitorul meu a stat închis vreo 5 ani.
 
Şi, în adâncul inimii, nu puteam vedea cu ochi buni intrarea noastră în război contra aliaţilor noştri din Primul Război Mondial, care ne ajutaseră atunci să ne realizăm idealul nostru naţional, visul nostru de veacuri, în afară de faptul că sub presiunea nemţilor cedasem o parte din Ardeal, toată Basarabia şi Cadrilaterul.
 
Toate acestea au făcut ca războiul să mă găsească trecut în rezervă. Probabil ca o satisfacţie, amiralul Păiş, subsecretar la Marină, m-a concentrat în august 1941 la Minister, numindu-mă inspector la serviciile civile pendinte de Subsecretariatul de Stat al Marinei, adică Serviciul Maritim Român, Navigația Fluvială Română (N.F.R.) şi Marina Comercială (Porturi).
 
Astfel, până în martie 1943, adică timp de peste un an şi jumătate, am colindat toate porturile de pe Dunăre şi de la mare, inspectând căpităniile şi cercetând diferite plângeri şi reclamaţii, unele adresate Preşedinţiei Consiliului de Miniştri, de pe la oameni din personalul ambarcat sau de pe la porturi. De asemenea, am mai avut de cercetat unele animozităţi în aprovizionarea unor unităţi mai mici împrăştiate pe litoral.
 
Era o activitate variată, care m-a făcut să uit întrucâtva amărăciunea mutării mele din mediul marinăresc, în care timp de aproape 30 de ani lucrasem cu avânt, cu entuziasm, pe care în bună parte reuşisem să-l trec camarazilor mai tineri, la a căror pregătire luasem parte la Şcoala Navală şi Şcoala de Marină, şi pe care în ultimul timp o condusesem mai bine de 10 ani, însă nu era marinărie.
 
În martie 1943, generalul Şova[15], care între timp fusese numit la Subsecretariatul de Stat al Marinei, m-a desconcentrat, numindu-mă după aceea consilier în Consiliul de Administraţie al N.F.R. Aici am studiat cu un întreprinzător italian, Panelli, scoaterea din Dunăre a unui pasager mare al N.F.R. „Principele Mircea”, lucrare care, însă, din cauza precipitării evenimentelor, nu s-a executat.
 
În timpul acesta, Războiul al Doilea Mondial îşi urma cursul, germanii care înaintaseră în Rusia ameninţând, fără însă a le recuceri, oraşele Leningrad şi Moscova, au avut un mare eşec la Stalingrad, trebuind după aceasta să înceapă retragerea. Pare că intenţia lor fusese să răzbată în Caucaz. În orice caz, cu flancul stâng permanent ameninţat, nu văd cum ar fi putut merge mai departe. Spaţiul mare ca pe vremea lui Napoleon, şi în Primul Război Mondial, şi de data aceasta, i-a învins pe atacatorii Rusiei. Toată organizaţia germană şi mijloacele moderne de transport nu pot înfrânge această mare piedică, mai ales în timpul iernilor.
 
În consecinţă, în urma eşecului de la Stalingrad, a început lupta de retragere care a continuat în tot cursul anului 1943-1944 până ce, în urma ruperii frontului nostru în regiunea Iaşiului, s-a încheiat armistiţiul din 23 august 1944.
 
Aceasta a dus la căderea regimului legionar şi a lui Antonescu - care puţin după aceasta avea să fie judecat şi condamnat împreună cu principalii săi colaboratori - reîntronându-se monarhia până la sfârşitul anului 1947, când s-a proclamat republica.
 
Astfel se încheie o perioadă agitată, terminată dezastruos pentru ţară din cauza unei conduceri puţin înţelepte şi a unei politici greşite şi din partea conducătorilor - întâi un rege inteligent şi cult însă avid şi degenerate (Carol al II-lea – n.n.), apoi a altuia nul[16], alături de un conducător ambiţios şi fără legătură cu masa poporului, şi în special din cauza politicienilor lacomi, meschini şi fără personalitate, care n-au urmărit decât profituri personale. Lipsa de caracter la conducători aduce dezastrul pentru poporul respectiv. Oamenii au fost prea mici pentru o epocă atât de grea (sbl.ns.).
 
Astfel mă aflu la terminarea unei cariere frumoase, făcută cu mult entuziasm şi cu un bun randament pentru instituţie - atât în ce priveşte modernizarea materialului, dar şi instrucţia şi pregătirea de luptă a personalului când eram la unităţi, cât şi a pregătirii unor cadre care puteau face cinste şi unei Marine mari - mă găsesc la bătrâneţe cu o pensioară acordată ca o pomană, nu ca o răsplată pentru 35 de ani de serviciu intens şi cinstit.
 
Când m-am prezentat ultima oară chemat pentru viza livretului militar, în 1954, şi mi s-a spus că nu mai am nevoie să mă mai prezint în viitor, am înţeles că, de fapt, viaţa mea ca marinar, chiar de rezervă, s-a terminat, că nu voi mai lua parte în nici un fel la viaţa instituţiei, cea mai frumoasă, şi cea mai nobilă printre toate instituţiile care formează organismul statului.
 
Am înţeles că nu voi mai avea nici o hârtie de rezolvat, nici un subaltern de condus, nici un şef căruia să am să-i dau socoteală de ceea ce fac sau nu fac. De acum, viaţa se va mărgini în a îngriji acest trup păcătos, a avea grijă de activitatea celor mici şi, în special, de a urmări dezvoltarea nepoţeilor, continuarea noastră atunci când noi nu vom mai fi decât un pumn de ţărână, şi, poate, cine ştie, o amintire.
 
Voi asista la succesiunea zilelor şi a anotimpurilor, mi se va umple inima de plăcere şi bucurie când voi vedea primii muguri crăpându-se, primii boboci înflorind, toată natura dând apoi pe rând seminţele, poamele, mă voi întrista văzând iar frunzele îngălbenindu-se, căzând fluturate de vânturile şi întinate de ploile toamnei, apoi acoperite de giulgiul alb al zăpezii care, ca mâine, într-o bună zi, mă va acoperi ca şi pe ele.
 
Şi nicăieri nu vezi sau nu te impresionează această succesiune ca la cimitir, unde îmi place să mă duc adesea. Acolo, de la o vreme, începi să te simţi mai mult între ai tăi, decât printre cei care sunt încă în viaţă.
 
Acolo ştii că sunt cei care te-au crescut şi iubit, acolo sunt cei care te-au făcut ceea ce eşti, cei de care ai tremurat cândva la şcoală când nu ştiai lecţia, acolo sunt cei care te-au condus ca şi cei pe care i-ai condus - sunt atâtea cunoştinţe. Multe nume cunoscute citeşti pe lespezi ca şi mulţi necunoscuţi, acolo sunt şi îngâmfaţii şi modeştii, şi cei care au crezut că toată lumea e a lor, ca şi cei care s-au mărginit la un colţişor din această lume în tovărăşia unei fiinţe dragi, cum voi fi şi eu care am avut parte de fericire pe Pământ în tovărăşia celei mai dulci şi iubitoare soţioare. Acolo găseşti atâţia gălăgioşi care au murit.
 
Acolo, mai mult decât oriunde, în lumea aceea liniştită, vezi ce nimic este omul, deşi se crede atât de mare, şi ce efemer este, deşi întrebuinţează cuvintele atât de nepotrivite pentru viermele care e el: vecinicie, etern, eternitate, regrete eterne, dragoste eternă, când eterne nu sunt decât Dumnezeu şi timpul.”.
 
Bibliografie:
Alexandru Constantinescu, „Amintirile unui amiral”, Ediție îngrijită de ing. Alexandru-Silviu Popescu, Studiu introductiv și note de comandor dr. Marian Moșneagu, Editura Militară, București, 2019
 
Sursa foto: Colecția Marian Moșneagu
 
Despre Marian Moşneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citeşte şi:

Comandorul (r) Marian Moșneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană

S-a aprins o lambă-n ceruri O voce devenită ecou (galerie foto)

 
[1] Este vorba despre acordul de la München, semnat la 29 septembrie 1938.
[2] Ion Gheorghe Duca, președinte al Consiliului de Miniștri în perioada 14-29 noiembrie 1933, a fost asasinat la 29 decembrie 1933 pe peronul gării din Sinaia de așa-numiții Nicadori din cauza eforturilor sale de a stăvili Mișcarea Legionară.
[3] Armand Călinescu, președinte al Consiliului de Miniștri (în locul patriarhului Miron Cristea, decedat), ministru de Interne și ad-interim la Apărarea Națională în perioada 7 martie – 21 septembrie 1939, a fost asasinat în București pe 21 septembrie 1939 de un comando legionar condus de avocatul Miti Dumitrescu.
[4] Este vorba despre soldatul Anghel Vulcan și sergentul Ioan Bogatov. Apud Puiu Dumitru Bordeiu, „Mișcarea legionară în Dobrogea între 1933-1941”, Editura Ex Ponto, Constanța, 2003, p. 375.
[5] „În noaptea de 3/4 septembrie 1940, 170 de legionari au atacat și ocupat sediile mai multor instituții publice și unități militare din Constanța, confruntându-se cu armata și forțele de ordine. Acțiunile lor au fost subsumate așa-numitei «revoluții legionare», desfășurate între 3-6 septembrie 1940, sub conducerea lui Horia Sima, în centrele Bod, Brașov, Constanța și București, care a urmărit înlăturarea regimului carlist prin lovitură de stat.” Apud Puiu Dumitru Bordeiu, „Mișcarea legionară în Dobrogea anilor 1940-1944 în documente”, Editura Enciclopedică, București, 2014, p. 137.
[6] „Fruntașul Rădulescu Traian din Marina Regală, tot în înțelegere cu legionarii, în executarea planului pentru seara de 3 septembrie 1940, se duce la orele 20.30 la stația T.F.F. și, după cum mărturisește, înarmat fiind, face să nu mai funcționeze, după cum avea misiunea, postul de telegrafie fără fir al Marinei din Constanța. Pentru aceasta a demontat dozele electromagnetice și a distrus cablul armat.”. Apud Puiu Dumitru Bordeiu, „Mișcarea legionară în Dobrogea între 1933-1941”, Editura Ex Ponto, Constanța, 2003, p. 376.
[7] “După circa o oră (22.00 – n.n.), a sosit la Societatea de Telefoane căpitanul Ghezzo Eduard, comandantul Companiei a III-a Observare din Detașamentul Maritim nr. 2, care cu ajutorul trupei sale de marină a restabilit situația, făcându-i-se iarăși legăturile telefonice.”. Ibidem, p. 372.
[8] Virgil Madgearu, reputat economist, sociolog și politician de stânga, membru marcant al Partidului Țărănesc și ulterior al Partidului Național Țărănesc, a fost asasinat pe 29 noiembrie 1940 în pădurea Snagov de un grup de legionari, care l-au pedepsit pentru convingerile și pozițiile sale net antifasciste.
[9] Nicolae Iorga a fost asasinat în după amiaza zilei de 27 noiembrie 1940 lângă Strejnicu de către un grup de legionari.
[10] Este vorba despre Nicolae Șeitan (n. 11 decembrie 1905, comuna Panduru, comuna Baia, jud. Tulcea – d. 1988, Madrid), nepot după mamă al fruntașului PNL constănțean Radu Roșculeț (1895-1951). Membru al Mișcării Legionare din 1933 și comandant legionar din 4 iulie 1934, dată la care a fost decorat cu „Crucea Albă” pentru merite deosebite în activitatea legionară. Candidat pe lista depusă de Garda de Fier, gruparea Corneliu Zelea Codreanu în județul Constanța, în alegerile din decembrie 1933 pentru Adunarea Deputaților. Ulterior a fost ajutor al șefului Regionalei legionare Dobrogea (aprilie 1934 – iunie 1935, când a asigurat și conducerea acesteia), șef al Regionalei a VI-a legionare Dobrogea (iunie 1935-1 ianuarie 1937, 1 ianuarie-21 februarie 1938), șef al Organizației legionare județene Constanța (1933-ianuarie 1937). În urma alegerilor parlamentare din 20 decembrie 1937 a devenit deputat supleant de Constanța al Partidului Totul pentru Țară. Între februarie 1939 și septembrie 1940 a făcut parte din grupul legionar de acțiune refugiat la Berlin. După revenirea în țară, la 15 septembrie 1940, a fost avansat la gradul de comandant al Ordinului „Buna Vestire”, cel mai înalt în ierarhia legionară. A devenit prefect al județului Constanța (20 septembrie - noiembrie 1940) și șef al Comisariatului general pentru deplasarea populației din Dobrogea (noiembrie 1940-ianuarie 1941). Detalii la Puiu Dumitru Bordeiu, „Mișcarea legionară în Dobrogea anilor 1940-1944 în documente”, Editura Enciclopedică, București, 2014, p. 158. Vezi și Virgil Coman, Corina Apostoleanu, ,,Prefecții județului Constanța (1878-1949 și 1990 - până în prezent”, Constanța, Editura Ex Ponto, 2011, p. 113.
[11] Generalul de corp de armată Nicolae Macici (n. 7 noiembrie 1886, Craiova – d. 15 iunie 1950, Penitenciarul Aiud), a fost comandant al Corpului II Armată, format din Diviziile 9 și 10 Infanterie, care în iunie 1941, la începutul Operațiunii Barbarossa, erau dispus în Nordul Dobrogei.
[12] Viceamiralul Wilhelm Friederich Fleischer (n. 14 septembrie 1889, la Hanau am Main – d. 13 februarie 1952, Norden, Ostfriesland). Admirabil organizator, în februarie 1941, după întrevederea dintre Hitler şi mareşalul Ion Antonescu, la Obersalzberg, din 14 ianuarie 1941, pe timpul căreia a fost examinată iminenţa unei agresiuni bolşevice, conducătorul suprem al Reich-ului l-a investit în funcţia de şef al Misiunii Navale Germane în România, a doua misiune specială încredinţată personal de Führer. Prin strămutarea pe litoralul vestic al Mării Negre a metodelor utilizate pe coasta Franţei, Fleischer a transformat acest ţărm într-un teritoriu inexpugnabil inamicului şi, în consecinţă, s-a implicat activ în campania de instruire a echipajelor româneşti. 
[13] Contraamiralul August Roman (n. 10 august 1892, Buzău - d. 13 mai 1984, București), și-a început cariera pe nave fluviale din cadrul Diviziei de Dunăre, respectiv ofiţer la bordul monitorului „I.C. Brătianu”, ofiţer secund pe vedeta „Călinescu”, detaşat pe lângă comandantul Diviziunii de Canoniere ruse, ajutor al ofiţerului cu artileria pe monitorul „Lahovary” (19 iunie 1914-5 mai 1917). Pe 5 mai 1917 a fost mutat ca adjutant în statul major al Marinei din Marele Cartier General iar la 1 noiembrie 1918 a fost detaşat la Ministerul de Externe, ca ofiţer de legătură în Comandamentul Escadrei Franceze Orient-Constantinopol. Ulterior a fost încadrat la Divizia de Mare (20 februarie 1922, Î.D.R. nr. 1 101/ 1922), comandant al torpilorului „Zborul” (1 aprilie 1922), ofiţer cu artileria pe distrugătorul „Mărăşti” (14 mai 1922), comandant al torpilorului „Năluca” (17 decembrie 1922), comandant al canonierei „Dumitrescu” (12 iulie 1923), ofiţer cu artileria pe distrugătorul „Mărăşeşti” (4 octombrie 1923), comandant al canonierei „Dumitrescu” din subordinea Şcolii Navale Constanţa (18 aprilie 1923) şi în statul- major al Comandamentului Marinei. La 1 iulie 1937 a fost numit profesor titular la Şcoala Superioară de Război, fiind secretar al comisiei de examen pentru Secţia Marină şi profesor pentru cursurile de stat-major, Legături şi Transmisiuni Marină-Armată, Marine străine, Geografie şi Politică navală. La 1 martie 1941 a preluat comanda Escadrilei de Distrugătoare. A participat la recepţionarea navei-şcoală „Mircea”. Pe 20 ianuarie 1942 a fost numit şef al Statului Major al Marinei în Comandamentul Marinei Regale, iar la 1 aprilie 1943 secretar general al S.S.M. La 1 noiembrie 1944 a devenit ministru subsecretar de stat pentru Marină în S.S.M., iar la 5 martie 1945 a obţinut funcţia de şef al Statului Major al Marinei, pe care a exercitat-o până la 1 aprilie 1946. Prin Î.D.R. nr. 2 497/9 august 1946 a fost trecut în cadrul disponibil. Comandor dr. Marian Moșneagu,,,Amiralii României. Dicționar enciclopedic”, pp. 439-443.             
[14] Este vorba despre contraamiralul Ioan Georgescu (n. 7 ianuarie 1891, București – d. 24 aprilie 1977, București), viitor viceamiral, fost comandant al Diviziei de Mare (28 aprilie - 16 decembrie 1941) și comandant al Marinei Regale (19 decembrie 1941 - 23 august 1944).
[15] Generalul de corp de armată Nicolae Șova (n. 9 noiembrie 1885, comuna Rusăești, jud. Bacău – d. 12 martie 1966, București), a fost subsecretar de stat pentru Marină în Ministerul de Război în perioada februarie 1943 – august 1944.
[16]Referire personală la prestația Regelui Mihai I al României (n. 25 octombrie 1921, Castelul Peleș, Sinaia - d. 5 decembrie 2017, Aubonne, Elveția).

Ti-a placut articolul?


Nume:

Email:

Comentariu*:

Articole asemanatoare

Doi anchetatori constănţeni, la final de carieră. Unul dintre ei deţine o funcţie de conducere

28 Feb 2020 764

Şef în Parchetul Curţii de Apel Constanţa, cu cerere de pensionare la CSM

25 Feb 2020 761

Se cere înlocuirea administratorului judiciar Raportul de insolvenţă al Xenoti SRL. Cum a preluat firma datoriile lui Strutinsky

10 Dec 2019 2557

Baroul Constanţa are, de ieri, 24 de noi avocaţi stagiari. Iată cine sunt!

20 Nov 2019 1972

Duhovnicul din submarin Fetițele șefului mecanic (galerie foto)

06 Sep 2019 3531

Serviciul de Stare Civilă Constanţa. Publicaţii de căsătorie 9 octombrie 2018

10 Oct 2018 1446

Editorial Memoria exilului românesc. Am cunoscut o româncă fericită!

20 Aug 2018 1937

Un cunoscut dramaturg și eseist ar fi împlinit 98 de ani

05 Mar 2018 662

Confesiunile bătrânului amiral Alexandru Constantinescu alias Bătrânu, Constanța pitorească, peripeții juvenile (galerie foto)

27 Oct 2017 3424

evz.ro Dragnea alege între o rudă și un ostil. Alexandru Căutiș este înaintea „finei” lui Dragnea pe listele trimise la București de PSD Constanța

12 Oct 2016 2836

Exclusiv Alexandru Căutiș, pe lista PSD Constanţa pentru Camera Deputaţilor „Acum câteva zile am semnat adeziunea la PSD Constanța“

10 Oct 2016 4222

O societate nou-înfiinţată, Tagini Rey SRL, a câştigat contracte pe bandă rulantă cu ABADL pentru administrarea plajelor (document)

24 Sep 2016 3987

Foodchef SRL, cu un singur angajat, a închiriat un sector de plajă din Vama Veche (document)

22 Sep 2016 4764

Societate cu un singur angajat, client fidel al licitaţiilor ABADL Pupa Fitness Pupa SRL, monopol în nordul litoralului? (document)

19 Sep 2016 1844

Pupa Fitness Pupa SRL, încă un contract cu ABADL Ce sector de plajă mai administrează (document)

16 Sep 2016 1641