Lumea marinarilor

Pat şi Patachon marinari Secretul pânzei de păianjen (galerie foto)


Sfârşit de Gerar mai biciuit de vifor şi cu un ger mai cumplit ca acela, de mult nu mai înfruntaseră gălăţenii. De aceea, sâmbătă, 30 ianuarie 1932, pe puntea bricului “Mircea” era o linişte suspectă, dacă n-ar fi fost vorba de o navă scoasă din serviciu. Cei câţiva marinari aflaţi la bord încheiaseră ritualul, restrâns de data aceasta, al toaletării navei şi se odihneau, care-ncotro, prin cabinele disponibilizate de maiştrii din echipajul de odinioară. La un moment dat, în difuzoare le-a atras atenţia anunţul crainicului asupra emisiunii săptămânale dedicată oştirii. De data aceasta, Radio Bucureşti transmitea, cu aceeaşi consecvenţă, conferinţa comandorului în rezervă Constantin Boţan. Ofiţerul făcuse parte din prima promoţie a Școlii Copiilor de Marină din Galaţi şi a simţit nevoia să evoce conaţionalilor această experienţă care i-a marcat adolescenţa. Cea a vieţii de cadet. Unică, motivantă, solicitantă şi, nu de puţine ori, epuizantă.
 

Cine era conferenţiarul de 65 de ani?

 
Născut la 15 mai 1867, la Bucureşti, Constantin N. Boţan a fost admis să urmeze Școala Copiilor de Marină la 25 ianuarie 1882. Ulterior a fost încadrat în Corpul Flotilei, unde a fost înaintat în grad, de la soldat (15 octombrie 1884), la caporal (15 aprilie 1885), sergent (10 noiembrie 1885) la sergent major (16 mai 1887).
 
La 12 septembrie 1887 a fost înscris în clasa a IV-a la Școala Fiilor de Militari din Iaşi iar la 1 iulie 1888 a fost admis la Școala de Ofiţeri din Bucureşti. Înaintat sublocotenent, la 1 iulie  1891, a fost repartizat la Inspectoratul Porturilor. Și-a continuat cariera la Divizia de Mare (1 aprilie 1896), Inspectoratul Navigaţei şi Porturilor (1 aprilie 1898), Depozitul Echipajelor Marinei (1 aprilie 1899), Divizia de Mare, ca ofiţer la bordul crucişătorului “Elisabeta” (1 aprilie 1901) şi la Divizia de Dunăre (16 aprilie 1903). A demisionat din armată, fiind trecut în rezervă la 1 iulie 1903. Ca rezervist, a fost mobilizat între 15 august 1916 şi 11 ianuarie 1918.
 

Lansarea la apă

 
“Voi căuta să scutur de praful vremurilor amintirea unei jumătăţi de secol a înfiinţării unei instituţii de mare însemnătate şi de care se leagă redeşteptarea atavică a neamului nostru românesc - îşi atenţiona ascultătorii nostalgicul marinar. Sunt astăzi, 30 ianuarie, 50 de ani de la sărbătoarea făcută la Galaţi a întemeierii şi inaugurării cursurilor Școlii Copiilor de Marină, în prezenţa tuturor şefilor, autorităţilor militare, civile, diferite personalităţi şi reprezentanţii conducătorilor oştirii de la Bucureşti.
 
Țară eminamente agricolă, cu harnici şi meşteşugiţi mânuitori ai coarnelor plugului, conducând cu măiestrie pe Plăvan şi pe Joian - şi de buni călăreţi - desigur că această inaugurare atunci însemna un eveniment, de necrezut în realizări. Pentru că în porturile noastre, românul privea numai de pe maluri, extaziat, pe străinii care formau partea marinărească pe apele şi ţărmurile strămoşeşti. Puţinii şalupari sau Flotilaşii - cum erau denumiţi - îşi făceau serviciul militar, nu învăţau mare lucru şi la terminarea lui se înapoiau la meşteşugul lor plugăresc.
 
În cuvântările şi discursurile ţinute cu acea ocazie s-a vorbit de lucruri atât de măreţe şi uimitoare pentru mintea mea de copil de 12 ani şi jumătate, că mi-au rămas gravate pe tot restul vieţii. Acest fapt a constituit pe acele vremuri un eveniment de o deosebită însemnătate pentru Țară şi pentru primul port al nostru, Galaţi.”
 
Evenimentul avea să fie consemnat ca un reper memorabil în istoria Marinei şi de comandorul Constantin Ciuchi: “Prin conducerea inteligentă a colonelului Nicolae Dumitrescu- Maican, Flotila mergea progresând cu paşi reprezi. Abia de la 3 octombrie 1881 se decreta Regulamentul creării Școlii Copiilor de Marină şi, pentru a nu pierde timp, se publică concurs pentru ziua de 20 ianuarie 1882, când au fost admişi 20 de elevi.
 
Cursurile Școlii de Marină, pentru prima oară întrebuinţată în ţară, trebuiau să se înceapă la 1 februarie. Pentru ziua de 30 ianuarie (luni - n.n.) s-au invitat toate autorităţile civile şi militare pentru inaugurarea acestei şcoli, cu care ocazie, colonelul Nicolae Dumitrescu-Maican, printr-o cuvântare, a arătat fazele principale prin care a trecut Marina românească, serviciile importante ce a adus ţării în timpul campaniei, necesitatea ce se impune de a se mări acest corp în material şi personal, valoarea unei ţări maritime din punctul de vedere economic şi militar şi scopul înfiinţării şcolii.
 
Colonelul Eustaţiu Pencovici, delegatul României în Comisia Europeană a Dunării, răspunzând, confirmă cele arătate de comandantul Flotilei, declarând că dacă e cineva care cunoaşte bine această instituţie militară şi pe comandantul ei, e numai domnia sa şi că are toată speranţa că, sub şeful ei, această mică flotilă va deveni Flotă, spre cea mai mare fericire a ţării noastre.”.
 
În urmă s-a semnat procesul verbal următor: „Astăzi, 31 ianuarie 1882,
S-a inaugurat cu solemnitate religioasă deschiderea Școlii Copiilor de Marină, înfiinţată pentru întâia oară în România la Galaţi, prin Înaltul Decret Regal nr. 2408 din 30 octombrie 1881.
 
Această ceremonie a avut loc în faţa autorităţilor militare şi civile care au subscris: prefectul G. Răşcanu, colonelul Pencovici, intendent N. Balaban, colonelul Formac, colonelul Nicolae Dumitrescu-Maican, maiorul Anton Barbieri, fost comandant al Flotilei, locotenent-colonelul Șerbănescu, colonelul N. Holban, colonelul Ioan Murgescu, primarul Ion Vizzu, maiorul Poroineanu, dr. Nicolescu, maiorul I. Niculescu, colonelul Cotrutz, iconomul C. Roseiu, locotenent-colonelul Ghidionescu, I. Cetăţeanu, maiorul Groza, maiorul Mihail Drăghicescu, Alexe A. Braunn, dr. Tachianu, medic şef al Flotilei, medic de regiment clasa a II-a dr. Casasovici, căpitanul Ion Isvoranu, căpitanul Emanoil Hacek, locotenentul Mavrodi, locotenentul A. Calotescu, căpitanul Mihail Căpitanovici, sublocotenentul Chebak, sublocotenentul Nicolae Gracovski, preotul garnizoanei Ioachim Voluntaru, căpitanul D. Ionescu, administratorii clasa a II-a Abeg, Ciocan, Dimitriu, Marian, Mărgăritescu, guard torpilor clasa a III-a Manoliu, director, căpitanul Ilie Irimescu şi subdirector, căpitanul Emanoil Koslinski.
 
Școala de Marină cu cei 20 de elevi ai anului I a urmat cursurile teoretice până la 1 iunie, având ca profesori militari, afară de director şi subdirector, pe locotenenţii Alexandru Calotescu şi Constantin Mănescu, iar ca profesori civili pe dl. I. Cetăţeanu de Limba şi istoria română şi pe dl. A. Braunn de Limba italiană.
 
Cursurile terminate, elevii au fost îmbarcaţi pe canoniera «Fulgerul», având ca anexă şalupa cu vele «Lebăda». Aceste bastimente au făcut o călătorie pe Dunăre, trecând prin Canalul Măcin (vechea Dunăre), sondând canalul şi talvegul Dunării până la Turnu Severin, de unde s-au întors în josul Dunării, ajungând la Galaţi la 12 august, elevii sondând şi executând diferite exerciţii.“ [Locotenent-comandor Constantin Ciuchi, “Istoria Marinei Române în curs de 18 secole, de la împăratul Traian până în al 40-lea an de domnie a Regelui Carol I“, Tipografia “Ovidiu“ H. Vurlis, Constanța, 1906, p. 219 - 220]. 
 

Confesiunile unui absolvent

 
“Ce a motivat înfiinţarea acestei şcoli? - continuă să explice comandorul Constantin Boţan. După venirea în Țară a Principelui Carol de Hohenzollern ca domn al Principatelor Unite şi vizitarea Țării în lung şi în lat, pentru a o cunoaşte în amănunţime - minunându-se de imensul grânar pe care îl reprezenta, grânar care pe acele vremuri alimenta multe din ţările continentului, împreună cu Orientul -, a făcut constatarea că această frumoasă şi bogată ţară în produse ale pământului nu avea un port la Mare, adică îi lipsea plămânul respirator al acestor bogăţii. Știut fiind că (sic!) calea pe apă - transportul - a fost, este şi va fi cea mai ieftină. Deşi Modova poseda cele patru judeţe sud basarabene, cu litoral maritim, retrocedate Patriei-mamă prin Tratatul de la Paris din 1856, rezultat al Războiului Crimeii, îndepărtând Rusia de la gurile Dunării, pe care le dorea şi pentru care fusese răpită Basarabia în 1812 - nu avea la Mare un port utilizabil.
 
Calea la Mare nu ne era liberă pentru că gurile Dunării - teritoriu al Dobrogei aparţinea Turciei - deşi Comisia Europeană a Dunării - înfiinţată de acelaşi tratat mai sus-pomenit - întreţinea navigabil braţul mijlociu, zis al Sulinei - pentru legătura cu Marea a porturilor dunărene.
 
Domnitorul Carol I, în programul său de dezvoltare şi bună exploatare a acestor bogăţii - în programul său politico-economic - a văzut clar, ca în toate actele vieţii sale - şi a cerut sfetnicilor săi să creeze acel plămân - cum îi plăcea să-l numească - prin crearea unui port românesc la Mare şi o cale liberă la el. Portul nu putea fi decât pe litoralul maritim moldovenensc al Basarabiei iar calea liberă până la el, braţul superior al Dunării numit Chilia, care forma pe atunci frontiera către Turcia - cel mai bogat în volum de ape şi navigabil până la gurile sale. S-au făcut studii, ţinându-se seama de avantajele şi dejavantajele politico-economice şi strategice şi s-a căzut de acord asupra Zibrieni, în imediata apropiere la nordul extremei guri din cele multe prin care se varsă în Mare braţul Chiliei. Nu s-a putut alege Cetatea Albă.
 
Însă în Peninsula Balcanică începuse încă din 1875 mişcarea insurgentă a voluntarilor sârbi din Bosnia, Herţegovina, Muntenegru etc, care s-a concretizat prin Războiul din 1877/78 între Rusia şi Turcia - şi care a forţat suspendarea acestor frumoase planuri -, război la care am fost siliţi să luăm parte, devenind fericitul eveniment al Independenţei şi al înălţării Principatelor la rangul de Regat, în 1881.
 
Războiul s-a terminat în 1878, prin încheierea păcii stipulată în Tratatul de la San Stefano, oraş-port pe Marea de Marmara, la porţile Constantinopolelui. În timpul războiului, puţinele şi unicile bastimente pretinse de război ce aveam - «România», «Fulgerul», «Jiul», «Rândunica», «Săgeata» - fuseseră cedate (propriu-zis luate) de ruşi, pe care au pus pavilion şi echipaje ruseşti. Iar puţinii noştri marinari - ofiţeri şi trupă - sub conducerea maiorului Nicolae Dumitrescu-Maican, eminent elev al Școlii Navale de la Brest - au clădit şi armat bateriile de la Calafat, în care au luptat până la încheierea păcii şi retrocedarea bastimentelor noastre. Acolo au ţinut în respect armata lui Osman Paşa din Vidin, destinată să treacă Dunărea şi să cadă în spatele armatei ruse, astfel cum a făcut mai târziu la Plevna, când chemaţi cu disperare în ajutor, Curcanii noştri au avut prilejul să dezvolte atavismul războinic al strămoşilor legendari.
 
Numai astfel ruşii au putut deveni victorioşi şi a dicta pacea la San Stefano. Revin şi insist asupra acestui tratat care, dacă nu ar fi fost reclamat de România ca o nedreptate - timpul scurs şi evenimentele au demonstrat-o -, ar fi rezolvat într-un chip fericit viitorul nostru şi politic şi economic! Ce a fost pentru noi, românii, Tratatul de la San Stefano? În schimbul celor trei judeţe ale Modovei sud basarabene retrocedate după Războiul Crimeii, se dădeau României independenţa Dobrogea de la Sulina până în Munţii Enuneh, împreună cu portul Burgas şi de la gura Timocului, o fâşie pe ţărmul drept al Dunării în lăţime de 4-6 km. Ce însemna asta? Căpătam vechea Dobroge a lui Mircea cu două splendide porturi naturale la Mare - Varna şi Burgas - şi de la gura Timocului, Dunărea ar fi curs pe teritoriu pur românesc - având toate oraşele şi cetăţile de pe ţărm şi locuite de populaţie românească. Aproape în întregime, aşa-zisa Dunăre de Jos.
 
Ce perspective strălucite şi ce linişte la Sud prezenta acest tratat, abia acum se poate vedea. Conducătorii ţării de atunci şi-au făcut socoteala greşit şi s-au înşelat amar. Rusia era victorioasă şi aştepta la porţile Constantinopolului - voia cele trei judeţe, pe care le-a luat - pentru că nimeni nu ar mai fi riscat sângele unui singur soldat al său pentru revendicările noastre. Crimeea fusese un exemplu suficient atunci ca şi Dardanelele în ultimul război.
 
Reclamaţia României la puterile protectoare a determinat Congresul de la Berlin, unde nu am fost admişi nici măcar ca informatori şi, din toată această splendidă ofertă, ne-am ales numai cu partea mlăştinoasă şi pietroasă a Dobrogei, cu două pretinse porturi, aproape inexistente - Constanţa şi Mangalia -, restul fiind lăsat noului stat bulgar, căruia i s-a dat fiinţă prin jertfele noastre de sânge şi nu s-ar fi creat fără aceste sacrificii. Iar urmările acestei lipse de orizonturi politico-economice ale conducătorilor destinelor neamului de atunci au avut şi vor mai avea repercusiuni dureroase, sângeroase şi umilitoare!
 
Consecinţa acestor fapte şi schimbarea litoralului maritim a răsturnat vechile planuri, creând situaţii noi. Pe temeiul acestor situaţii şi în raport cu planurile de reorganizare ale armatei şi apărarea noilor frontiere, a fost hotărâtă şi crearea unei marine naţionale. Mai ales că Congresul de la Berlin ne dăduse în seamă poliţia pe Dunărea de Jos.
 
Partea privitoare Marinei a fost încredinţată colonelului Nicolae Dumitrescu-Maican, comandantul Flotilei, - acel admirabil creator şi purtător al făcliei redeşteptării atavismului marinăresc al flotei lui Ștefan cel Mare, amorţit prin victoriile lui Mohamed al II-lea de la Chilia şi Cetatea Albă -, şi a nenorocitei ere fanariote.
 
Legiuirile făcute de el relative la crearea Marinei naţionale pot sluji şi astăzi ca bază de dezvoltare. În această naţiune de excelenţi plugari, lipsită complectamente până atunci de elemente naţionale marinăreşti, pentru a pune o bază solidă la temelia acestei marine, în primul loc a fost prevăzută crearea unei Școli de Copii, unde aceştia să fie îndrumaţi şi să capete cunoştinţele necesare, să crească şi să se dezvolte în ele, şi construirea unui bastiment-şcoală cu pânze, adevărata şi reala şcoală a afirmării unui marinar, singurul mijloc de a pune pe om în faţa elementelor naturii, învăţând să le folosească, să le învingă pentru a le putea domina.
 
Numai astfel poate căpăta sângele rece, aprecierea momentului oportun, ochiul sigur şi hotărârea instantanee a măsurilor necesare care, întârziate cât de puţin, devin fatalităţi. Numai astfel se poate căpăta acea încredere în sine atât de necesară unui marinar.
 
Bastimentul-şcoală a fost bricul «Mircea», iar acea şcoală a fost Școala Copiilor de Marină, inaugurată la 31 ianuarie 1882 cu 11 elevi din 20 de locuri care se ofereau şi completate la scurte intervale cu două serii de şase şi trei candidaţi reuşiţi - pentru că se găseau greu pe acele vremuri elemente care să se avânte în necunoscut.
 
Aceştia au format prima promoţie a Școlii Copiilor de Marină, care trebuia să se inaugureze la 1 octombrie 1881, inaugurare amânată până la 30 ianuarie din cauză de lipsă de candidaţi şi a neterminării bastimentului-şcoală. Școala a fost instalată într-o clădire cu etaj pe malul Dunării, în strada Portului, cu toate instalaţiunile unui internat, cu dormitoare şi o spălătorie specială, având trei ani de cursuri mixte: şase luni (1 octombrie - 1 aprilie) cursuri teoretice şi şase luni (1 aprilie - 1 octombrie) cursuri practice şi cu aplicarea teoriilor, adică ambarcarea pe bastimentul-şcoală, făcându-se călătorii în afara apelor ţării.
 
Pentru aceste motive şi considerând viaţa aspră de bord, instalaţiunile la localul şcolii erau speciale, adică similare cu cele de pe bastiment. Astfel, dormitoarele nu aveau paturi - ci se dormea în hamace suspendate, de asemenea, spălătoria era astfel amenajată ca fiecare elev să-şi spele singuri lengeria pentru că pe bastiment nu se puteau lua spălătorese, nici trimite rufele la spălat, fiind continuu în navigaţie. Or, pentru deprindere, regimul era continuu. Mâncarea foarte îngrijită însă regimul destul de aspru pentru nişte copii, chiar dacă trebuia să devină marinari!
 
Pentru că de mai multe ori pe săptămână iarna în şcoală eram scoşi la Dunărea îngheţată, unde erau făcute copci - găuri rotunde - în care ne spălam corpul până la talie şi picioarele până deasupra genunchilor, ieşind aburi din noi ca din oala clocotindă - după care îmbrăcaţi trebuia să executăm alergări - toate acestea sub directa supraveghere a directorului Școlii. Iar în nopţile senine fără lună ni se explicau constelaţiile cu forma şi denumirea lor de acelaşi director, de altfel recunoscut în rândul astronomilor europeni.
 
Primul personal profesoral a fost compus din maiorul Mihail Drăghicescu, directorul Școlii şi profesor de Navigaţie, Știinţa apelor, Astronomie, Matelotaj, Nomenclaturi şi Infanterie, căpitanul Emanoil Koslinski, Torpile şi Artilerie, cu toate ramurile lor, căpitanul ing. Ioan Isvoranu, Geometrie, Motoare, Maşini şi Căldări marine, Electricitate, Construcţii navale, locotenentul Alexandru Calotescu - Istoria, Geografie terestră şi maritimă, Exerciţii de bărci cu rame şi pânze, locotenentul Constantin Mănescu - Matematică, Aritmetică, Algebră, Logaritmi.
 
Profesori civili I. Cetăţeanu - Limba română, Compoziţii, Aplicaţii, A. Braunn - Limba italiană şi preotul Rozeiu - Morală, Religie. În plus, o serie de diferiţi subofiţeri special pregătiţi ca ajutori. În acest timp, parcul de bastimente fusese mărit cu vaporul «Orientul», cumpărat de la austrieci şi botezat «Ștefan cel Mare», devenit mai târziu yacht regal şi care fusese comandată special la Triest, în 1880, o canonieră pentru mare, botezată «Griviţa», care trebuia să staţioneze în noile porturi Sulina şi Constanţa.
 
A trecut iarna cu cursurile ei teoretice şi mult aşteptatul bastiment-şcoală, care se construia într-un şantier englez lângă Londra, nu mai sosea pentru că nici nu fuseseră terminate bastimentele toate din grupul acolo comandat de ţara noastră şi care se executa sub supravegherea maiorului Vasile Urseanu.
 
Acest grup era compus din bricul-şcoală «Mircea», un bastiment purtător şi puitor de torpile numit «Alexandru cel Bun», o serie de trei şalupe canoniere «Rahova», «Smârdan» şi «Opanez», o altă serie de cinci şalupe mici - «Santinela», «Poteraşul», «Pandurul», «Grănicerul» şi «Vegheatorul».n Aceste două serii destinate poliţiei pe Dunăre şi poliţiei în porturi şi două torpiloare mici, «Șoimul» şi «Vulturul», toate cu elici.
 
Avându-se în vedere că bastimentul-şcoală va trebui să coboare şi să urce fluviul de la Mare la Galaţi şi să execute intrări în porturi diferite, s-a hotărât în urmă să i se instaleze un mic motor, acţionând o elice care să-i înlesnească aceste cerinţe; şi aceasta a fost o cauză a întârzierii. Campania de cursuri practice totuşi trebuia să înceapă; neputându-se astfel s-a hotărât ca să se facă pe Dunăre - de altfel singura făcută cu canoniera «Fulgerul» şi pentru şcoală s-a amenajat o goeletă numită «Lebăda» (mare barcă cu covertă şi două catarge pentru pânze, care a fost tot timpul remorcată de canonieră). Călătoria s-a făsut sub comanda căpitanului Ilie Irimescu, având ca secund pe căpitanul Emanoil Koslinski şi ca pilot pe Ghiorghi Barba. S-au vizitat astfel toate porturile de pe ambele ţărmuri de pe Dunăre, până la Severin şi Cladovo, parte la ducere şi parte la înapoiere, navigându-se numai ziua şi noaptea, oprindu-se unde ne prindea.
 
Cursurile practice au constat în timonierie, bordaje, serviciu de veghe, servicii la bord, exerciţii de infanterie şi bărci şi formarea Carnetului itinerar, în care se consemnau cursul Dunării cu toate ostroavele, râurile şi canalele care le întâlneam cu denumirea şi distanţe în km între ele, localităţile ce întâlneam şi linia de navigaţie urmată cu adâncimile de apă găsite. Timpul limitat al expunerii nu-mi îngăduie a povesti impresiile acestei prime călătorii şi peripeţiile ei comice, centrul căruia fiind format de bătrânul pilot Barba Ghiorghi, care nu vorbea bine româneşte.
 
La înapoierea în Galaţi - toamna - am găsit pe cei 20 de candidaţi noi reuşiţi la examene, ai promoţiei a doua iar noi, după examenul de practică, am promovat în clasa a II-a. Către sfârşitul lunii octombrie 1882 a sosit în ţară şi bastimentul-şcoală «Mircea», botezat la Londra de către ministrul ţării Ion Ghica. Sosind şi celelalte bastimente din grupul comandat acolo, aduse de personalul şantierului sub pavilion englez de comerţ şi predate Comandamentului Marinei la Galaţi, cele cinci şalupe mici şi cele două torpiloare au fost transportate ca marfă pe vapoarele de comerţ.
 
Bricul «Mircea» cu două catarge verticale şi unul către orizontală - înainte - avea fiecare catarg din câte trei bucăţi şi purta fiecare patru pânze pătrate iar cel dinainte (bompres) cu trei pânze triunghiulare; caracteristică exact de brick, se prezenta ca o corabie cu forme ultrafine; de o eleganţă deosebită, construit special de şantier ca reclamă - din lemn de teck, căptuşit în partea imersibilă şi până la 30 cm deasupra nivelului apei cu tablă de aramă având un mic coş lunetă - al maşinii - care se putea coborî sau ridica, după voinţă - după cum naviga cu maşina sau numai cu pânzele.
 
Tot timpul cât am navigat pe el, în diferite ţări, şi îndeosebi în ţări cu vechi tradiţii marinăreşti, era foarte mult admirat şi nu se credea a fi bastiment de război ci un yacht de dimensiuni pentru navigaţie în jurul lumii. În interior, partea dinainte era destinată echipajului permanent iar mijlocul până la camera maşinii pentru elevii şcolii. În acea parte erau şi trei cabine separate.
 
La partea dinapoi extremă era locuinţa comandantului, compusă dintr-un salon mare şi un dormitor iar între acestea şi maşină era locuinţa ofiţerilor, compusă dintr-un salon şi patru cabine. Bucătăria era lângă corpul maşinilor; în interior şi mai târziu a fost mutată pe covertă, sub puntea de comandă. Avea patru bărci, două laterale, a treia pe covertă şi a patra în exterior, înapoi de travers.
 
A fost armat cu două tunuri Krupp de 37 mm şi o mitralieră cu 10 ţevi orizontale de 11 mm. Casa de paiănjen pe care o formau frânghiile şi frânghiuţele de manevră ale pânzelor era formidabilă şi te punea pe gânduri: când vei putea învăţa utilitatea şi numele fiecăreia? Pentru şcoala de matelotaj (frânghierie) şi velatură (croiala şi coaserea pânzelor), comandantul Marinei a reţinut şi angajat ca mateloţi speciali patru persoane, cei mai destoinici şi versaţi, din personalul care adusese bricul în ţară: un francez breton Angelo, doi dalmaţieni din Insulele Lusin Piccolo şi Lusin Grande-Michele şi Nicola Grande, pentru că al patrulea - un chilian din America de Sud se numea tot Nicola, însă Piccolo, pentru că era mic la fizic. Aceşti doi Nicola ar fi bine reprezentaţi de celebrii Pat şi Patachon.
 
În şcoala de luptă la bord nimeni nu a parvenit să-l poată pune jos pe Nicola Piccolo, pentru că ridicat, răsucit, învârtit - întotdeauna cădea în picioare, ca pisicile. Aceştia patru au fost adevăraţii dascăli ai meşteşugului şi misterului vieţii marinăreşti de cunoştinţe şi conducere a utilizării maxime a pânzelor, lucrând cu mare drag, fiind amorezaţi de aptitudinile de navigaţie şi de frumuseţea bricului.
 
Acesta era bricul-şcoală «Mircea», care a format întreaga faimoasă pleiadă de marinari români. Marinari care s-au distins cu atâta vrednicie, recâştigând faima trecutului moldovenesc al flotei lui Ștefan cel Mare.” [Constantin Boțan, Un semicentenar marinăresc”, Conferință difuzată la Radio București pe 30 ianuarie 1932]. 
 
Sursa foto: Colecţia Marian Moşneagu
 
Despre Marian Moşneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citeşte şi:
 

Comandorul (r) Marian Moşneagu... navighează printre file de istorie dobrogeană

Pasa dintre viaţă şi moarte Consensul franco-român (galerie foto)

 


Ti-a placut articolul?


Nume:

Email:

Comentariu*:

Articole asemanatoare

Lansare de carte amânată „Prof de română. Școala noastră cea de toate zilele”. Între cele 20 de modele de profesionalism, o constănțeancă

12 Mar 2020 2729

Senatorul marinarilor „Geniul rău” din Marină (galerie foto)

06 Mar 2020 3471

Contraamiralul Daniel Căpățînă, și-a încheiat activitatea în Marina Militară Română

28 Feb 2020 559

Pianistul. Galant, pedant, şarmant (galerie foto)

14 Feb 2020 3175

Vânt bun printre stele, baroane! Constelaţia '59 (galerie foto)

07 Feb 2020 6190

Ziua cavalerilor Eroi efemeri și erori neasumate (galerie foto)

08 Nov 2019 4270

Un pact naval anglo-român? Ce port este vizat (galerie foto)

25 Oct 2019 3926

La bordul „Eteronei“ În apele Cerului (galerie foto)

18 Oct 2019 3491

Un marinar român la Sorbona Misterul creației lumilor (galerie foto)

11 Oct 2019 3506

„Mircea“ pe Dunăre Cum a scăpat de mutilare (galerie foto)

27 Sep 2019 4363

Marinari militari din Delta Dunării, căzuți la datorie în cele două războaie mondiale, comemorați în Tulcea

20 Sep 2019 1017

Nava-școală „Mircea”, marș de instrucție pe Dunăre. Va acosta în trei porturi

10 Sep 2019 3242

Agenția Română de Salvare a Vieții Omenești pe Mare cumpără motorină (document)

04 Sep 2019 1202

Posturi vacante la Autoritatea Navală Română, Constanța

31 Aug 2019 3354

Marina are nevoie de propriul arsenal! Verdictul unui amiral (galerie foto)

23 Aug 2019 3839