Lumea marinarilor Patrupedul navetist pe mare. Vifor, „Iași”, Giuseppe (GALERIE FOTO)

Un distins domn deplângea pierderea lui Max, un prieten necuvântător drag întregii familii, de care a trebuit să se despartă recent. Pentru că, la rându-mi, am regretat despărțirea de cel care a fost Pufi, maidanezul blocului în care locuiesc de la Revoluție încoace, îi împărtășesc sincer necazul.



Și pentru că tot suntem la capitolul „Prieteni fără grai”, am ales să vă redau o întâmplare reală, povestită cu mulți ani în urmă de comandantul de cursă lungă Nicolae M. Balotă (1894-1984), care s-a petrecut pe puntea unui vapor românesc, în epoca de glorie a Serviciului Maritim Român (S.M.R.).

Lupu-și schimbă părul...

„Într-o zi blândă din iarna anului 1902 un țăran de prin părțile Brăilei își plimba turma de mioare pe câmpurile încă dezgolite de zăpadă – povestește nea Nae. Ca de obicei, turma lui de vreo 54 de oițe era acompaniată de o cățea din rasa Ciobănesc mioritic, mare, puternică și rea. Atât de vigilentă și rea era, încât nici măcar un lup nu îndrăznea să se apropie de turmă.
Mai spre seară soarele se ascunse după nori și dinspre răsărit începu să sufle un vânt rece. Timp mult nu trecu și vântul se transformă într-un vifor cumplit. Cerul se acoperi de nori plumburii, din care începură să cadă fulgi mari de zăpadă. Ninsoarea era așa de deasă încât împiedica vederea. Țăranul privi cu teamă în jurul său cum vifornița spulbera fulgii zglobii, își trase căciula mai pe ochi și spuse tare către cățea: „- Colțato, e de rău. Hai să mergem”.

Se repezi apoi la oi, le strânse și începu să le îndrepte spre casă. Abia se porni cu turma pe drumeagul ce ducea către sat, când un lup țanțoș le ieși în cale. Țăranul începu să dea chiote pentru a-l speria, dar lupul rămase impasibil, cu privirea pironită spre oi.

Cum îl zări, Colțata o zbughi glonț către fiară, punând-o pe fugă. La vreo 200 de metri însă, sălbăticiunea se opri să o înfrunte dar mare îi fu mirarea ciobanului când văzu cățeaua hârjonindu-se cu lupul. Mirat că aceștia nu se mai încăieră, stătu locului să vadă deznodământul. Ca niciodată, cățeaua începu să se gudure pe lângă lupul hămesit și să sară unul peste altul, trântindu-se și tăvălindu-se prin zăpadă, de parcă s-ar fi cunoscut de când lumea.

În zadar își chemă gospodarul cățeaua; Colțata nu voia nici să-l mai audă nici să mai execute poruncile. De data aceasta își găsise un partener, de care se îndrăgosti pe loc, uitând cu totul de oi.

Vifornița a continuat să-și facă mendrele toată noaptea ce a urmat. A doua zi pământul era acoperit de o mantie grea de zăpadă și cățeaua încă nu venise acasă. Tocmai înspre seară – probabil după ce se terminase nunta – a apărut și ea la ușa gospodarului, bucuroasă de revedere dar vlăguită și lihnită de foame. Când țăranul ieși în curte, aceasta îl întâmpină smerită, dând din coadă și țopăind pe lângă stăpânul său.
Fructul iubirii dintre rivalul și ocrotitoarea turmei nu întârzie să apară. Cățelului cu pricina săteanul îi spuse Vifor, pentru că fusese zămislit pe timpul acelei vifornițe de pomină. Când acesta deveni cățelandru, se lua și el după turmă, însoțindu-și mama, care nu-l scăpa din vedere.
La rândul său, țăranul nostru se fălea cu această progenitură canină, spunându-le consătenilor că în curând va avea un paznic mai strașnic decât cățeaua.

La puțin timp după ce Vifor împlini anul, Colțata își găsi sfârșitul într-un accident banal; într-o noapte se prăvăli peste ea un buștean mare, sprijinit de un nuc bătrân din mijlocul curții.

Rămas orfan, la un an și jumătate Vifor era o frumusețe de câine lup, mare, frumos și ascultător. Mergea numaidecât la câmp, fie cu stăpânul său, fie cu cei doi copii ai acestuia, trecuți de 10 ani. Era atât de devotat și de vrednic încât nimeni nu se putea apropia de turmă. Dacă vreun lup îndrăznea să dea târcoale oilor, Vifor îl punea pe fugă fără ezitare. Tot satul îl admira și îl lăuda pentru serviciile sale.

Ceea ce părea mai ciudat era faptul că acesta nu lătra niciodată iar când cerea mâncare, scotea un scâncet gros, de parcă ar fi fost răgușit.
Într-o zi mai călduroasă de toamnă, pe când cei doi copii ieșiseră cu turma pe câmp, Vifor dormea încolăcit la soare. După o vreme, acesta se trezi, căscă o gură cât o șură și se întinse a lene, fără să deschidă ochii. Dintr-o dată sări ca și cum ar fi fost speriat de ceva. Copiii se opriră din joaca lor și-l priviră nedumeriți.

Vifor se încordă ca un arc, începu să adulmece prin aer cu botul în toate direcțiile și își aținti privirea asupra oilor, care pășteau nestingherite prin preajmă. Ca și când le vedea întâia oară, le fixă cu privirea și se apropie tiptil de acestea, întocmai ca o felină care-și adulmecă prada. După alți câțiva pași, înaintă pe furiș și dintr-o dată se năpusti asupra bietelor mioare, care nici nu se sinchisiră, știindu-l prea bine.
Cu un urlet gros și înfricoșător, acesta își înfipse colții într-o noatenă de doi ani oprită pentru prăsilă, care începu să behăie de durere. Abia atunci celelalte surate o luară la goană, oprindu-se șocate la mai bine de o sută de metri. De-acolo îl priveau speriate, bătând pământul cu picioarele dinainte. Fără ezitare, Vifor sfâșie oaia captivă și își împlini ospățul, înfulecând hulpav hălcile de carne.

Îngroziți de cele văzute, copiii o luară la fugă spre casă, unde le povestiră părinților grozăvia întâmplată pe câmp.
Deși i-a fost greu să creadă cele relatate, țăranul înșfăcă grabnic o pușcă de vânătoare veche și ruginită, încărcată cândva cu pulbere neagră de vânat și cu alice pentru iepuri, și o luă de-a dreptul peste miriști. Când dădu de mioarele sale, Vifor adăsta tolănit lângă câteva hartane de carne, făcându-și siesta.

Cătrănit de cele văzute, țăranul luă poziție de tragere, astfel încât alicele să nu atingă oile. Dar, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, Vifor sări sprinten și, dând din coadă, îi veni în întâmpinare. Stăpânul trase de trăgaci, cocoșul căzu pe capsă, dar aceasta nu luă foc. Dezamăgit, acesta armă din nou pușca și ținti câinele, dar în zadar. Aceasta nu lua foc și pace.

Țăranul lăsă arma în jos, o puse apoi pe umăr și-l privi lung, cu reproș, pe cinicul patruped. Își mână oile spre casă și, prevăzător, puse câinele în lanț.

După ce se sfătui îndelung cu soția sa, hotărî să-l ducă vărului său la Brăila, care se stabilise în oraș și mereu îi ceruse să-i aducă un câine bun pentru păzit curtea. Zis și făcut. După o săptămână Vifor se găsea legat cu un lanț lung și gros, lângă o cușcă cu paie, în curtea cetățeanului din Brăila, care întâmplător avea chiriaș un bun prieten. Acesta era un vaporean italian, șef de echipaj pe cargoul „Iași”[1].
Într-o jumătate de an Vifor s-a împrietenit de-a binelea cu noul stăpân și mai ales cu vaporeanul nostru, Giuseppe Vianello. Când vasul era în țară, acesta îi aducea în fiecare zi oase și resturi de mâncare, pe care Vifor le devora cu lăcomie.

Într-o dimineață, după ceva vreme, șeful de echipaj s-a trezit pe întuneric, s-a îmbrăcat repejor și a ieșit pe poartă grăbit, îndreptându-se spre port, întrucât în acea dimineață pleca în voiaj mai devreme ca de obicei. La câteva sute de metri de vapor, mare i-a fost mirarea lui Giuseppe când se văzu ajuns din urmă de Vifor. De bucurie, câinele începu să sară pe el. Șeful de echipaj se gândi că nu mai are timp să se înapoieze cu câinele la domiciliu întrucât plecarea vaporului se apropiase. Pentru a nu se pierde patrupedul, la care ținea enorm, s-a decis să-l ia cu el pe vapor, să-i explice cazul comandantului și să-l roage să accepte să-l însoțească în voiaj.

Vifor era un exemplar mare și frumos și în scurt timp fu admirat de întreg echipajul. Comandantul și ceilalți marinari aflară rapid biografia noului îmbarcat, care întâmplător scăpase din lanț, sărise gardul și luase urma șefului de echipaj după miros, întocmai ca un copoi. Cine îl vedea jura că este lup veritabil, așa de bine semăna cu taică-su.

Adevărată viață de câine!

Pe vapor Vifor trăia ca un belfer. Tot echipajul îl adora și își petrecea timpul liber amuzându-se cu el. Comandantul vaporului „Iași”, la bordul căruia se îmbarcase fericitul patruped, era căpitanul Constantin Negru[2], provenit din Marina Militară, om de mare cinste, marinar iscusit și bun camarad cu toți membrii echipajului. Acesta dispuse șefului bucătar ca zilnic să prepare o porție de mâncare și pentru Vifor, în afara resturilor care rămâneau de la mesele fochiștilor, mateloților și ofițerilor.

După 25 de zile de la plecarea din Dunăre, de la Brăila, cargoul „Iași” a ancorat în portul olandez Rotterdam. În acele vremuri nu erau la modă câinii lupi, care aveau să fie agreați mult mai târziu ca ființe de companie în saloanele luxoase, la curțile unor demnitari ori de trăsură. Ca urmare, apariția lui Vifor pe străzile Rotterdamului era o raritate, atrăgând atenția tuturor trecătorilor, mai cu seamă a cunoanelor, care mai plimbau ici-colo câte un cățeluș răsfățat.

După mai mulți ani de ambarcare pe nave străine, un marinar român se stabilise definitiv la Rotterdam, unde deținea un restaurant cochet. În localul său își petreceau timpul liber majoritatea marinarilor români. Într-o bună zi, proprietarul văzu câinele și aflând povestea lui, l-a îndrăgit negreșit. De câte ori șeful de echipaj venea însoțit de câine la restaurant, patronul îl mângâia drăgăstos și-i oferea oase cu zgârciuri și resturi de fripturi. Așa încât nu-i de mirare faptul că Vifor s-a atașat repede de negustorul român.

După descărcarea vaporului, a urmat reîncărcarea și apoi întoarcerea în țară. La sosirea la Brăila, șeful de echipaj și-a luat câinele și a plecat cu el acasă. Când Vifor își revăzu stăpânul, își manifestă bucuria în fel și chip, sărind și dând ocol curții preț de aproape jumătate de oră. După această manifestare de simpatie, gazda îl puse, ca de obicei, în lanț, fapt ce-l întristă peste măsură pe bietul animal.
Cargoul „Iași” plecă iarăși la Rotterdam cu cereale și după alte două luni reveni în port. Vifor fu din nou în al nouălea cer, rsăfățat de șeful de echipaj cu suplimentul adus de la navă. Cunoscând proveniența acestuia, în fiecare dimineață când Giuseppe părăsea curtea, Vifor se agita, se zbătea, se smucea în lanț și urla câte o oră.

Povestind toate acestea comandantului și camarazilor de bord, care de fiecare dată se interesau ce mai face feblețea lor, acesția fură de acord să-l ia din nou în voiaj.

Astfel Vifor se văzu din nou pe punte, printre picioarele admiratorilor, mângâiat și răsfățat cu de toate.
Pe timpul escalei la Rotterdam câinele frecventa restaurantul conaționalului nostru. La data plecării spre țară, Giuseppe merse să-l preia. Când se urcară în barcă pentru a veni la navă, câinele o rupse la fugă spre oraș. Toate strigătele șefului de echipaj au fost zadarnice. Pentru că pilotul olandez urcase deja la bord pentru a efectua manevra de plecare, nostromul s-a lăsat păgubaș, spre regretul întregului echipaj, care îl considera pierdut definitiv, având în vedere distanța mare dintre port și restaurantul cu pricina.

Aceleași regrete le-a împărtășit la întoarcere și proprietarul brăilean. Doar șeful de echipaj stătea calm, asigurându-i pe toți că Vifor era prea inteligent ca să se piardă și-l vor găsi cu siguranță la restaurantul lor favorit.
Ceea ce s-a și întâmplat. La următorul voiaj Vifor fu regăsit la local, sătul și tolănit sub o masă. Cum auzi vorbindu-se românește, acesta le veni în întâmpinare, gudurându-se pe lângă fiecare.

Ca măsură de precauție, la întoarcerea în țară Vifor și-a reluat rolul de mascotă pe navă iar la Brăila a aterizat direct în curtea proprietarului, cu aceleași manifestări de bucurie.
În următorul voiaj cargoul „Iași” a plecat fără el. Dar marinarii i-au dus dorul și iată-l din nou la Rotterdam, unde, odată ajuns, a întins-o fără ezitare la restaurant.

După alte două luni i s-a făcut dor de curte și iar a revenit în lanț, la Brăila, preț de câteva voiaje.
Vifor era atât de inteligent încât ajunsese să vină singur la vapor și singur să plece să-și viziteze prietenii.
Când se plictisea de Rotterdam, venea de bună voie la vapor iar la Brăila se debarca și accepta din nou viața de curte. După ceva timp iar ajungea la Rotterdam și se înființa la restaurant, ca orice client fidel.

Pentru patrupedul nostru nu exista altă lume decât portul Brăila, cargoul „Iași” și Rotterdam. De aceea multă lume considera că este un caz unic și că nicăieri nu s-a mai auzit ca un câine să facă naveta între aceste două porturi numai și numai cu același vapor. Cu toate că, în epocă, Serviciul Maritim Român avea cinci cargouri care făceau curse regulate Brăila- Rotterdam, din 12 în 12 zile: „București”, „Dobrogea”, „Iași”, „Constanța” și „Turnu Severin”.

Între timp comandantul navei care îl tolerase pe Vifor la bord se schimbase, locul său fiind preluat de locotenent-comandorul Gheorghe Mărgineanu[3], un ofițer distins, la fel de bun la suflet și un marinar desăvârșit. La rândul său, acesta îndrăgi câinele pentru inteligența, alura și frumusețea sa dar mai ales pentru afecțiunea intensă și statornică față de navă și echipajul său.
Pe timp de furtună, Vifor avea, evident, rău de mare. Cât timp ținea tempesta, refuza să mănânce și dormita în cazarma marinarilor sau a fochiștilor. La câte voiaje avea la activ, se putea spune că era un adevărat marinar. Pe toate vapoarele românești, prin Rotterdam ca și prin Brăila, era un personaj de poveste. Aproape cinci ani a fost aproape nelipsit de pe mare.

Ofrandă zeului Oceanus

După ce descărcase cerealele în Olanda, cargoul „Iași” primi ordin să încarce mărfuri generale la Anvers sau Londra. Cu toate că pretutindeni nostromul îl lua cu el în oraș, Vifor nu era la fel de încântat de priveliște ca la Brăila sau Rotterdam.
Pe la sfârșitul lunii martie 1908, cargoul „Iași”, aflat în drum spre Rotterdam, a înfruntat o furtună teribilă în Atlantic. Nava trecuse colțul de nord-vest al Spaniei, dublase Finistèrul și luase drum spre colțul de nord-vest al Franței. Un vânt rece de nord-vest montase apele oceanului în regiunea tenebroasă a Golfului Biscaia, făcând nava să salte pe valuri, luând benzi de până la 30⁰. Ruliul era aproape insuportabil, prova descria prin valuri un fel de opt, în timp ce întreg echipajul era afectat de răul de mare.

La intervale dese de timp, valurile spălau puntea de la un capăt la altul, măturând totul în calea lor. Ca să te deplasezi dinspre centrul navei spre prova sau spre pupa și invers îți trebuia un curaj nebunesc. Bietul Vifor nu putea estima primejdia și nici să aleagă momentul care favoriza trecerea.

Într-o zi, pe la prânz, amețit de balansul năucitor – tangaj și ruliu – a părăsit cazarma marinarilor, situată în prova navei, cu destinația bucătăria și careul ofițerilor. Un marinar îl țintui locului și așteptară împreună momentul favorabil de trecere, când nava nu îmbarca valuri. Când i se păru că acest moment sosise, marinarul o zbughi spre centrul navei, îndemnând și câinele să-l urmeze. Dar Vifor venea încet, vlăguit din cauza răului de mare.

Când marinarul urca scările spre centrul navei, câinele se afla abia în dreptul catargului dintre magaziile din prova. Ajuns la adăpost, marinarul l-a strigat de mai multe ori dar istovit, Vifor abia mai pășea. Părea aproape inconștient. În secunda următoare un munte de val cu cresta albită de spumă izbi nava în bordul babord, destrămându-și coama amenințător și se prăvăli peste cargoul cuprins de trepidații, acoperindu-l în întregime. Câteva vagoane de apă au măturat nava dintr-un bord în altul, într-un vacarm asurzitor. Nava se înclină pe-o coastă, până spre 30⁰, trosnind și scârțîind din toate încheieturile.

O clipă Vifor dispăru de pe punte dar imediat fu zărit în partea dreaptă a navei, aruncat în ocean și înotând disperat pe o creastă de val. Din când în când urla neputincios și se străduia din răsputeri să se mențină la suprafață.
Îndată se dete alarma la bord, prin fluiere scurte și repetate. Apoi se auzi comanda uzitată în situațiile-limită: „Om la apă!”. Puntiștii și motoriștii din cartul liber au alergat la bărcile de salvare însă nimeni nu s-a încumetat să lase barca la apă, de teamă să nu o sfărâme valurile de corpul cargoului.

Neputincios în fața tempestei, întreg echipajul privea cu durere în suflet cum bietul Vifor se zbate și luptă eroic cu valurile, care îl acopereau ritmic, până când, sleit de puteri, companionul canin a pierdut lupta cu oceanul, dispărând pentru totdeauna în adâncuri.

Nostromul și un timonier de cart au început să plângă. Comandantului Mărgineanu i-au dat și lui lacrimile. După ce și-a șters ochii cu batista, le-a spus acestora:

„- Acest câine deștept și frumos, cu sânge de lup, acest iubit prieten al nostru s-a dus, așa cum se duce tot ce este viață pe acest pământ. Dar va rămâne neștearsă din mintea marinarilor noștri amintirea traiului său efemer pe acest vapor. Vifor al nostru – ca și al compatriotului din Rotterdam și al stăpânului său din Brăila - a fost un câine minune și mă îndoiesc că vom mai vedea vreodată un caz similar.”.

Se pare că viitorul contraamiral a avut perfectă dreptate...

Bibliografie:

1. Nicolae M. Balotă, „România Marinară”, vol. I, Manuscris aflat în arhiva familiei
2. Marian Moșneagu, „Dicționarul marinarilor români”, Editura Militară, București, 2008
3. Marian Moșneagu, „Amiralii României. Dicționar enciclopedic”, Editura Ex Ponto, Constanța, 2019
4. Gabriel-Octavian Nicolae, Marian Moșneagu, Gheorghe Stănescu, „Printre sute de catarge. Serviciul Maritim Român 1895 - 1945”, Editura Academiei Oamenilor de Știință din România, București, 2020

Sursa foto: Colecția Marian Moșneagu

Despre Marian Moşneagu

Comandorul (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut la 29 iunie 1961, în comuna suceveană Boroaia, „în pridvorul Bucovinei”, însă în 1976 destinul i-a călăuzit pașii spre Liceul Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza” din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998), unde a finalizat și studiile aprofundate (1999). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). La numai 40 de ani a devenit cel mai tânăr director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi primul ofițer de marină şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).
Este autor al lucrărilor „Ziua Marinei la români” (2002), „Cultul apelor la români” (2004), „Politica navală postbelică a României (1944-1958)” (ediţia I 2005, ediţia a II-a 2006), „Odiseea navei-şcoală «Constanţa»” (2004), „Regele şi Regina Mării Negre. File din istoricul distrugătoarelor & fregatelor «Regele Ferdinand» şi «Regina Maria»” (2006), „O istorie tragică a Marinei Comerciale Române” (2006), „Dicţionarul marinarilor români” (2008), „Eroii Marinei Române” (2009), „Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă” (2010), „Presa Marinei Române. Dicţionar bibliografic” (2011), „Crucişătorul «Elisabeta» în campanie” (2012), „Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale” (2013), „Fregata-amiral «Mărăşeşti»” (2014), „Uniformele Forţelor Navale Române” (2016), „Şefii Statului Major al Forţelor Navale. Enciclopedie” (2016), „Amiralii României. Dicționar enciclopedic” (2017), „Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»” (2019), „Armata Română pe frontul Canalului Dunăre-Marea Neagră” (2020) și „Legendele «Albatrosului»” (2021) și coautor al altor 30 de albume, ghiduri, dicționare, enciclopedii, monografii și culegeri de documente. Este membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (1992) și al Comisiei Române de Istorie Militară (1999) și redactor-șef al revistelor „Cap Compas”, „Magazin Nautic” și „Misiunea”.

Citește si: Lumea marinarilor Marinarul care a revoluționat armata, Vasile-Marcel Diaconescu (GALERIE FOTO)