Pasa dintre viaţă şi moarte Consensul franco-român (galerie foto)

O coincidenţă mai mult decât fericită face ca, exact la un secol de la arborarea pavilionului la bordul canonierei “Locotenent-comandor Stihi Eugen”, cunoscută pe final de carieră drept nava hidrografică NH 112, România să preia comanda grupării navale permanente a NATO de luptă contra minelor SNMCMG - 2 (Standing NATO Mine Counter Measures Group 2), în cadrul unei ceremonii care s-a desfăşurat joi, 16 ianuarie 2020, în Terminalul Pasageri al portului Constanţa. Nici că se putea o onoare mai mare pentru căpitan-comandorul Valentin-Cătălin Vlad, de a asigura comanda SNMCMG-2, timp de şase luni, de la bordul navei-comandant, puitorul de mine şi plase “Viceamiral Constantin Bălescu" (PM 274), din dotarea Forţelor Navale Române. De la bordul unei nave specializate, de concepţie şi construcţie 100% românească...
 

 
Iată că ceea ce la finele Marelui Război 1914 - 1920 era asumat drept o lecţie învăţată, constituie şi în zilele noastre o prioritate pentru Comandamentul Maritim Aliat al NATO (MARCOM) în bazinul Mării Negre şi al Mării Mediterane, cu participarea unor nave militare specializate din Bulgaria, Germania, Italia, România, Spania şi Turcia.
 
O provocare profesională şi un omagiu pe care dragorii din Forţele Navale Române sunt determinaţi - şi obligaţi de tradiţia seculară - să-l aducă, prin prestaţie şi performanţe notabile, la comanda acestei grupări, timp de şase luni, într-o perioadă în care nu numai situaţia meteorologică ci şi contextul geopolitic par şi pot fi, dacă nu ostile, cu siguranţă imprevizibile.
 

„Darul“ francezilor

 
Folosirea minelor marine şi fluviale în operaţiunile navale, deşi mai veche, a căpătat proporţii nebănuite abia în timpul Primului Război Mondial. Este motivul pentru care şi antidotul corespunzător, dragajul, nu cunoscuse o dezvoltare prea mare la începutul ostilităţilor. Mina marină, armă defensivă cu efect distructiv considerabil, avea să devină coşmarul navigaţiei în orice zonă de conflict pentru secolul XX.
 
După intrarea României în război, pe măsura desfăşurării operaţiunilor militare la fluviu şi mare, constituirea unei flotile de dragaj devenea o necesitate, care va fi satisfăcută abia după încheierea păcii. “În cursul anului 1918, Consiliul Naval Interaliat s-a ocupat de stabilirea unui program de dragaj - menţionează comandorul (r) dr. Ion Ionescu, fost director al Muzeului Marinei Române. În şedinţa sa din 31 octombrie, acest consiliu a hotărât modul de executare a dragajelor şi repartizarea zonelor, pe ţări. Lipsa navelor specializate şi a aparaturii aferente necesare dragajului a făcut ca această misiune să înceapă cu întârziere.
 
În anul 1919, situaţia devenise presantă, dacă ţinem seama de faptul că numai în zona Constanţa, până în luna iulie, au fost dezamorsate 41 de mine, 31 au fost transportate la depozite, două au rămas demontate pe loc şi nouă explodate - toate pescuite ori aruncate la ţărm.
 
În aceste condiţii, prin intermediul căpitanului de fregată O’ Neil, şeful Misiunii Navale Franceze în România, s-a solicitat Ministerului Marinei din Franţa să ne fie împrumutate navele dragă-mine aflate în apele româneşti. Înainte de a fi fost trimis mesajul la Paris, ofiţerul francez a sugerat că ar fi mai nimerit ca dintre navele franceze de la Dunăre, trei canoniere dragă-mine să rămână la Sulina, pentru ca în timp de o lună şi jumătate să se instruiască personalul român destinat dragajului. Românii sperau ca aceste nave să fie cedate Guvernului român, în urma unui acord financiar.
 

Directorul Marinei, căpitan-comandorul Ioan Bălănescu, a făcut propunerea ca aceste nave să ne fie măcar împrumutate pe o perioadă de 6 - 8 luni, cu plata chiriei în conformitate cu uzanţele momentului. Neajungându-se la nici un rezultat, Consiliul de Miniştri, prezidat de Alexandru Vaida-Voevod, în şedinţa din 15 decembrie 1919 a autorizat Ministerul de Război să cumpere, prin intermediul Misiunii Militare Franceze, patru canoniere dragă-mine, tip Chiffonne, pentru organizarea primei secţii de dragare a minelor în regiunile coastei maritime române. Totodată, se puteau procura şi piesele de rezervă şi muniţiile de campanie, precum şi materialul pentru completarea balizării.
 
Plata acestora şi a materialului aferent, în sumă de 6 milioane de franci, urma să se efectueze în sistem clearing, în primul an în produse petroliere iar restul, în rate egale, în bani.
Negocierile începuseră încă din 1917, cu Șantierele Navale din Brest şi Lorient, din Franţa“. (Comandor (r) Ion Ionescu, Politica navală a României între anii 1919 și 1941”, Cu o Prefață de prof.univ.dr. Gheorghe Buzatu, Editura Companiei Naționale Administrația Porturilor Maritime S.A. Constanța, 2002, p. 119 – 121).
 

Patrulaterul antimină

 
La 15 ianuarie 1920, ora 08.00, în portul Constanţa se arborau pentru prima dată pavilionul român şi micul pavoaz la bordul canonierei A (ex - Chiffonne). La ridicarea pavilionului naţional a asistat şi căpitanul de marină francez Bakenze de Laulay, fostul comandant al navei. Toate cele patru canoniere vândute de statul francez erau acostate cu pupa la cheu în bazinul interior al portului Constanţa.
 
Echipajele şi ofiţerii acestora veniseră cu nava de comandament “Măcin” de la Galaţi la Sulina iar de aici, cu două canoniere aduse la Constanţa pe 12 ianuarie 1920. În zilele de 12, 13 şi 14 ianuarie navele au fost predate de comandanţii francezi omologilor români.
Caracteristicile tehnico-tactice ale acestor nave de luptă erau următoarele:
- Lungime - 60,90 metri
- Lăţime - 6,80 metri
- Pescaj - 2,50 metri
- Deplasament - 415 tone
- Viteza - 12 Nd
- Puterea maşinii - 2 motoare Sulzer-Diesel a câte 450 CP
- Raza de acţiune - 3000 Mm
- Efective - 50 oameni
- Armament - două tunuri de 100 mm şi două mitraliere de 13,2 mm.
 
Construite la Lorient, începând cu vara anului 1916 cele patru canoniere au intrat în serviciul Marinei Naţionale, fiind utilizate ca nave antisubmarin, în misiuni de patrulare în Marea Mediterană.  Statul major al canonierei A era compus din locotenent-comandorul Romulus Ștefănescu - comandant, căpitanul Alexandru Bardescu - secund şi locotenentul Babel Ulic - ofiţer la bord. De asemenea din echipaj făceau parte şase maiştri - 2 maiştri mecanici, 1 maistru tunar, 1 miner, 1 timonier şi 1 TFS şi 45 de grade inferioare.
 
Gradele inferioare au venit în mai multe serii la bord şi majoritatea erau îmbarcaţi pentru prima oară pe o navă militară, având meserii civile care nu aveau nimic în comun cu Marina. Pe această navă s-a ambarcat şi comandamentul Diviziunii de Canoniere, compus din comandant şi şeful de stat major, unde va rămâne două luni, urmând a se îmbarca apoi pe fiecare din celelalte trei canoniere, tot câte două luni. Între 15 şi 31 ianuarie 1920 s-a procedat la curăţirea radicală a navei şi a materialelor. Motoriştii a efectuat zilnic exerciţii cu motoarele decuplate. La punte au început seriile pe specialitate.
 
A fost foarte mult de lucru, însă cu răbdare şi într-un timp relativ scurt, s-a reuşit a se forma din ţăranul nostru marinari şi motorişti, graţie calităţilor sale de adaptare şi isteţimii (sic!). În această lună nu s-a făcut nici o ieşire în mare, lipsind cămaşa unui cilindru de la maşina din babord şi sosirea acesteia se aştepta de la o zi la alta.
 
În finele lunii ianuarie 1920, în urma raportului generalului de brigadă Ioan Răşcanu, în calitate de ministru de Război, regele Ferdinand I a semnat Decretul nr. 7740 prin care se înfiinţa, începând cu 1 ianuarie acelaşi an, o diviziune de 4 canoniere dragă-mine:
“Ferdinand I,
 
Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, Rege al României
La toţi da faţă şi viitori, sănătate:
 
Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la Departamentul de Răsboi sub No. 7.222,
Am decretat şi decretăm:
Art. I. Se înfiinţează pe ziua de 1 ianuarie 1920, o diviziune de 4 canoniere dragă-mine, dependinte de Divizia de Mare, cu reşedinţa administrativă la Constanţa, în scopul de a organiza dragarea sistematică a zonelor minate pe coasta maritimă românească, a face controlul drumurilor sigure de navigaţie şi a da avize pentru navigatori cu privire la zonele curăţite de mine şi cele periculoase.
 
Art. II. Cele 4 canoniere dragă-mine vor purta până la organizarea definitivă a Marinei, denumirile următoare: canoniera A, canoniera B, canoniera C şi canoniera D.
 
Art. III. Comandamentul Marinei va completa echipajele vaselor şi se va îngriji a lua toate măsurile pentru organizarea cât mai grabnică a Diviziunii Canonierelor, pe baza directivelor date de Ministerul de Resboi.
 
Art. IV. Ministrul Nostru secretar de Stat la Departamentul de Răsboi este însărcinat cu aducerea la îndeplinire a decretului de faţă.
Dat în Bucureşti, la 29 ianuarie 1920.
Ferdinand”.
 
La 11 februarie a sosit cămaşa cilindrului, care a fost montată, făcându-se probe cu motorul decuplat. Au urmat zile de curăţenie, instrucţie pe specialităţi şi pregătirea navei în vederea primei ieşiri pe mare, care a avut loc marţi, 24 februarie, pe itinerariul Constanţa - Mangalia.
 
Vremea fiind bună, se încearcă maşinile trecând prin toate treptele de viteză, într-un sens sau în altul, fie cu ambele maşini fie cu o singură maşină, cealaltă fiind stopată. De asemenea, se fac sondaje cu sonda de mână şi sonda Warluzel pentru instrucţie. Se procedează la determinarea deviaţiei compasului magnetic prin azimutul soarelui şi relevarea lui.
 
A doua zi urmează o nouă ieşire pe mare, prilej cu care se lasă la apă, în premieră, draga. Totul a funcţionat ireproşabil. Se continua restul lunii cu ieşiri pe mare spre a se forma dragorii. Nava ţine bine la tangaj, însă ruliul este prea mare. În staţionare se întocmesc inventare, traduse după cele originale franceze şi se intensifică instrucţia pe specialităţi.
 
În cursul lunii martie se continuă cu curăţirea santinelor, precum şi cu clasarea şi aranjarea materialelor în diferite magazii. Pentru dragori se organizează o şcoală de matelotaj. La 4 martie întreaga Divizie de Canoniere iese în mare, în linie de şir, efectuând diverse manevre şi evoluţii. Ieşirile pe mare continua şi în zilele următoare, cu excepţia duminicilor. Pe 8 martie, la decuplarea motorului din tribord s-a rupt bulonul de cuplaj, astfel că nava rămâne imobilizată timp de trei zile. Se efectuează exerciţii de tragere cu mitraliera, cu cartuşe reduse. La 20 martie 1920 comanda canonierei este predată căpitanului Alexandru Bardescu. Se continuă cu ieşiri pe mare aproape zilnice. La 22 martie canoniera pleacă în marş spre Galaţi, unde soseşte a doua zi, la ora 14.45.
 
În zilele următoare se face material de la Arsenal iar la 30 martie nava revine în portul Constanţa. La 7 aprilie nava pleacă la Șabla pentru a scoate de pe uscat cargoul “Durostor”. I s-a dat un garlin la pupa ca remorcă apoi treptat s-a pus toată viteza. Nu a fost posibil ca o singură canonieră să-l scoată de pe uscat. Ca urmare, s-a solicitat căpitan-comandorul Constantin Focşa, şeful de stat major să dea ordin şi canonierei D spre a-l remorca.
Nava revine în port.
A doua zi echipajul începe raşchetarea şi piturarea canonierei în staţionare în vederea sărbătorilor de Paşti. cLa 13 aprilie nava pleacă la Șabla pentru a-şi recupera ancora şi o remorcă care fuseseră lăsate cargoului “Durostor” ca oncorot la pupa. Ieşirile pe mare continuă zilnic pentru a se face cât mai multe lansări ale drăgii pentru antrenarea dragorilor.
La 22 aprilie, avându-l la bord pe viceamiralul Constantin Bălescu, însoţit de comandorul Bowring din Marina engleză şi locotenent-comandorul Virgil Dragalina, nava pleacă în marş spre Sulina - Tulcea - Vâlcov - Reni - Galaţi. La 27 aprilie nava continua marşul de la Galaţi la Giurgiu iar la 29 aprilie se înapoiază la Galaţi. Pe 5 mai canoniera se deplasează de la Galaţi spre Sulina iar a doua zi revine în portul Constanţa.
 
La 14 mai se execută prima tragere, cu câte 5 proiectile de fiecare piesă, în diferite unghiuri, cu scopul de a verifica precizia tunurilor, în special frâul de recul şi arcurile de aducere în baterie. La 17 mai canoniera execută un marş pe itinerariul Constanţa - Cap Caliacra, de unde se înapoiază a doua zi. Ieşirile pe mare continuă cu dese exerciţii dragaj şi trageri reduse. La 29 mai nava pleacă la Galaţi pentru aprovizionarea cu materiale. La 4 iunie canoniera A se înapoiază de la Galaţi la Constanţa, avându-l la bord pe comandorul Nicolae Negru, comandantul Diviziei de Mare.
 
Pe 8 iunie nava pleacă la Sulina pentru a prelua şi aduce la Constanţa elevii Școlii Militare, Secţia Marinei. Antrenamentele continuă zilnic la bord cu diverse corvezi, curăţirea şi ungerea materialelor din magaziile Diviziei de Canoniere, piturarea santinelor şi exerciţii cu paietul “Makarov”. Din neglijenţa unui soldat care a răsturnat o lumânare aprinsă, la 16 iunie a luat foc santina proaspăt ştearsă cu gaz. Cu această ocazie s-a constatat că nici un aparat “Verax” nu a funcţionat iar furtunurile erau complet uzate, deşi fuseseră întocmite şi înaintate eşaloanelor superioare rapoarte constatative în acest sens.
 
În iunie 1920 a fost emis un nou Decret Regal, nr. 2256 bis, prin care în compunerea Diviziei de Mare, subordonată Comandamentului Marinei, intra şi Diviziunea Canonierelor dragă-mine. Pe Baza propunerilor din Referatul nr. 14747 din 19 martie 1921 adresat Ministerului de Război de comandorul Constantin Niculescu-Rizea, director superior al Marinei în Direcţia Marinei, cele patru canoniere au primit numele unor ofiţeri de marină eroi din Primul Război Mondial:
- “Locotenent-comandor Stihi Eugen” (ex - ”Chiffonne”), 1917
- “Căpitan Dumitrescu Constantin” (ex - ”Friponne”), 1916
- “Locotenent Lepri Remus” (ex - ”Impatiente”), 1916
- “Sublocotenent Ghiculescu Ioan” (ex - ”Mignone”), 1917.
 
La 22 iunie nava este vizitată de profesorii şi cursanţii Școlii de Război, cu care se efectuează o ieşire pe mare pentru a le arăta dotările navei şi funcţionarea drăgii. A doua zi pleacă împreună cu o parte dintre oaspeţi la Sulina, de unde nava îşi continuă marşul spre Galaţi, pentru executarea unor mici reparaţii la şantier şi aprovizionarea cu materiale. Pe 27 iunie canoniera a revenit în portul Constanţa.
 
Între 1 şi 10 iulie 1920 membrii echipajului au executat exerciţii de tragere de infanterie iar ofiţerii şi maiştrii bordului trageri cu revolverul. De asemenea, au fost executate antrenamente de tras la rame cu bărcile din dotare. Timonierii au exersat semnalizarea cu lampa de la catarg. Pe lângă toaletarea cotidiană a navei, membri ai echipajului au participat la diverse corvezi - ambarcarea materialului TFS, aranjarea materialelor la Magazia Marinei, confecţionarea balizelor, aranjarea materialelor pe punte şi în magazii etc.
 
La 12 iulie 1920 a început dragajul real, cu toate cele patru canoniere şi cu navele auxiliare. La prânz s-a ancorat în faţa portului şi după mază s-au continuat activităţile de dragaj, până la 16.25, când nava a revenit în port. Activităţile au continuat şi în zilele următoare cu mici avarii la dragă şi motor, mutări de balize etc.
 
Între 16 şi 18 iulie nava s-a aflat în port. Programul de dragaj a continuat de luni până joi inclusiv iar în zilele de vineri, sâmbătă şi duminică, repararea materialului, baie, curăţenie generală, corvezi la Magazia Marinei şi timp liber. În perioada 19 - 20 iulie canoniera iese în mare pentru dragaj. Se calculează variaţia. Dragajul continuă în perioada 21 - 30 iulie, când se scot balize şi se fixează poziţia noilor balize plantate prin relevmente la uscat.
 
În prima decadă a lunii august canoniera staţionează în port. Se raşchetează exteriorul navei, se piturează în roşu flotoarele, se astupă cu minium locurile raşchetate, se repară draga, făcând noi nuci, se piturează tunurile, se curăţă şi se aranjează foarfecele, se pregătesc balize mari şi mici, se piturează bărcile, se astupă minium cu culoare gri şi se piturează interiorul camerei maşinilor.  Tunarii fac teorie şi exerciţii cu tunul. Se curăţă santinele prova.
 
Dragajul se reia pe 12 august, când se taie două balize cu draga. A doua zi se draghează cu greu din cauza mării montate. Pe 14 august nava înregistrează avarii la dragă, se pierd flotorul şi prisma. Flotorul este recuperat de remorcherul ”Cetatea Albă”, care escorta canoniera. Pe 16 august, la dragaj ia parte şi vedeta nr. 6 care executa dragaj de siguranţă. Se fac 3 pase şi se scot balize.
 
Pe 20 august, la ora 10.45 se aprind magaziile în faţa Silozurilor. Pichetul de incendiu al canonierei se adună cu celelalte sub comanda căpitanului Iosif Răşcanu. La 24 august fiind ziua M.S. Regelui, conform ordinului primit se arborează marele pavoaz. Pe 27 august nava iese în mare, face aer apoi acostează lângă scara mare, la locul destinat în dispozitivul pentru Ziua Marinei.
 
Sâmbătă, 28 august (stil vechi) fiind serbarea patronului Marinei, la ora 08.00 se arborează marele pavoaz. Contratorpilorul B (”Nibbio”) salută cu 21 lovituri de tun. La Te-Deum-ul care are loc pe contratorpilorul A (”Sparviero”) asistă ofiţerii canonierei şi o delegaţie compusă dintr-un maistru, un sergent, un caporal şi doi soldaţi. La ora 12.00 ofiţerii iau masa cu toţii la bordul contratorpilorului ”Nibbio”. La ora 16.00 începe desfăşurarea serbării - curse de bărci şi alte jocuri marinăreşti şi sporturi nautice.
 
La bordul canonierei se află foarte mulţi invitaţi. După lăsarea pavoazului se dau focuri de artificii, se luminează nava cu focuri bengale şi se aprind proiectoarele. La ora 21.00 serbarea ia sfârşit. Pe 31 august se iese din nou în mare apoi canoniera revine în port, unde acostează cu pupa la cheu în Bazinul calelor, între ”Nibbio” şi canoniera C.
 
În cursul lunii septembrie se inspectează echipajul, se face teorie cu soldaţii, se spală tendaletele şi hamacele, se bricuiesc scaunele şi mesele, se demontează transmisia cârmei şi se unge, se fac exerciţii ”Om la apă” ş.a.m.d. Pe 9 septembrie canoniera primeşte ordin de plecare în patrulare spre Sulina. La bord sunt primiţi trei elevi ai Școlii Militare care se ocupă tot timpul cu navigaţia. În apropiere de Sf. Gheorghe nava întâlneşte o barcă pe care o somează şi o inspectează, conform uzanţelor.
 
Pe la 15.00 se porneşte un green puternic. La 16.00 nava soseşte la Sulina. A doua zi, la ora 17.00, canoniera revine la Constanţa. Până la sfârşitul lunii se execută ieşiri aproape zilnice pe mare, cu câte două pase de dragaj. La 1 octombrie se iese în mare, unde se execută o şedinţă de tragere cu ţevile reduse de 20 mm şi mitraliera asupra unei ţinte ancorate. A doua zi se pleacă în patrulare spre Gura Portiţei - Sf. Gheorghe - Sulina, cu comandorul Nicolae Negru, comandantul Diviziei de Mare la bord. A doua zi, la ora 12.30 nava revine la Constanţa.
 
Pe 15 octombrie se execută o singură pasă de dragaj pe latura NE, apoi se dă libertate de manevră pentru ca fiecare canonieră să execute tragerea de infanterie şi cu mitraliera. Nava iese din formaţie, lasă ţinta mobilă la apă şi execută tragerea, cu câte 10 cartuşe de fiecare om. Pe 18 octombrie Divizia Canonierelor primeşte ordin de a fi gata de plecare la Galaţi în vederea grevei generale. Canonierele B, C şi D rămân la Sulina.
 
Pe 20 octombrie, la ora 06.00, nava acostează la Galaţi, în dreptul Serviciului Transporturilor. Canoniera se aprovizionează cu materiale şi cărbuni de la Arsenalul Marinei. Întrucât hamalii erau în grevă, în aceste zile se trimit membri din echipaj pentru a descărca mărfuri din navele Serviciului Maritim Român.
 
Pe 1 noiembrie, canoniera pleacă la Sulina pentru a transporta marinarii din contingentul 1917 în vederea lăsării la vatră, predându-i canonierelor C şi D, care plecau la Constanţa. A doua zi, canoniera se întoarece la Galaţi, acostând la Bursă, lângă nava “Locotenent-comandor Demetriade”.
 
Pe 9 noiembrie nava pleacă la Constanţa, unde ajunge a doua zi, la ora 14.20. Până la sfârşitul lunii se execută pregătire teoretică, studiul regulamentelor, se confecţionează un tambuchi din şcondri la intrarea careului maiştri, se curăţă aparatele de direcţie şi înălţime ale tunurilor, se curăţă santinele şi se iese episodic pe mare.
 
În perioada 1 la 19 decembrie nava staţionează în portul Constanţa, unde se execută lucrări curente la bord. La 20 decembrie canoniera pleacă la Sulina, având la remorcă canoniera “Alexandru cel Bun”. Nava revine la Constanţa a doua zi, la ora 16.20. Canonierele sunt ancorate la cheul Nord.
 
Pe 29 decembrie 1920, canoniera primeşte ordin să plece de urgenţă la Galaţi pentru a aduce materialele necesare contratorpiloarelor în vederea plecării în misiune în străinătate. Marşul decurge cu peripeţii din cauza unei avarii la motorul din tribord şi a ceţii dense, care obligă nava la o staţionare de o oră la Mila 16.  După încheierea îmbarcării materialelor, la ora 21.40 canoniera se îndreaptă spre Constanţa. După nici 10 minute, se lasă o ceaţă deasă, care determină nava să efectueze un rondou şi să ancoreze.
 
Pe 31 decembrie, la ora 00.50 ceaţa se mai risipeşte, astfel încât nava reia marşul spre Sulina. Aici debarcă piloţii Comisiei Europene a Dunării şi îşi continuă drumul spre Constanţa, unde ajunge la ora 17.00. Acostează lângă contratorpilorul B, la dana 2. Echipajul se pregăteşte să întâmpine noul an 1921. Astfel se încheia primul an de activitate a uneia dintre bastimentele care au făcut, cu adevărat, istorie în serviciul şi sub pavilionul  Marinei Române.
 
La începutul anilor ’90 am fost pe “Stihi”, în calitate de reporter, am ieşit în mare cu ea şi am scris despre oamenii săi. Maiestuoasă navă! Parcă venită de undeva, din alte vremuri, cu o siluetă suplă, corp alb şi o suprastructură cochetă, această bătrână doamnă avea să devină cea mai longevivă navă militară românească. Şi chiar dacă, dintr-o condamnabilă ignoranţă, a fost prematur defrişată, ratând astfel orice şansă de a deveni prima navă-muzeu a României, coca sa, o cochilie fremătândă într-un ocean de nepăsare, încă mai pluteşte la Mangalia, adăpostind poveştile a zeci de generaţii care i-au urcat şi coborât schela.
 
Sursa foto: Colecţia Marian Moşneagu
 
Despre Marian Moşneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citeşte şi:
 

Comandorul (r) Marian Moșneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană

De ce nu a ajuns Dragalina amiral? Cumetriile din Marină (galerie foto)