Prin porturile vieții


 
Ofrandă păcii
După ce, în vara anului 1959, a absolvit cu brio Facultatea de Navigație din cadrul Școlii Militare Superioare de Marină, devenind unul din cei 41 de locotenenți ai „Promoției «Căpitan de rangul 1 Nicolae Milu»”, nume adoptat peste ani, în unanimitate, în memoria comandantului instituției din acea vreme, locotenentul Mircea Dabija, ex-cadetul Biju din episodul de săptămâna trecută, va avea parte de o mare surpriză...
 
Primul (și ultimul) grad
„Aşa au trecut trei ani din cincinalul de care vorbeam! În primul rând, şcoala, apoi instrucţii militare, practica la nave, vacanţe, câteva nopţi dormite cu capul pe bancă, echipaţi şi cu arma alături, tremurând şi sforăind de vigilenţa. Era 1956 şi Budapesta fierbea...
Într-o noapte de iarnă se ordonă un marş de instrucţie Coiciu - Km 5 şi retur. Masca pe figură, carabina pe umăr, porţiuni cu noroi, troiene de zăpadă, marş forţat, alergare, ruperi de rânduri, încolonări, tot tacâmul unei situaţii cât de cât reale. Ne întoarcem istoviţi, haine ude, bocanci mustind de zloata de afară şi se dă stingerea. Focul din sobele de teracotă din hangarul-dormitor era de mult stins, dar ele erau încă fierbinţi. Nu pot spune că a fost vreodată frig în hardughiile nopţilor noastre. Şi nici în noaptea pe care o evoc. Aşa că, pe lângă ele, stive de haine şi bocanci puse la uscat.
Vine şi dimineaţa cu veşnicul şi necesarul invariabil program al unei dimineţi cazone. Printre altele, şi echiparea. Forfotă mare, atunci când fiecare îşi caută ce-i aparţine din stiva de haine şi bocanci. Printre comentarii şi glume se aude vocea lui Paraschiv. Care Paraschiv? Cum care Paraschiv?! Nici n-ar putea fi altul, Paul Paraschiv! ”- Ia uite, dom'le, ce s-a întâmplat!! Îşi ţinea în mână un bocanc întreg, da' umed şi-un bocăncel cam 30-32, fost 40-42. E adevărat, era uscat, dar scofâlcit şi impracticabil, scos recent din gura sobei care încă nu se răcise. Paul, de!
1958. Se apropie perfid un final parşiv. Nu mi l-am explicat niciodată. Criteriile de selecţie ale primului ”Lot al Păcii”, confuze şi astăzi, halucinante atunci, m-au debusolat pentru mult timp. S-a petrecut la finele anului trei şi doar cu câteva luni înainte, în februarie, căpitanul-locotenent Lepindea Ion[1], profesorul nostru de ASA (Arme sub Apă), satisfăcut de rezultatele mele la un examen, îmi face cadou cartea lui Eusebiu Camilar, ”Împărăţia soarelui”, cu o dedicaţie în sensul celor de mai sus. Mi-a făcut atunci, şi-mi face şi azi plăcere să-i revăd scrisul ordonat şi să-i citesc dedicaţia! Amintesc acest aspect din dorinţa de-a elimina, dintre criteriile de selecţie a “Lotului Păcii”, pe cel care vizează IQ-ul personal.
Ceva mai târziu, încercând o angajare în Bucureşti, am fost la Comisariatul militar al Raionului 1 Mai, unde locuiam, pentru o confirmare şi o recomandare din partea acestora. Militarul care era de serviciu n-a ezitat nicio clipă şi mi-a pus sub ochi dosarul meu, în care pe prima pagină era o autobiografie recentă, plină de sublinieri făcute cu un creion roşu, dar şi nişte adăugiri privind unele aspecte “omise” de mine, dar destăinuite unui singur coleg. Nu-i port nici cea mai mică urmă de duşmănie, mai ales că certitudinile lipsesc!
Înainte de Revoluţie, în timpul uneia din întâlnirile noastre, urcam amândoi pe-o pasarelă, spre un vaporaş aflat pe Lacul Siutghiol. Tocmai îl arestaseră pe Anton Uncu. L-am întrebat cu detaşare: ''- Ce ştii despre Anton al nostru”? Speriat şi vădit stânjenit, mi-a şoptit: ”- Mă, să nu ne audă cineva!”. Eram absolut singuri! Chiar nu era nimeni în jurul nostru. Asta a fost totul. Nu am nicio confirmare concretă. Totul e subiectiv! De aceea, mă rog Domnului să nu-i tulbure odihna, iar pe el, dacă-l stânjenesc gândurile mele, să-mi ierte curajul de a-l fi bănuit. Amin!...
Din întâmplare, obârşia şi-a făcut iar de cap.
Ni s-a conferit gradul de locotenent. Le-am ordonat: ''Drepţi!'' colegilor mei subofiţeri şi dus am fost... Mă întreb şi azi: cine le-o fi dat ''Pe loc repaus''?...
Nu cred că am dreptul să regret. Aşa a fost să fie!
 

Tinicheaua și beleaua
Dar au urmat doi ani de groază: o comisie guvernamentală mi-a propus, cu specificaţia ''temporar'', un post pe care, refuzându-l, i-am absolvit de orice responsabilitate; după care încerc, având în vedere cunoștinţe dobândite în facultate, să mă încadrez la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele. Trec de probele teoretice şi practice necesare pentru un post într-o secţie nou înfiinţată în cadrul institutului, în domeniul măsurării radioactivitaţii nucleare dozimetrie, dar şeful Cadrelor, maiorul de securitate Vintilă, îmi spune între patru ochi, de n-or mai fi fost şi alţii în somptuosul său birou: ''- Tovarăşe! Mută-te în două săptămâni, de la tact-tu la mă-ta şi totu-i în ordine! Vii la treabă!''.
Din întâmplare, oferta a căzut... De nevoie, mă angajez muncitor necalificat într-o uzină metalurgică, într-o forjă nenorocită pe Armata Poporului, la Fabrica “9 Mai”. Se tăiau de zor ţagle scoase din cuptoare şi la ciocane pneumatice se făceau bile metalice pentru concasoare. Căzut din cer, răspund poruncii unuia dintre “superiorii” mei, de altfel, toţi îmi erau superiori. Scăpase din cleştele cu care manevra ţaglele incandescente, în matriţa clănţănitoare a ciocanului pneumatic, una pe jumătate prelucrată. Spune: ”- Mi-a scăpat, în Dumnezeii mamii ei, dă-o repede încoa'!” Mă execut, încerc s-o ridic, dar urlu de durere! Noroc cu nişte foste mănuşi de protecţie, ajunse de mult zdrenţe, zdrenţe preţioase! Şi vocea “superiorului'' meu, care îşi desăvârşeşte actul pedagogic: ”- Băi, marinare, aşa se-nvaţă meseria”!...

Trecuseră abia două-trei zile de la angajare. Când m-am mai învechit pe acolo, l-am învăţat şi eu câte ceva, de pildă, cum se pune o compresă la un ochi rănit din greşeală. Curând am trecut în secţia de elită a fabricii, turnătoria de precizie! Astăzi, când îmi aduc aminte, mă amuză teribil titulatura asta! Nu-i aşa? Turnătorie de precizie!
A durat doi ani, timp în care nenumărate memorii şi cereri de încadrare făcute la Ministerul Transporturilor şi la Flota Maritimă Constanţa, rămân fără rezultat. Nu obţin, sub nicio formă ''avizul'' - ştiţi voi despre ce-i vorba! - până când, în urma unor intervenţii la MTT, distinsul şef de cadre de la Departamentul Transporturilor Navale îmi propune şi accept să merg pentru 3-4 luni, până se va finaliza, la propunerea lui, eliberarea ''avizului'', ca ofiţer fluvial stagiar la Direcţia Navigaţiei Fluviale Galaţi.
 
Pe valurile Dunării
Pe 20 octombrie 1960, fericit că am scăpat din fabrică, cu speranţa că am făcut un pas spre mare, înarmat cu două geamantane grele (luasem de acasă câteva din cărţile care mi-erau dragi - povară inutilă cum se va dovedi curând) mă prezint Serviciului Personal şi astfel, se încheie, ca să zic aşa, ''A''-ul meu, cu ''bune'' de neuitat, puţine, dar consistente, cu ''rele'' cât cuprinde, dar s-a încheiat!
Inutil să spun că la mare am ajuns doar în calitate de turist. Nimeni nu mi-a răspuns la cererile mele. Şi-au fost destule! Cereri, audienţe, promisiuni şi-n continuare eşecuri ce se motivează prin lipsa blestematului ''aviz''.
Timpul trece, am dreptul, dau examem şi devin ofiţer fluvial, adică secund. Astfel, depăşesc perioada de practică în flota fluvială, când am fost ambarcat pe aproape toate navele de pasageri aflate atunci în dotarea DNF Galaţi.
Principala obligaţie a ofiţerului fluvial stagiar a fost mai mult economică şi administrativă, decât marinărească. La pasagere erai un fel de gestionar: bilete de călătorie, casa vasului, pontaje şi state de salarii. Dar erai pe vapor şi doar de tine depindea să înveți şi meserie.
Odată cu brevetul de ofiţer fluvial şi pe baza unei oarecare aprecieri, dobândită în această perioadă - cred că în flota fluvială de atunci eram singurul cu ceva carte la bază -, mi se dă, în cele din urmă, postul de ofiţer secund pe remorcherul ”Turnu Severin”. Împreună cu remorcherul ”Poiana Ţapului”, erau cele mai bune remorchere de linie de pe Dunărea de Jos. Ele au reprezentat ultima performanţă a vapoarelor cu aburi. Imaginati-vă că barjele încă nu apăruseră!
La modă erau şlepurile şi, premergătoare barjelor, ceamurile. Toate cu capace pe magazii, care în bună măsură se manevrau manual. Muncă, nu glumă! Căile de rulare ale capacelor se stricau mereu, lovite de greiferele macaralelor sau se înfundau cu marfa ce curgea la încărcare sau descărcare. Pînă când, are cineva ideea şi puterea de a decide să se renunţe la ele.
Apar, astfel, în porturi stive de capace din care încet, încet s-au construit hale şi magazii portuare. Cred că o contribuţie importantă la uşurarea muncii, la acest tip de nave, a avut-o şi colegul nostru Ștefan Niţă (promoţie 1958), care era în conducerea Serviciului Flotă şi porturi din  DNF NAVROM Galaţi.
Urmează o perioadă oarecum normală, dar cu câteva evenimente peste care nu pot trece. Ele au decis viaţa mea ulterioară. Unul, extrem de delicat şi perfid, căruia doar raţiunea mea, de multe ori suverană, i-a găsit rezolvarea. Pe holul Palatului Navigaţiei din Galaţi, într-o dimineaţă, un bărbat cu un cap mai înalt decât mine, solid şi plăcut la vedere, mă întâmpină extrem de familiar: ”- Ce faci, locotenente”?; îmi transmite salutări din partea tatălui meu, ca şi cum abia se despărţiseră şi-n uluiala mea, mi-era imposibil să realizez cum pot uita un om cu atâtea cunoştinţe despre mine şi ai mei, mă întreabă dacă nu vreau să-mi aranjeze el ambarcarea pe remorcherul ”Negoiu”, o matahală de remorcher maritim, folosit în situaţii deosebite la spartul ghieţii, iarna, remorcări de platforme şi nave maritime şi care se învârtea prin zona Galaţiului, ori pe la Ismail. Tentant! ”Negoiu” era modern, cu tehnologie de ultimă oră şi nu oricine putea visa să facă serviciul pe aşa o navă.
Răspund cam ambiguu şi-l întreb, în final, de unde ne cunoaştem şi cum îl cheamă. ”- Păi nu ne cunoaştem, eu însă te cunosc şi o să mă cunoşti şi tu! Când ai un răspuns pentru mine, întreabă-l pe Cocu Paraschiv (un căpitan fluvial, detaşat la Serviciul Personal Navigant) ...şi vino să discutăm!”
L-am întrebat pe Cocu, câteva minute mai târziu: ”- A! Nu-l știi? E securistul nostru, băiat de ispravă! Da' ia spune, ce ţi-a propus?''.
Îi spun, fără ezitare şi discuţia dintre noi a continuat mult, vis-à-vis de Palat, la o halbă cu bere, cu sare pe margine. Am rămas prieteni. Trecuse şi el, de mai multe ori, prin astfel de încercări. Habar n-am, nu m-a interesat atunci şi nici mai târziu cum s-au finalizat. Am aflat însă atât de multe de la Cocu, încât la următoarea mea întâlnire cu I... discuţia s-a purtat lejer, fără reţineri, ca între doi oameni de afaceri şi vechi prieteni. Mi-a spus franc că, pentru două-trei rapoarte anuale despre ce văd mai deosebit la navă, el îmi garantează - mai ales că pregătirea mea i-ar fi uşurat sarcina - o ascensiune rapidă în ierarhia NAVROM-ului.
Îi povestesc o parte din viaţa mea, îmi promite că în câteva zile voi avea şi aviz internaţional şi că, personal, se va ocupa de examenul meu de stat. Ce argumente mai convingătoare ar fi fost necesare? M-a văzut cumplit de încurcat, mi-a sugerat să nu mă grăbesc, ba chiar mi-a spus: ”- Festina lente!” şi cât era el de mare a crescut încă pe atât în ochii mei.
Cert, e că n-am ajuns niciodată pe “Negoiu”, aviz internaţional n-am avut niciodată, ci doar un aviz pentru Est, cu care am putut naviga la ruşi şi la bulgari, atâta timp cât am fost ambarcat pe remorcherul ”Turnu Severin”! Mi-am imaginat atunci ce dezastru moral trona la nivelul de sus al societăţii şi m-am cutremurat. Aşa că, la reîntâlnirea noastră i-am spus franc: ”- Hai s-o lăsăm baltă, că nu-s făcut pentru aşa ceva!”.
Am rămas cu el într-o relaţie excelentă. Ne-am întâlnit în diferite ocazii, dar niciodată vreunul dintre noi n-a mai pomenit despre cele întâmplate!
 
De la Hârșova...
Insistenţele mele de-a pleca de la Dunăre se diminuau, pe măsura timpului care trecea.
În 1964 mă căsătoresc, îmi iau brevetul de căpitan fluvial, începe o perioadă de muncă la alt nivel, pe pasagere şi remorchere, până în 1967, când mi se propune să trec la uscat, în calitate de şef al portului Hârşova. Spre mirarea mea, ajung membru de partid cât ai clipi din ochi. Devenisem curat într-o clipă!
Accept propunerea şi mă mut, pentru următorii cinci ani, în clădirea portului, dispusă pe malul Dunării, cu o frumoasă grădină cu flori în faţa ei şi cu o alta în spate. Activitatea de bază a portului era extracţia de produse de balastieră, aflate din belşug în zonă. Portul avea în subordine trecerea peste Dunăre de la Giugeni-Vadul Oii, pe unde, în jurul anilor '70, treceau Dunărea în perioadele de vârf, vara, fiind drumul spre litoral, în jur de 7-8 mii de autoturisme.
În paralel, ICH Constanţa începuse construcţia podului şi pentru a face faţă numărului din ce în ce mai mare de maşini - Dacia 1100 invadase piaţa şi se aştepta, cu mare curiozitate, apariţia Daciei 1300 - se recurge, pentru perioada orelor de vârf, la instalarea unui pod de pontoane militare, care închidea navigaţia jumătate de zi.
Construcţia podului se apropia de final. Începuse amplasarea tablierului, când se anunţă vizita Ceauşeştilor. Mai era o lună. Dar ce lună?! Se reface asfaltul pe digul-şosea dintre Hârşova şi Vadul-Oii, se vopsesc bacurile de trecere, se verifică şi se fac schimbări de personal navigant, se amenajează căile de acces către ”bacul mare”, cu care urma să treacă Dunărea, în drumul său spre Bucureşti, Nicolae Ceauşescu. Numai pentru placarea acestor căi altfel, vai de mama lor! - am adus din portul Constanţa 15-20 mc de cherestea de cea mai bună calitate, care era pregătită pentru export.
Zilnic, de la Constanţa, detaşat din partea Judeţenei de partid pentru supravegherea lucrărilor, era Ion C. Petre, ajuns mai târziu prim-secretar la Tulcea, când era cunoscut mai mult ca fiind Ion Cepetrecere. Împreună cu el “semnam zilnic condica” la “Broscoiu' verde”, o bombă ordinară pentru clienţii pasageri, dar una extrem de prosperă pentru mandatari. Într-o cămăruţă, special amenajată, aveam acces doar câţiva privilegiaţi. Atunci ICP era doar activist!
În seara aceea, în mijlocul Dunării ancorasem o portiţă, la bordul căreia era fanfara militară adusă de la Constanţa, pregătită să cânte ''Valurile Dunării'' pe toată durata trecerii peste Dunăre a familiei prezidenţiale şi a însoţitorilor ei. Seară de basm! Sufla un vânticel ce răcorea atmosfera, atât cât feeria să fie deplină. E greu de explicat senzaţia de emoţie şi satisfacţie că lucrurile curg conform celor dinainte stabilite.
Plutirea lină a bacului frumos ornat cu marele pavoaz, cu luminile de drum aprinse şi proiectoarele activate, care emiteau, din timp în timp, semnale luminoase, cu motoarele la jumătate pentru respectarea unui program de trecere riguros stabilit, dansul zglobiu al unor şalupe rapide care însoţeau bacul, urmând un traseu aparent haotic, toate discret dominate de sunetele fanfarei care intona nemuritotul vals, au făcut din acest eveniment un moment de neuitat, apreciat în mod cu totul neaşteptat de un purtător de cuvânt, care a transmis mulţumiri pentru organizarea impecabilă a evenimentului.
Hârşova era, în acea perioadă, şi cap de linie pentru motonavele ”Olteniţa” şi ”Carpaţi”, care făceau săptămânal - vinerea soseau în port - excursii la Viena. Pasagerii erau aşteptaţi de autocare moderne, cum nu prea vedeai pe şoselele noastre, cu care ajungeau la Constanţa. Mi-amintesc că în 1970, din pricina inundaţiilor provocate de Dunăre, a trebuit să prelungim pasarela de acces la pontonul de acostare a motonavelor, până pe strada ce urca din port spre oraş.
Tot atunci, Dunărea a ras de pe faţa pământului satul Piua-Pietrei, aflat în zona Giurgeniului, la vărsarea râului Ialomiţa. Sinistru! Din tot satul se vedea ici-colo, deasupra apelor, câte un acoperiş, peisajul fiind dominat de turla bisericii, care încerca să sfideze dezastrul. De altfel, după retragerea apelor, doar biserica a rămas în picioare...
Pentru mine Hârşova mai are o valoare. Aparte! În 1969 se naşte singurul meu copil. Tentaţia de a dezvolta subiectul este mare. Mă voi mulţumi să spun că, astăzi, la această oră de bilanț, îngrijorarea privind soarta pe care acest copil - o fetiţă frumoasă, caldă şi veselă, ca o zi însorită de primăvară, - o va avea “după noi” este cea mai mare dintre problemele existenţei noastre. N-am ştiut niciodată cauza dobândirii acestui handicap nenorocit, dar faptul că este strict dependentă de cei din jur (care vor fi oare aceia în viitor?), este îngrozitor. Dacă ar mai fi fost un copil, probabil că problema s-ar fi pus altfel!
... la Măcin
În 1972 moare, într-un accident stupid de maşină, Emil Munteanu, şeful portului Măcin. Era în Bucureşti cu un ARO care, fiind în pană este parcat pe strada Berzei, jumătate pe trotuar, puţin în faţa unui stâlp. Curios să vadă despre ce e vorba, Emil se duce în faţa maşinii, se apleacă la nivelul barei de protecţie să se uite la avarie. O dubiţă loveşte maşina în spate, şocul o proiectează în stâlp şi-i striveşte capul. Moare pe loc!
Vedeţi? Dintr-o întâmplare, tristă şi ea, ajung şeful portului Măcin şi rămân în această funcţie până în 1999, când mă pensionez.
Am intrat în portul Măcin, specializat în încărcarea produselor de carieră - piatră, granit pentru marile şantiere de construcţie din ţară, cuarţită pentru industria de ţigle şi cărămizi speciale -, în încărcări şi descărcări de cereale şi multe alte activităţi adiacente acestora, când manipularea acestor mărfuri se făcea manual, cu roaba pe schele şi iale, cu sute de docheri răspândiţi între Măcin şi Turcoaia - Iglicioara şi am încheiat activitatea când munca în port o făceau utilajele şi mecanizatorii, iar docherii deveniseră, de mult, o amintire. Au fost perioade cu adevărat frumoase!
Se făceau investiţii mari, lucrări hidrotehnice de amploare, instalări de macarale portuare, dotări cu autoîncărcătoare Michigam, Fadroma, Stalowa Wola şi se înfiinţau ateliere de reparaţie şi întreţinere a utilajelor. O muncă frumoasă şi, ceea ce astăzi se întâmplă mai rar, apreciată. Nu pecuniar!
Am avut şi aici şansa unui colectiv pentru care confortul psihic a fost preponderent. Sigur, cu excepţiile ce confirmă regula! Până în anii '90, noţiunea de weekend era invenţia puturoşilor de capitalişti! Paşte? Crăciun? 1 ianuarie? Ca să poţi da drumul oamenilor, opreai din realizările din zilele premergătoare, pe care le raportai ca fiind realizările zilelor libere.
Prin rotaţie, personalul cu funcţii tehnico-administrative trebuia să asigure punctele de lucru Măcin, Gura Arman şi Turcoaia, de fapt să răspundă la telefoanele sau radiotelefoanele din dotare, ceea ce însemna că acolo se lucrează. Controalele au fost şi au cam rămas apanajul şefilor şi, în funcţie de importanţa lor ierarhică, consecinţele absenţei usturau gradual, de multe ori invers proporţional.
Cu toate că atmosfera nu era totdeauna favorabilă, ne găseam timp, având la dispoziţie un spaţiu natural generos şi de cele mai multe ori o participare aleasă, să încingem, în jurul unui borş de peşte pregătit pescăreşte, cu apă din Dunăre şi din cât mai multe soiuri de peşte, stropit din belşug cu ţuică şi vin de la prietenul meu Sandu Popescu, şeful Vinalcool-ului din Măcin, câte o chiulaba care rămânea de pomină, până o puneam la cale pe  următoarea... cam două-trei săptămâni, dacă, între timp, nu se ivea vreuna oficială. Era frumos!
Măcinul, ca port, era important pentru societatea de navigaţie deoarece asigura o producţie zilnică apreciabilă, indicatorul de manipulări mărfuri depăşind, în ultima perioadă, 2.500.000 tone/an. Erau zile când, de pe Canalul Măcin ieşeau către Brăila şi Galaţi câte 10-12 barje, încărcate fiecare cu câte 1.500-2.000 tone de piatră de diverse dimensiuni, de la 0-3 mm la 3-8 mm, 8-15 mm,15-25 mm, - astea erau criblurile - şi apoi macadamurile până la 60 mm şi, în fine, piatra brută, care era, în general, nesortată şi era expediată aşa cum rezulta din explozie şi decopertare.
Un statut special aveau pavelele, cărora trebuia să li se respecte dimensiunile, să-şi păstreze muchiile şi colţurile intacte, controlul tehnic făcându-se înainte şi după procesul de încărcare a barjelor. Ele plecau în Germania şi, ca un amănunt, au stat la baza materialelor de construcţie a Stadionului Olimpic de la München. Şi, credeţi-mă, nu era deloc puţin şi nici uşor!
În 1984, fratele meu cu toată familia lui, emigrează în Statele Unite. Era, aproape de doi ani, dat afară din serviciu. Lucrase, sub directoratul academicianului [Constantin] Bălăceanu-Stolnici la Institutul de Gerontologie. La plecare, i se retrage cetăţenia, devenind dl. Nymeni, al Nimănui. Şi pleca legal! Eu sunt chemat şi sfătuit să-i schimb hotărârea, apoi mi se sugerează să-l reneg. Istoria se repeta!
Şi vine 1989! Iarna. Se apropie Crăciunul. Eram la Jijila, un sat la vreo 5 km de Măcin. Se tăiau porcii, când la televizor s-a anunţat că Ceauşescu a fugit! Nu comentez înfrigurarea, entuziasmul, mirarea, revolta şi ce dracu amalgam de sentimente au generat evenimentele acelor zile. Cert este că am sperat, naiv şi încrezător, că a sosit, în fine, timpul să vină “ai noştri”. Speranţe deşarte!
Nu numai că n-au venit, dar pentru că spuneam că istoria se repetă, păţesc în anii următori Revoluţiei din '89, într-un fel revoltător, cam aceleaşi lucruri păţite cu 40 de ani înainte. Atunci, originea mea socială, care mi-a fost ”repartizată” din întâmplare, mi-a deturnat viitorul şi l-a orientat spre ce am trăit ulterior. Atunci deci, n-am  fost bun. Apoi, în viitorul deturnat am devenit bun. Fără voia mea, obligatoriu pentru a putea ocupa o funcţie, chiar condiționat, am devenit mdp (adică membru de partid), iar după Revoluţie, când vorba aia: ''La timpuri noi, oameni noi!'', am redevenit ...ne bun!
Oare ce stat e acela care nu îşi judecă cetăţenii înţelept şi drept? Probabil unul fără istoria şi ginta noastră, o oază latină într-o mare de slavi. Din nevoia de supravieţuire, profilul moral şi mental al neamului nostru s-a alterat; adaptarea cere sacrificii cu efecte uneori ireversibile. Dacă totuşi am rezistat şi pe funcţie şi ca individ, se datorează felului cum am înţeles să-i tratez pe cei din jurul meu.
Participarea mea la necazurile fiecăruia, total dezinteresat material, cu înțelegere şi afecţiune, m-au ajutat să ies la pensie, în condiţii oarecum onorabile, în martie 1999!...
Acum locuiesc cu familia mea în Brăila, oraşul unde s-au născut soţia şi fiica mea; Brăila, oraşul amfiteatru, cu o istorie fascinantă, romantic şi misterios! Cât voi mai sta? Păi până pe 20 septembrie 2066!
Dacă toată viaţa mea a curs sub obsedanta justificare - din întâmplare, acum am şi eu o certitudine. În faţa bisericii Sf. Nicolae din Brăila, nişte băieţi veseli mi-au spart maşina şi mi-au furat borseta. Credeau că sunt bani în ea. Tâmpiţii! Ce putea lăsa proprietarul într-o “Dacia” nenorocită? Acte! Cu asta s-au ales, iar eu fără ele!
Le-am refăcut şi cartea de identitate cu seria XR... este valabilă până în 2066, 20 septembrie! Atunci voi aniversa, conform termenului limită stabilit de organe, 128 de ani! Chiar credeți că-i absurd? Hai să ne întoarcem pe pământ!
... Ne-am cunoscut, din întâmplare, la vârsta frumoasă a întrebărilor, atunci fără răspuns practic, doar cu vise. Doamne, cât am fi vrut atunci să aflăm: “Sânilor, mere domneşti/ Cin-le muşcă pârga-n toi,/ Pentru cine-i înfloreşti/ Rumeni şi rotunzi şi goi?/ Zvăpăiaţi şi albi şi grei,/ Fată mică - dor pripit,/ Pentru cine, rotofei,/ Sânii tăi au înflorit?'' (Corneliu Dabija, tatăl lui Mircea).
Şi acum, la vârsta unor bilanţuri ce se vor reunite într-o carte, superb efort, ne aflăm tot în faţa unor întrebări, altele! Dacă la primele, fiecare am primit un răspuns mai mult sau mai puţin favorabil, la cele ale bilanţului, care de fapt sunt mai mult o concluzie hazlie, răspunsul va veni când va vrea Domnul!
''Ce mult sublim şi cât noroi,/ Cuprinde veşnicia-n noi!.../ Da, da, cu fiecare ceas/ Ne pregătim de bun rămas!/ Nu ştim în gropi şi rădăcini/ Pe cine-i vom avea vecini.../ Spre nu știu ce hotar, pe rând/ Plecăm trudiţi, plecăm curând,/ Plecăm năieri, vâslind în larg,/ Cu flamuri negre la catarg!...”. (Corneliu Dabija).
Ştiu eu?! Facă-se voia Domnului… şi-a Poliţiei Române! AMIN!”.
 
Post scriptum
Amintirile locotenentului în retragere Mircea Dabija, publicate în Monografia Promoției sale, sunt datate „Brăila, 2010 - vara!”
Cu tot optimismul său franc, sorții au decis că ultima sa carte de identitate are o valabitate mult mai scurtă...
Dumnezeu să-l odihnească în portul pașnic al eternității!
 
Bibliografie: „Promoția «Căpitan de rangul 1 Nicolae Milu» 1959 a Școlilor Militare Superioare de Ofițeri de Marină. 50 de ani de la absolvire”, Coordonator: Contraamiral de flotilă (rtr) Mircea Neacșu, Editura CallasPrint, Mangalia, 2012
 
Sursa foto: Colecția Marian Moșneagu
 
Despre Marian Moşneagu
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).
Este autor al lucrărilor „Ziua Marinei la români” (2002), „Cultul apelor la români” (2004), „Politica navală postbelică a României (1944-1958)” (ediţia I 2005, ediţia a II-a 2006), „Odiseea navei-şcoală «Constanţa»” (2004), „Regele şi regina Mării Negre. File din istoricul distrugătoarelor & fregatelor «Regele Ferdinand» şi «Regina Maria»” (2006), „O istorie tragică a Marinei Comerciale Române” (2006), „Dicţionarul marinarilor români” (2008), „Eroii Marinei Române” (2009), „Elita Marinei Regale Române în rezistenţa anticomunistă” (2010), „Presa Marinei Române. Dicţionar bibliografic” (2011), „Crucişătorul «Elisabeta» în campanie” (2012), „Serviciul Istoric al Armatei în slujba culturii naţionale” (2013), „Fregata-amiral «Mărăşeşti»” (2014), „Uniformele Forţelor Navale Române” (2016), „Şefii Statului Major al Forţelor Navale. Enciclopedie” (2016), „Amiralii României. Dicționar enciclopedic” (2017) și „Cavalerii Mării Negre. Ofițeri de marină distinși cu Ordinul Militar «Mihai Viteazul»”, București, Editura Militară (2019).
 
Citește și:
 
Cadetul Biju
 
 
[1] Este vorba despre viitorul clc Ion Lepindea, prezentat la rubrica „Lumea marinarilor” sub titlul „Ne-ați vândut țara la ruși!”, în ediția de vineri, 19 ianuarie 2018.

Ti-a placut articolul?


Nume:

Email:

Comentariu*:

Articole asemanatoare

Pisălogul. Alexandru Martac, comandor, casier, hidrograf

18 Jun 2021 581

Memoria și Marea. „Bulandra”, „Constanța”, „Odiseea”

11 Jun 2021 1169

Fustele și pernele unui vizionar. Matei Kiraly, aeroglisoare, elicopterul naval

04 Jun 2021 2299

Memorabilul 27 mai. La Cernavodă și Constanța

28 May 2021 2252

Meandrele unei cariere de succes

21 May 2021 3037

Ale tinereții valuri...

14 May 2021 3488

Culturnic de gardă

07 May 2021 2779

Castelanul

01 May 2021 2995

Basil nu cedează!

23 Apr 2021 2697

FC Farul Constanţa Ianis Zicu - „Toată lumea s-a grăbit să vorbească foarte multe lucruri care m-au deranjat”

19 Apr 2021 3552

Cadetul Biju

09 Apr 2021 1929

Prima monografie dedicată Ansamblului artistic ostășesc „Albatrosul” al Marinei Militare Comandor (r) dr. Marian Moșneagu reînvie «Legendele „Albatrosului”»

06 Apr 2021 2878

O eșuare… perfectă!

02 Apr 2021 2669

Cui datorează Marina statutul de Armă?

26 Mar 2021 2495

Cât poți să iubești o navă?

19 Mar 2021 3258