Italieni cu suflet de români Favoriţi ai Familiei Regale (galerie foto)

Originea comună, dar şi numeroasele colaborări, proiecte şi aspiraţii comune au făcut ca, de-a lungul secolului XX, mai mulţi marinari italieni să ne fie nu numai simpli parteneri ci şi camarazi de arme. Mai mult poate decât în alte domenii, marinarii români şi italieni au avut numeroase momente în care s-au ajutat şi mai ales au conlucrat în şantierele navale ori pe bastimente ale Marinei Române.
 

 

Pilotul clasa I Antonio Rotta

 
Născut pe 16 mai 1861 la Villa San Giovanni din Calabria, Antonio Rotta a fost încadrat în Marina Română la 1 martie 1895, la Divizia Echipajelor, ca timonier clasa a II-a, la bordul crucişătorului “Elisabeta”. În octombrie 1900, comandantul navei-amiral a Marinei Române consemna: “Bun timonier, are cunoştinţe bune de serviciu. Este silitor la serviciu şi conştiincios. Nu este predominat de nici un viciu. Conduită foarte bună.”. La rândul său, contraamiralul Ioan Murgescu, în calitate de inspector general al Marinei, confirma faptul că “Acest timonier bun continuă a servi bine pe vasele de mare, unde se află de la angajarea sa. Conduită bună.”
 
Prin Ordinul de zi nr. 214, la 1 martie 1900 a fost înaintat timonier clasa I. În aprecierea pe anul 1906, comandorul llie Irimescu, comandantul Diviziei Navale, remarca: “Robust şi sănătos, bun marinar, rezistă bine. A făcut serviciu foarte bine. Însurat şi părinte de doi copii, are calităţi morale şi ţinuta bine îngrijită. Poate face încă serviciu”.
 
La 10 mai 1906 a fost înaintat pilot clasa a II-a la Divizia de Mare, fiind distins cu Medalia Jubiliară din 1906 şi “Serviciul Credincios” clasa a II-a.
 
Referindu-se la activitatea sa profesională, comandantul Diviziei de Mare constata: “Se prezintă bine. Ținuta corectă, aspect fizic simpatic. Starea sănătăţii excelentă. Rezistent la mare. Înţelege bine şi judecă îndeajuns. Are bun simţ. Memorie bună, cultura generală potrivită funcţiei. Cunoaşte foarte bine serviciul său de pilot. Are bun ochi de pilot, are multă bunăvoinţă, stăruitor, energic. Bun, permanent calm, conduce bine serviciul său de pilot. Disciplinat. Are simţul datoriei dezvoltat. Are autoritate. Are simţul onoarei. Devotat serviciului. Conduită exemplară. Moral. Foarte activ, are multă putere de muncă”.
 
Ca urmare a acestor calităţi şi a implicării sale profesionale, ulterior a fost distins cu Medalia Jubiliară “Carol I”, Medalia “Serviciul Credincios” clasa I şi Crucea “Serviciului Credincios” clasa a II-a (1911).
 
Căpitan-comandorul Vasile Pantazzi, în calitate de comandant al crucişătorului “Elisabeta”, remarca: “E disciplinat şi ascultător. Simţul datoriei aşa de dezvoltat că poate servi drept pildă maiştrilor şi echipajului. Are o cinste remarcabilă. Devotat bastimentului, pe care îl îngrijeşte şi îl iubeşte ca şi cum ar fi al lui (sic!)”.
 
Între 1 iunie 1924 şi 15 ianuarie 1930 a fost angajat cu contract ca pilot şef la bordul bricului “Mircea”. În aprecierea sa, locotenent-comandorul Gheorghe Dumitrescu, comandantul navei-şcoală “Mircea” evidenţia: “A fost angajat pe nava “Mircea”, al cărui greement, cu toată velatura, a fost montat sub conducerea sa, cu oameni care nu făcuseră niciodată acest lucru. Rezultatele au fost dintre cele mai frumoase. Aduce preţioase servicii navei şi Marinei, deşi are 63 de ani trecuţi”.
 
În perioada 15 iunie - 17 septembrie 1926 a efectuat cu “Mircea” voiajul din Marea Marmara, Marea Egee şi Marea Adriatică, cu escale la Pireu (Grecia) - Taranto - Bari - Ancona - Veneţia - Trieste (Italia) - Spalatto - Valle Grande (Vela Luka) - Gravosa - Bocche di Cattaro (Iugoslavia) - Corfu - Pireu - Constanţa.
 
Pe 15 ianuarie 1930 a fost şters din efectivele Marinei Române, în urma demisiei consemnate în Ordinul de zi nr. 43/1930. În Registrul istoric al bricului “Mircea” plecarea sa este consemnată ca un eveniment memorabil: “La 15 ianuarie 1930 bătrânul pilot Antonio Rotta părăseşte nava, retrăgându-se în Italia, în urma demisiei aprobate. Ofiţerii Diviziei de Mare îi oferă o masă de despărţire şi “Moşul” îşi ia rămas bun într-o atmosferă de emoţionantă duioşie, declarând că îşi lasă sufletul aici, în această Marină căreia i-a închinat o viaţă întreagă de activitate”.
 
La întoarcerea pe meleagurile natale, de la Jimbolia Antonio Rotta a trimis Inspectoratului Marinei următoarea telegramă: “Cu emoţie şi durere părăsesc pământul ospitalier al României. Duc cu mine dragostea şi recunoştinţa ce păstrez Marinei Române, pe care am servit-o întreaga viaţă. Vă mulţumesc dumneavoastră şi rog a transmite tuturor ofiţerilor salutări şi mulţumiri”.
 
În articolul “Antonio Rotta, pilotul bricului “Mircea”, publicat în toamna anului 1932 în revista “România maritimă şi fluvială”, locotenentul Eduard Gezzo i-a făcut poate cel mai reuşit portret: “Mic de statură, îndesat şi bine legat; cu figura-i blândă, cu ochi pătrunzători sub sprâncenele-i stufoase, energice, pe puntea lui “Mircea” Moş Antonio, cu picioarele goale, cu pantaloni suflecaţi, se învârtea toată ziua, bombănind în limba lui, un jargon marinăresc italo-român.
 
Moş Antonio era italian din Calabria, din Vila San Giovani, mic port ce străjuieşte poarta Messinei spre Vest. Plecat din patrie de 42 de ani, adusese în mijlocul nostru acea atmosferă de limbuţie şi drag de viaţă, caracteristică meridionalului.
 
La 62 de ani, Antonio era încă sprinten, se urca în vârful catargului, la rândunică, unde, singur se asigura de executarea manevrei. Patruzeci şi doi de ani a instruit pe marinarii noştri, ca maestru pilot la manevra velelor. Și multe lucruri aveam de învăţat de la acest lup de mare. Doar navigase pe vechile corăbii, luase parte în călătorii lungi de la Londra la Sidney, făcând parte din acele echipaje care nu se mai întorceau decât înjumătăţite de valuri, furtuni şi boli.
 
Antonio Rotta era un mare îndrăgostit de cariera sa. Avea un cult pentru bastimentul său iar vela făcuse din el un pânzar fără seamăn - admira navele cu pânze - şi detesta maşinile şi motoarele - “râşniţele”, cum le spunea el.
 
În legătură cu aceasta, se povesteşte că venind în port în anii din urmă o escadră compusă din cele mai frumoase vase franceze, în frunte cu “Duguay Trouin” şi întrebat ce părere are despre aceste bastimente, a răspuns: “- Asta non sono bastimente - sono pontonis. Bastiment esti “Mircea”.
 
De la Antonio cunosc povestea lămâii care a vindecat un echipaj întreg de boala scorbutului. Tot el povestea că în apropierea Insulei Șerpilor, un elev al Școlii de Marină de pe bord, zărind estompându-se la orizont Insula Șerpilor, s-a grăbit să anunţe pe ofiţerul de cart: “- Să trăiţi, domnule Căpitan, se zăreşte Arhipelagul”.
 
O singură întâmplare nu a povestit-o Antonio, şi aceasta pentru că amintirea ei îl necăjea cumplit. „La Balcic, în radă, în anii din urmă Antonio provocă un ofiţer de la bord la o întrecere de bărci cu vele. Din vreme, rivalul moşului a avut inspiraţia ca să înlocuiască legăturile solide ce ţin vela prinsă de catarg prin legături slabe. Abia porniţi cu velele ridicate, vântul umflând velele iar legăturile fiind slabe, Antonio şi-a văzut velele pornind în chip de zmeu. Numai cine l-a cunoscut îşi poate închipui scandalul şi hazul ce au urmat.
 
Antonio s-a bucurat în viaţă de cea mai graţioasă atenţie şi din partea întregii Familii Regale. Este ştiută copilăria trăită la bordul navelor a Auguştilor fii ai Casei noastre Regale. Antonio a avut prilejul să plimbe în bărci şi să distreze pe A.A.L. Lor, care s-au ataşat de el, compensându-l cu cea mai firească atenţiune.
 
La Balcic, în anul 1928, când eram aici, în radă, sub comanda comandorului [Constantin] Pogonat, Antonio, a cărui cabină era un depozit de coloniale şi bunătăţi, cu talentul său neîntrecut şi în arta culinară, în special în spaghetti al sugo, a avut cinstea de a pregăti prânzul regal, oferit la bordul nostru cu ocazia ieşirii în mare a M.S.R. Regina Maria şi A.S.R. Principesa Ileana.
 
Mi-aduc aminte de “Mircea”, aplecat sub vele, Antonio se împărţea între bucătărie şi manevre, cu darul său de a comenta şi ce-i bun şi ce-i rău, strigând atunci când era sigur că nu va fi auzit de comandant: “- Uitaţi-vă la Mihai Viteazul!”.
 
Atenţiile şi aprecierile regale au făcut ca Antonio să fie invitat alături de noi la una din seratele Palatului Regal, în 1929-1930. Tot cu acest prilej, M.S. Regina i-a conferit Propriu moto decoraţia “Coroana României” de mult meritată, cu un prilej pe care îl voi descrie mai jos.
 
Moş Antonio avea aspectul unui enfant gâté al zilei. După decernarea decoraţiei, Antonio nu s-a putut să nu completeze solemnitatea cu un mic divertisment, nostim. Imediat după prinderea decoraţiei, cu aerul cel mai candid se adresă: “- Acuma, Majestate, daţi-i-mu şi una butelia di şampania!”.
 
Această distincţie i s-a acordat în urma salvării unui torpilor. Acest torpilor era adus la remorcă pe mare rea. Din cauza furtunii s-a rupt remorca, rămânând torpilorul cu câţiva oameni şi cu moş Antonio pe el. Prin priceperea sa, a lăsat ca torpilorul să deriveze până aproape de funduri accesibile ancorării. Aici a ancorat cu cele două ancore şi tot lanţul de la bord. Zile în şir a stat în situaţia aceasta, fără hrană, apă şi fără a se odihni. Salvase un torpilor, binemeritând această recompensă.
 
Antonio, în relaţiile cu marinarii bordului, era bun şi darnic cu soldaţii buni. Le oferea tutun şi bunătăţi, susţinându-i în faţa comandantului. Cu ofiţerii pe care din diferite motive nu-i putea agrea, atunci când comandantul îi trecea la examinare punându-i să facă volte, avea grijă Antonio ca, la comenzile ordonate, el să pună cârma invers, spre a le strica manevra. Acestea erau micile lui glume răutăcioase.
 
În toamna anului 1929-1930, Antonio, ajuns de ani şi de un vechi reumatism, deşi în aparenţă voinic, el şi cu vărul său Domenico, maestru velar la Serviciul Maritim Român, încep a-şi aranja situaţiile spre a se retrage din Marină.
 
S-a dat un banchet la care a luat parte toată Marina. A fost o adevărată serbare, peste care plutea atmosfera acelei melancolii, minunat sintetizată în “Partir, c’est mourir un peu”.
 
De la graniţă - de acolo unde cuprins de realitatea clipei care-i toarnă în suflet acele simptome ale despărţirii pentru totdeauna - de acolo, vărsând încă o lacrimă pentru marea, bricul şi marinarii lui, Antonio nu a putut înfrâna sentimentele şi, ca o manifestare a lor, a trimis următoarea mişcătoare telegramă: “Părăsind pământul Țării Româneşti aşa de ospitalier, vă trimit ultimul meu salut şi ultimele mele gânduri”.
 
Antonio, întors în satul său de marinari, în mijlocul familiei sale, după patruzeci şi doi de ani, îşi satisface dragostea de mare pe una din bărcile cu vele pe care o are. Și cu această barcă el încrucişează drumul vapoarelor ce trece prin Messina. La informaţia mea că vor trece prin Messina spre Napoli distrugătoarele noastre “Mărăşti” şi “Mărăşeşti”, Antonio, cu bărcuţa sa, a aşteptat trecerea lor în larg.
 
O secundă-două a zărit silueta lor ce goneau sub cei patruzeci şi cinci de mii de cai putere şi apoi s-au topit în două puncte fumegânde pe orizont.
 
Îmi amintesc de ultimul cart de noapte pe “Mircea”, când Antonio şedea rezemat de piciorul catargului. Bricul era înclinat pe o coamă, nu se auzea decât un fâşâit scurt de val, iar cerul era plin, plin de velele lui “Mircea”.
 

Timonierul-şef Antonio Camenitti

 
Născut în luna noiembrie 1869 în Villa de San Giovanni din Italia, Antonio Camenitti a fost primit în Marina Română în anul 1898, ca timonier la bordul bricului “Mircea”.
 
La 20 noiembrie 1898, locotenent-comandorul Constantin Bălescu, comandantul Școlilor Marinei consemna: “Nou venit în Marină, a făcut prima campanie pe “Mircea” anul acesta. Foarte bun marinar, sprinten la serviciu, disciplinat. Om folositor serviciului sub toate raporturile. Conduită bună”.
 
În foaia personală cu notele acordate de superiori în cursul anului 1900, timonierul clasa a 2-a Antonio Camenitti este caracterizat de acelaşi comandant ca “un foarte bun marinar, sprinten la serviciu şi neobosit la mare. Foarte bun instructor, conduita şi disciplina excelente.”.
 
În foaia personală cu notele acordate timonierului clasa 1 Antonio Camenitti la inspecţia generală a anului 1907, căpitan-comandorul Nicolae Negrescu, comandantul Diviziei de Mare consemna faptul că “este un marinar prin excelenţă, bun lucrător şi foarte activ. A avut de suportat o mică operaţie, altfel este sănătos şi robust. De o statură mică, foarte inteligent, foarte vioi, comandantul lui arată că execută serviciul cu multă bunăvoinţă şi aduce reale servicii în formarea gabierilor. Pe vremuri grele în mare se poate conta pe serviciile sale, fiind şi priceput şi îndemânatec. E disciplinat şi nu lipseşte niciodată de la serviciu.”.
 
Un an mai târziu, comandantul bricului “Mircea”, locotenent-comandorul Nicolae Negru evidenţia, la rându-i, că “face serviciul cu multă pricepere şi bunăvoinţă. A întreţinut arborada prin continui reparaţii. S-a ocupat în special cu instruirea gabierilor. Este foarte conştiincios, harnic şi face serviciul fără a avea nevoie de control. Conduită exemplară. Foarte supus. Aduc laude acestui timonier şi-l găsesc absolut necesar bricului “Mircea”.
 
În anul 1912, comandantul bricului “Mircea”, locotenent-comandorul Emil Oprişan remarca: “Ambarcat de mai mulţi ani pe acest vas, a fost însărcinat cu întreţinerea arboradei şi velaturii vasului. Disciplinat şi respectuos faţă de toţi şefii lui, şi-a câştigat simpatiile tuturor; echipajul poate lua de la el un frumos exemplu de dragoste de vas şi de tragere de inimă pentru întreţinerea materialului. Am rămas pe deplin mulţumit de conştiinţa şi modul cum s-a achitat de serviciu, aşa că-l propun la înaintare la alegere”.
 
La rândul său, căpitan-comandorul Rădulescu, comandantul Diviziei de Mare consemna: “Camenitti merită notele bune de mai sus. E conştiincios şi pune mult zel la serviciu. Întreţine foarte bine arborada şi velele. E necesar vasului, mai ales pe vreme rea, când îmbărbătează prin exemplul său tot echipajul.”.
 
Pe 15 august 1916, Antonio a fost mobilizat la Convoiul de Aprovizionare al Marinei iar prin Ordinul de zi nr. 196 al Diviziei de Dunăre, pe 1 iulie 1918 a fost avansat pilot şef.
 
În anul 1919, locotenent-comandorul Romulus Ștefănescu, comandantul Convoiului, aprecia: “Deşi înaintat în etate, are încă multă vigoare. Este inteligent, muncitor şi foarte priceput în arta marinăriei. Ar putea fi întrebuinţat la o şcoală de pilotaj la mare, unde ar aduce mari foloase Marinei. Supus faţă de superiori. Blând şi îndrumător în bine pentru inferiori. Merită a fi decorat cu distincţiune”.
 
Pe 10 aprilie 1920, maiorul intendent Georgescu evidenţia: “Pilotul Antonio Camenitti a fost custodele bricului “Mircea” pe timpul cât eu am comandat Convoiul de Aprovizionare al Marinei. Bricul era localul unde am ţinut Cancelaria. Sub ordinele mele a continuat acea activitate ca şi mai înainte”.
 
Pe 11 octombrie 1924, în calitate de angajat la Atelierul de Velatură al Serviciului Maritim Român din portul Constanţa, Antonio Camenitti înainta comandantului Diviziei de Mare un raport personal, prin care solicita eliberarea unui certificat “prin care să se arate că mi s-a primit demisia din armată, pe ce zi şi că în tot timpul cât am fost funcţionar am servit în Marina Română”.
 
Ca urmare, pe 27 noiembrie 1924, Inspectoratul Marinei Militare i-a eliberat un Certificat, în care se specifica, printre altele, faptul că “Pilotul şef Antonio Camenitti a servit în Marina Militară cu începere de la 1 iunie 1898 şi până la data de 1 august 1920, când a demisionat şi a cărui demisie a fost primită prin Înaltul Decret Regal nr. 3187/1920. Numitul pilot şef a făcut următoarele campanii:
 
20 iunie 1913 mobilizat - 31 august 1913 demobilizat
15 august 1916 mobilizat - 1 august 1920 demobilizat.
De la 1 decembrie 1920 şi până la data de 1 noiembrie 1922 a fost menţinut la serviciu ca diurnist.”
 
Tehnicianul-şef Luigi Scipioni
 
Născut pe 16 mai 1906 la Cremona-Italia, Luigi Scipioni era în anul 1930 tehnician şef, specializat în torpile. În plus, fiind licenţiat al Institutului Nautic, poseda o diplomă de căpitan de cursă lungă, după ce mai mulţi ani navigase în Oceanul Atlantic, Marea Mediterană şi Marea Neagră, prilej cu care a făcut escale şi la Constanţa.
 
În 1927 Luigi Scipioni şi-a început cariera de ofiţer de marină. După o scurtă perioadă ca ofiţer de bord pe o canonieră, a luat parte la campania hidrografică efectuată în anul 1927 în Marea Mediterană centrală. Cu acest prilej, a fost destinat succesiv ca ofiţer de bord în echipajul primului submarin oceanic “Millelire”, cu care a efectuat o imersiune la 100 de metri.
 
Ca tehnician-şef bugetar în Marina Regală, a îndeplinit misiuni diverse. Astfel, din iunie 1930 până în martie 1932 a fost detaşat la Stabilimentele de Torpile “San Bartolomeo” din La Spezia, în subordine la Secţiunea Torpile Silurificio Italiano şi Whitehead.
 
Din martie 1932 până în august 1933 a activat la Oficiul Tehnic din Napoli, pentru controlul fabricării şi recepţionării Stabilimentului de Torpile din Napoli.
 
Din luna august 1933 până în decembrie 1936 a funcţionat la Stabilimentele de Torpile “San Bartolomeo” din La Spezia, unde a fost succesiv subşef de atelier, şef al Secţiei Torpile Silurificio Italiano capete de război şi a.a., însărcinat cu recepţionarea motoarelor Silurificio Italiano cu frână, econom.
 
În luna decembrie 1936 a fost trimis la Massaua (Africa Orientală Italiană) spre a crea, în calitate de şef de atelier, o instalaţie completă pentru verificarea, probarea şi montarea torpilelor, instalaţie care trebuia să fie automată. Ca atare, într-o zonă cu totul pustie, conducând Întreprinderea de construcţii, a început prin a ridica şi supraveghea clădirea de zid, la al cărei proiect a colaborat personal. Ulterior, în afara atelierului propriu-zis, a supravegheat construirea unui ponton de acostare, a terenului de lansare studiat cu deosebită iscusinţă, a depozitelor necesare diferitelor materiale etc.
 
În continuare a procedat la înzestrarea diferitelor secţii, selectând şi comandând maşinile şi uneltele respective.
 
În primăvara anului 1938 organizarea era atât de avansată încât, în urma numeroaselor exerciţii efectuate cu rezultate excelente, atât de către unităţile navale de suprafaţă cât şi de către submarine, Comandamentul Superior Naval a trimis Ministerului de Război un elogiu deosebit pentru opera desfăşurată personal de tehnicianul şef Scipioni.
 
Odată întreprinderea definitivată, după aproape doi ani de şedere în acea zonă nesănătoasă, departe de familie, a fost repatriat însă nu a obţinut destinaţia precedentă la Spezia, unde între timp se instalase un alt coleg al său mai tânăr şi unde, pe de altă parte, Scipioni avea tot interesul să se reîntoarcă după atâtea sacrificii făcute, care nu au fost apreciate la justa lor valoare.
 
Pe 16 iulie 1939 a fost transferat la Marisub Taranto. Conform referinţelor transmise Ministerului Aerului şi Marinei de căpitan-comandorul aviator M. Ștefănescu, ataşat aeronautic şi naval pe lângă Legaţia Regală a României la Roma, ca tehnician şef, specializat în torpile, Luigi Scipioni avea la activ trei noi lucrări, din care o invenţie (sistemul de asigurare a funcţionării încălzitorilor torpilelor şi evitarea lansărilor la rece - n.n.), care a fost lăudată şi două în curs de experimentare şi omologare. În afara acestora, s-a dedicat şi altor probleme tehnice reuşind, după ani de studii şi de experienţe, să facă posibil ca aluminiul să fie aliat cu toate celelalte metale.
 
Foarte bun cunoscător al limbilor franceză, engleză şi spaniolă, în anul 1939 Luigi Scipioni a solicitat angajarea sa în Marina Regală Română. În rezoluţie pe Referatul nr. 14538 din 1 februarie 1940 semnat de directorul Direcţiei A.M.T. din Ministerul Aerului şi Marinei, căpitan-comandorul ing. I. Linteş, atât contraamiralul Alexandru Gheorghiu, din postura de şef al Secretariatului General al Ministerului Aerului şi Marinei, cât şi viceamiralul Petre Bărbuneanu, în calitate de director general, au fost de acord cu angajarea sa din toamna anului 1940, “după ce atelierul va fi montat şi distrugătoarele vor fi gata”, dacă şi Ministerul Marinei va fi de acord.
 
Bibliografie:
 
Marian Moşneagu, Dicţionarul marinarilor români, Bucureşti, Editura Militară, 2008
Marian Moşneagu, Crucişătorul “Elisabeta” în campanie, Bucureşti, Editura Militară, 2012
Revista “România maritimă şi fluvială” nr. 9-10/1932
Sursa foto: Arhivele Militare Române (AMR)
               
Despre Marian Moşneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân“ (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius“ Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citeşte şi:
 
Comandorul (r) Marian Moşneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană
 
Interviu online cu comandor (r) Marian Moşneagu. „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemã, ci şi un standard de viaţã“ (galerie foto)