Lumea marinarilor

Șase luni pe mare


Peste 9 mări și țări

 
O premieră absolută în istoria navigației române a fost consemnată acum 125 de ani: pentru prima dată în istoria modernă a Marinei Militare, crucişătorul „Elisabeta”, nava-amiral a Flotilei României şi bricul „Mircea”, prima noastră navă-școală, urmau să navige sub pavilionul României în Oceanul Atlantic şi să ajungă în Marea Nordului şi Marea Baltică.
La începutul anului 1895, România a fost invitată să participe la inaugurarea solemnă a Canalului Kiel, care uneşte Marea Nordului cu Marea Baltică, eveniment maritim internaţional la care urmau să participe marinele de război ale tuturor naţiunilor lumii.
Festivitatea prilejuită de această inaugurare se prefigura drept cea mai mare manifestare maritimă, cu mult mai amplă decât Serbările Columbiene.
Printr-un raport adresat regelui Carol I, ministrul de Război a propus ca Marina Militară să fie reprezentată de cele două nave simbol ale națiunii române care, prin marşurile de reprezentare executate în anii anteriori, dovediseră că, prin caracteristicile tehnice şi de navigaţie, puteau face faţă misiunilor de lungă durată, cu parcurgerea unor zone complexe de navigaţie.
 
Un tandem reprezentativ
 
La  propunerea ministrului de Război, generalul Constantin Poenaru, regele Carol I a aprobat, prin Înaltul Decret nr. 885 din 25 februarie 1895, ca, pe timpul marşului, funcţia de comandant superior al crucişătorului şi al bricului să fie atribuită colonelului Vasile Urseanu, „având în acelaşi timp comanda  directă a crucişătorului «Elisabeta»”, funcţie pe care trebuia s-o preia pe 15 martie 1895.
Ca secund al navei a fost numit maiorul Constantin Mănescu[1], rol preluat pe 1 martie.
Armarea navelor, îndeosebi ambarcarea echipajelor, a început cu mult mai devreme. Echipajul crucişătorului era constituit, pe lângă comandant şi secund, din căpitanii Dumitru Poenaru, Cezar Boerescu, Vasile Iorgulescu şi Petre Demetriade, locotenenţii Zaharia Ionescu, Vasile Toescu, Vasile Pantazzi şi Alexandru Negru, sublocotenenţii Alexandru Vasiliu, Aristide Combari şi Dumitru Borzan, căpitanul medic Pazelt, mecanicul Petre Dunarinţu, mecanicii clasa a II-a şi clasa a III-a Gheorghe Agapie, Constantin Ştefănescu şi Gheorghe Lăpuşneanu. Aceştia au format „marele stat-major al navei”.
Cei cinci submecanici, un sergent major şi un sergent constituiau „micul stat-major”.
Lor li se adăugau 118 soldaţi, 15 caporali şi 7 sergenţi. Pe măsura sosirii la navă, soldaţii erau ambarcaţi pe un ponton, efectuând diverse „corvezi”.
La 23 martie 1895, echipajul s-a mutat la bordul crucişătorului, unde s-au stabilit rolurile de echipaj, carturile şi s-a făcut recunoaşterea posturilor. Într-un timp de pregătire foarte scurt, soldaţii cu destul de modestă experienţă în marină, trebuiau să devină fochişti, gabieri, timonieri, torpilori şi tunari. Mecanicii, sub conducerea căpitanului Petre Dunarinţu, au lucrat zi şi noapte pentru schimbarea tuburilor la căldări, reuşind să finalizeze lucrarea la 25 martie 1895.
De asemenea, la bord au fost aduse bărcile, vergile, lestul de la maşină, vele, unelte ş.a. Aşa după cum avea să consemneze ulterior maiorul Constantin Mănescu, „corvezile curgeau fără încetare, nu se mai făcea o oră de exerciţiu, iar seara cădeau de oboseală”. Efortul nu a fost în zadar, nava şi-a schimbat înfăţişarea, iar echipajul a intrat în programul normal.

Duminică, 2 aprilie, echipajul a sărbătorit Sfintele Paşti: „Cazarma e împodobită cu funde şi pavilioane, mesele sunt acoperite cu cozonaci, ouă roşii şi friptură de miel, iar noi după ce facem salutul cu 21 de focuri ale sfintei învieri aprindem felinarele peste tot. Era frumoasă de tot podoaba covertei şi a casărmei”.
Din cauza sistemului de propulsie combinat – vele şi motoare –, colonelul Vasile Urseanu a decis ca bricul „Mircea”, condiţionat de forţa şi direcţia vântului, să pornească în marş mai devreme cu câteva zile, la 29 martie/10 aprilie 1895. De altfel, conform regimului navigaţiei prin Strâmtori, navele nu puteau să tranziteze Bosforul şi Dardanelele împreună.
Crucişătorul a părăsit Galaţiul la 6/18 aprilie 1895, navigând în aval. Echipajul era convins că îndeplineşte o misiune importantă, că avea să parcurgă „tocmai nouă mări şi nouă ţări”. Secundul navei avea să noteze în jurnalul său: „Era o mare cinste pentru noi, ca să arătăm prin acele locuri mândrul nostru pavilion.”

Itinerarul principal stabilit pentru cele două nave a fost următorul: Sulina, Constanţa, Constantinopol, Pireu, Suda, port unde cele două nave urmau să se reîntâlnească, La Valletta, Alger, Toulon, Gibraltar, La Rochelle, Brest, Hamburg.
În dimineaţa zilei de 7 aprilie 1895, la bord au început pregătirile pentru intrarea în Marea Neagră. Totul a fost legat, „bărcile cu lanţuri şi parâme, tunurile cu frâne puternice, gurile astupate cu dopuri [...] nici un obiect n-a rămas nelegat şi neproptit încât puteai să întorci bastimentul cu fundul în sus, fără să se mişte ceva”. Secundul navei şi ofiţerii au inspectat cazărmile şi cabinele de trei sau patru ori pentru a se convinge că ordinul a fost bine executat şi toate obiectele sunt asigurate. La Sulina, pilotul a fost debarcat.
Intrarea în Marea Neagră s-a făcut pe mare calmă, „apa argintie se întindea până la ţărm. Prima noapte avea să pună nava şi echipajul la o încercare deosebită, provocată de o puternică furtună, după cum o descrie Constantin Mănescu: „Sacii de efecte ieşiseră din rafturile lor, [...] butoiaşele cu apă se dezlegase şi troncăneau, vasul scârţâia din greu şi câteodată se scutură ca câinele când iese din apă [...] coverta părea că fuge sub mine. Sângele mi se urca la cap iar la stomac îmi venea leşin cumplit”.
Referindu-se la comportamentul navei pe timpul furtunii, Constantin Mănescu scria: „Crucişătorul ţine bine marea când ea vine din prova, însă când vine din pupa ori de-a curmezişul, se leagănă prea tare şi-i expus la mare pericol”.
Spre seară a intrat în portul Benderecli, unde alte 17 nave se adăpostiseră de furtună. Comandantul a ordonat ca echipajului să i se servească „vin cald cu ardei”, pentru a se întrema, dar „asta nu a prins deloc căci eram ca câinii ieşiţi din tăbârcă”.
Pe 11 aprilie, crucişătorul a părăsit portul Benderecli „pe o mare cu hulă”, înaintând de-a lungul coastei Anatoliei, pe lângă mica insulă Kirpen. S-a navigat prin Bosfor şi Dardanele, pe lângă insula Tenedos prin strâmtoarea Doro, spre portul Suda din nordul insulei Creta, unde trebuia să se întâlnească cu bricul „Mircea” şi să se aprovizioneze cu cărbuni, apă şi alimente.
Din ordinul colonelului Vasile Urseanu transmis printr-o telegramă, „Mircea” a părăsit Suda la 12 aprilie, îndreptându-se spre insula Malta, iar crucişătorul a ajuns în nordul insulei Creta la 13 aprilie 1895 acostând în acelaşi port.
Vizitând piaţa din Suda, marinarii români au constatat că negustorii locali vindeau „mult caşcaval din Dobrogea, scânduri din Galaţi, fasole de la Brăila”.
La 16 aprilie, „Elisabeta” a părăsit portul Suda navigând spre coasta Peloponezului şi apoi spre Capul Pesaro din Sicilia. Aici echipajul a admirat cum Muntele Etna „îşi făcea luleaua, scoţând un fum gros şi întins spre zarea cerului”.
Nava şi-a continuat drumul spre La Valletta, principalul port al insulei Malta, unde a ajuns pe înnoptate. Din ordinul comandantului, crucişătorul a rămas în radă până în dimineaţa zilei de 17 aprilie, când şi-a anunţat sosirea salutând pământul cu 21 de salve de tun, ceremonial „ce-i fu imediat întors”. Intrarea în port a oferit echipajului crucişătorului „Elisabeta” „o privire uimitoare” creată de numeroasele nave, între care se detaşau cele ale escadrei Marii Britanii din Mediterana, de aspectul caselor şi animaţia locuitorilor, în port se afla şi bricul „Mircea” care aşteptase sosirea crucişătorului.
La 19 aprilie 1895, „Mircea” părăsea portul La Valletta, urmat a doua zi de crucişătorul „Elisabeta”. Ambele nave au pus capul compas pe portul Alger, crucişătorul trecând de Insula Pantelleria şi îndreptându-se spre Capul Bon de pe coasta Africii, de unde a navigat spre Alger.
În acest port, „Elisabeta” a intrat la 22 aprilie, iar „Mircea” tocmai la 27 aprilie, întrucât două zile s-a adăpostit la Filipville, de o puternică furtună. Cât a staţionat la Alger, „Elisabeta” a serbat, la 23 aprilie 1895, împreună cu yachtul „Steaua Polară”, „serbarea de Sfântu Gheorghe şi am salutat [cu] 31 lovituri de tun în onoarea Marelui Duce, fratele împăratului”.
A doua zi, la bordul „Elisabetei” s-a sărbătorit ziua onomastică a reginei, patroana crucişătorului, „ruşii au luat şi ei parte la serbarea noastră şi au salutat cu 21 de focuri.”
După sosirea bricului „Mircea” şi aprovizionarea navei, velierul a părăsit La Valletta pornind spre Gibraltar. La ora 19.00, „Mircea” şi „Elisabeta” a luat acelaşi drum.
În dimineaţa zilei de 28 aprilie, navele s-au reîntâlnit, navigând împreună. Vântul deosebit de bun a favorizat bricul care „naviga cu toată velatura, până la 29 aprilie, dimineaţa, când vântul şi marea începu a contraria marşul său, şi din această cauză crucişătorul «Elisabeta» se apropie şi-l luă la remorcă”. S-a navigat astfel cu o viteză de 8 Nd, până în apropierea Gibraltarului, când bricul a fost lăsat liber. Crucişătorul a reuşit cu multă greutate să ancoreze, dar din cauza vântului puternic, lanţul de la ancoră era foarte întins, producând smucituri şi îngrijorarea că va fi rupt. Comandantul a decis ca toată noaptea motorul să fie gata de a fi pornit „ca să manevrăm când s-ar rupe lanţul, nimeni n-a închis ochiul”. Cu eforturi, s-a putut lansa o barcă la apă, pentru a face aprovizionarea cu produse. „Mircea” a părăsit Gibraltarul în dimineaţa zilei de 1 mai. Plecarea crucişătorului s-a făcut în noaptea de 1 mai, întrucât ancora începuse să grapeze, nava nemaifiind în siguranţă.
 

În premieră, în apele Oceanului

 
Prima zi de navigaţie în Oceanul Atlantic s-a desfăşurat pe timp frumos, soarele încălzind nava şi echipajul, după frigul îndurat la Gibraltar. „Elisabeta” a intrat apoi într-o zonă cu o ceaţă deosebit de densă, ce a făcut navigaţia „teribil de grea şi periculoasă”, umezeala, picăturile mari ce cădeau pe punte, dar mai ales lipsa de vizibilitate crea în rândul echipajului „teama de abordare (ce) făcea ca toată lumea de pe bastiment să păstreze o tăcere ca de mormânt şi să fie cu urechea atentă la cele mai mici zgomote din jurul navei.” După câteva ore de veghe în ceaţă, marinarul era obosit „încât auzul şi vederea lui nu-l mai ajuta spre a face serviciul său, altul îi ia locul şi în scurtă vreme toată lumea e obosită mai rău de cum s-ar afla după o zdravănă furtună.” Pentru evitarea abordajelor, „Elisabeta” a navigat mult spre larg pentru a „ieşi în afara drumului vaselor.”
Spre seară „un vântuleţ a început să ţiuie printre catarge. În vreo două ore valurile s-au format ca munţii [...]. Crucişătorul nostru începe să se scuture pe valuri după cum avea obiceiul, apa curgea gârlă pe covertă, parâmele cântau pe toate tonurile, iar icnelile oamenilor îţi întorceau inima pe dos.”
La 4 mai 1895, „Elisabeta” a ajuns în portul Vigo, cel mai mare de pe coasta atlantică a Spaniei. Bricul „Mircea” neputând să navige decât cu o viteză de 1 Nd, din cauza vântului deosebit de puternic, a schimbat drumul şi a acostat la Lisabona în dimineaţa zilei de 5 mai.
De la Vigo, „Elisabeta” a pornit spre Ferrol, principalul port la Atlantic în drumul Anglia–Marea Mediterană. Colonelul Urseanu a aflat că „Mircea” era la Lisabona. După plecarea din portul portughez, bricul „Mircea” a fost surprins de o puternică furtună. Bucuria a fost deosebită când s-a aflat că velierul şi echipajul său sunt bine, că navele parcurseseră mai bine de jumătate din drumul către Kiel, astfel încât s-a cerut aprobarea comandantului ca echipajul să cânte. Constantin Mănescu nota: „Începurăm dar cu un «Deşteaptă-te române» de răsuna portul şi vasele din jur; pe cheu lumea asculta cântecul iar pescarii care treceau pe lângă crucişător se opreau şi ne aplaudau; s-a cântat «Hora de la Plevna», «Sărmană turturea»”.
Imnul naţional i s-a părut lui Constantin Mănescuo rugăciune fierbinte ieşită din fundul inimilor noastre şi înălţată către cerul înstelat, către atotputernicul Dumnezeu, care nu ne-a lăsat în vremuri grele.”.
Staţionarea în Ferrol a fost utilizată pentru bricuirea navei. Soarta cea mai grea o aveau mecanicii, care „ieşeau de la maşină plini de unsoare, murdari şi negri ca nişte arapi”. Şeful de cart nu le permitea să se deplaseze pe punte decât dacă aveau picioarele curate, ori să meargă la pompă pentru a se spăla, dar „la spălat altă belea pentru bietul fochist. Săpunul nu se topeşte în apa de mare, murdăria rămâne pe el până vine un alt camarad să-l răzuiască pe spinare până îl lasă roşu ca racul.” Crucişătorul a rămas la Ferrol şase zile în aşteptarea bricului „Mircea”.
 La 10 mai 1895, marinarii români au sărbătorit Ziua Naţională a României, având invitaţi şi reprezentanţi ai Marinei Militare a Spaniei.
După sosirea bricului „Mircea”, la 13 mai, cele două nave au părăsit portul Ferrol, „Mircea” fiind luat la remorcă de crucişător, navele îndreptându-se spre portul Portsmouth, de pe coasta de Sud a Angliei.
Apropierea de Capul Finistère din Franţa, unde se găseşte un lanţ de stânci submarine, curenţii fiind rapizi şi valurile spumegând, au impus comandanţilor cunoaşterea în permanenţă a poziţiei navelor în condiţii de ceaţă şi pâclă foarte deasă. Toţi ofiţerii au stat pe punte, iar secundul a stat 8 ore în gabie, până a zărit farul Creah din Insula Ouessant.
Traversarea Canalului Mânecii s-a făcut cu luarea unor măsuri sporite de siguranţă, veghea în gabie fiind dublată, de asemenea la prova, marinarii au primit ordin să nu mai facă nici un zgomot. Pe 15 mai, ora 11.30, „Elisabeta” a dat drumul remorcii, lăsând bricului libertatea de manevră şi, la 14.30, când ceaţa s-a ridicat, navele au recunoscut intrarea în portul englez. După sosirea piloţilor, s-au executat manevrele de intrare şi acostare. Autorităţile engleze care au urcat la bord au felicitat pe comandanţi pentru sosire, au acordat unele facilităţi şi au permis furnizorilor de produse să facă oferte.
Bricul „Mircea” a fost admirat de englezi, întrucât era cel mai frumos dintre toate navele existente în port.
Staţionarea în Portsmouth a fost utilizată şi pentru aprovizionarea crucişătorului cu 200 tone de cărbuni şi cu alimente proaspete. Pe 17 mai, „Mircea” a plecat primul, fiind urmat a doua zi de „Elisabeta”. S-a pornit spre Wilhelmshaven, port german de la Marea Nordului, lăsându-se în urmă porturile Le Havre, Portsmouth, Dieppe, Newhaven, Boulogne, Calais-Douvre.
În drum spre Wilhelmshaven, comandantul a ordonat „La posturile de luptă!”. Alarmarea s-a făcut cu o goarnă, iar marinarii, fiecare unde se aflau, „aleargă repede şi iute ca fulgerul, armează tunurile, torpilele, pompele de incendiu şi tot ce poate servi pe navă pentru luptă”. Nimeni nu rămânea pe navă „cu mâinile în sân, ordonanţele ofiţereşti, furierii, bucătarii, lemnarii, cămărarii, ofiţerii de administraţie, dar şi personalul civil, toţi din toate părţile au serviciul lor.”
Intrarea în portul Wilhelmshaven s-a făcut cu echipajul la posturi, cu pilotul de comandă, prin ecluză, ceea ce a impresionat pe cei aflaţi pe mal. Crucişătorul a ancorat în prova cuirasatelor germane „Wissembourg” şi „Branderbourg”, salutând pământul cu 21 salve de tun, „prin asta, tânăra Românie abia scăpată de lanţurile turceşti, [...] saluta puternica Germanie în marele ei port de război. Cum să nu fim mândri.”
„Mircea” a acostat în prova crucişătorului, petrecând seara împreună. A doua zi, de Sfinţii Constantin şi Elena, maiorul Constantin Mănescu şi-a sărbătorit onomastica. După apelul de dimineaţă, ofiţerii „îmbrăcaţi cu epoleţi” şi sergenţii l-au felicitat pe  secund. Pedepsele marinarilor au fost ridicate şi în afara carturilor „s-a lăsat la o parte orişice corvoadă”. Fiecare marinar a primit o porţie de vin.
Începând cu ziua de 22 mai, timp de patru zile, s-a făcut curăţenie generală pe navă şi pregătirea ei pentru intrarea în şantier pentru curăţarea carenei, operaţie care a fost executată şi la bricul „Mircea”. Navele româneşti s-au bucurat de o primire amicală din partea comandantului bazei, viceamiralul Valloise, beneficiind de toate facilităţile din partea directorului Arsenalului.
La ieşirea din bazin şi trecerea spre ecluză, viceamiralul Valloise a trimis fanfara militară să salute crucişătorul. S-a interpretat un marş francez, un marş alert şi imnul naţional al României, „moment de o adevărată frumuseţe pentru sufletul românesc.”
Crucişătorul „Elisabeta” a pornit spre portul Copenhaga, unde a ancorat la 28 mai, în apropiere de cuirasatul portughez „Vasco da Gama”. Pe tot drumul spre Danemarca, precum, de altfel, şi în portul Copenhaga, s-au executat activităţi de curăţenie. În port s-a făcut plinul cu cărbune şi s-au completat proviziile.
Staţionarea la Copenhaga a cuprins în program şi un banchet dat de ministrul Marinei Danemarcei, în onoarea ofiţerilor români. Comandantul „Elisabetei” a răspuns printr-un prânz de 18 tacâmuri, cât permitea careul principal.
Colonelul Urseanu a fost primit în audienţă, în lipsa regelui, de prinţul moştenitor şi de prinţesă.
 

Ceremonii, distincții și onoruri la Kiel

 
 La 4 iunie, s-a plecat din Copenhaga spre Kiel, cele 150 Mm fiind parcurse cu rapiditate. Intrarea în portul Kiel s-a făcut după o perioadă de aşteptare, fără pilot, acesta urcând la bord în dreptul geamandurii numărul 3. „Elisabeta” a fost dusă la locul de ancorare – o geamandură cu tricolor – alături de „Mircea”, aproape de intrarea portului, în rând cu nava turcească „Fewaid”. Poziţia aleasă de organizatori „nu ne-a venit la socoteală nouă, care aveam crucişător, care veneam mai de departe ca oricare alt bastiment”, desigur european.
După ancorare, „Elisabeta” a executat 10 serii de saluturi după cum urmează: 1. uscatul, cu 21 lovituri; 2. principele german Heinrich von Preussen, cu 19 lovituri; 3. amiralul german Know, cu 19 lovituri; 4. contraamiralul suedez A.F. de Klintenberg, cu 15 lovituri; 5. viceamiralul englez Qt. Hon lord Walten, cu 15 lovituri; 6. contraamiralul francez Menard; 7. comandorul danez N.V. Gad, cu 11 lovituri; 8. viceamiralul italian Accini, cu 15 lovituri; 9. contraamiralul austriac Carl Stephan, cu 15 lovituri; 10. contraamiralul american Kirkland cu 15 lovituri.
Ziua de 6 iunie a fost utilizată pentru aprovizionare, primirea corespondenţei, cunoaşterea portului şi a regulamentului de poliţie şi primirea şi cunoaşterea programului manifestărilor
Programul festivităţii şi datele referitoare la modul de aprovizionare au fost aduse la cunoştinţa colonelului Urseanu şi ofiţerilor, de către ofiţeri de la Şcoala germană „Stosch”.
A doua zi, toţi comandanţii navelor s-au întâlnit la bordul navei-amiral germane „Mars” pentru cunoaştere „depăşind prin aceasta orice vizite de la vas la vas cu bărcile prin port.”
De aici toţi comandanţii superiori au plecat cu trenul expres spre portul Hamburg, unde primăria le-a pus la dispoziţie trăsuri „care duse pe fiecare unde voi să descindă.” După cinci ore, invitaţii au fost conduşi la palatul Primăriei Hamburgului, într-o sală decorată cu pavilioanele statelor prezente la Kiel, pentru prânz, la care a participat împăratul Wilhelm al II-lea (1888–1918).
După prânz, fu pleumbare enetziană pe bazinul Alster, în mijlocul cărei se ridicase o insulă artificială”. Cu toate că frumuseţea spectacolului de artificii a fost diminuată de o ploaie care nu mai contenea, întâlnirea s-a terminat pe la ora 23.00, după retragerea împăratului. Comandanţii au revenit la navele lor, pregătindu-se pentru manevrele de a doua zi. Crucişătorul „Elisabeta” a fost vizitat, fără a fi anunţat comandantul în prealabil, de principele Wilhelm de Hohenzollern, fratele regelui Carol I. Vizitatorii, conţi şi contese, au fost primiţi cu gardă la bord, servindu-se un pahar de şampanie. Grupul a plecat cu barca de la „Elisabeta”, fiind salutat cu 21 lovituri de tun.
Pe 8 iunie, de ziua reginei Marii Britanii Victoria (1837–1901), navele trebuiau să navige prin canal. Crucişătorul „Elisabeta” şi bricul „Mircea” au ridicat „marele pavoaz”, iar la catargul cel mai înalt, pavilionul Marii Britanii.
La ora 12.00, ziua reginei Victoria a fost salutată de navele prezente cu 21 salve de tun. După ceremonial s-a ridicat pavilionul german. Defilarea navelor prin canal a fost deschisă de yachtul „Hohenzollern”, la bordul căruia s-a aflat şi împăratul Wilhelm al II-lea. Principii Germaniei s-au îmbarcat pe „Kaiser”. Pe yachtul „Savoia” s-a îmbarcat ducele de Genova, iar navele „Augusta Victoria” şi „Columbia” au asigurat transportul corpului diplomatic acreditat în Germania.
De o parte şi de alta a canalului, organizatorii au dispus subunităţi din diferite arme, fanfare care dădeau onorul navelor, iar locuitorii aclamau cu entuziasm trecerea acestora. La ora 12.42 yachtul „Hohenzollern” a ajuns în gura canalului. Toate navele din port au salutat nava cu pavilionul german la catarg, cu marinarii pe vergi şi sarturi, care strigau „ura”, fiecare navă executând 33 lovituri de tun.
Mulţimea de vase din port, a căror catarge erau împodobite cu pavilioane şi marinari, zgomotul tunurilor acestei sume de vase, fumul, strigătele de „ura”, furnicarul vaselor şi bărcilor de pasageri, toate acestea formează un spectacol cu adevărat grandios. Câteva momente după aceasta totul intră în tăcere, relativ, pentru a începe a doua zi cu mai multă furie.”
Sosirea navelor la Kiel trebuia să aibă loc la ora 16.00, pentru prezentarea comandanţilor la bordul yachtului „Hohenzollern”. Întrucât organizatorii au luat în calcul posibile întârzieri, s-au dat instrucţiuni comandanţilor navelor întârziate să se prezinte direct la balul organizat în seara zilei de 8 iunie 1895, la Academia Navală, la care a participat şi familia imperială.
Navele sub pavilion românesc, turcesc, olandez şi danez nu au putut ajunge la timp, astfel încât ofiţerii invitaţi s-au prezentat la bal la ora 22.30, neputând fi primiţi de împărat, urmând să fie prezentaţi cu altă ocazie.
 A doua zi, pe 9 iunie 1895, în programul festivităţilor era prevăzută punerea „pietrei terminale la gura canalului.”
La ora 11.00, împăratul Wilhelm şi împărăteasa au sosit cu barca, luând loc pe estrada pe care se aflau deja principii din familia imperială, importanţi funcţionari ai statului şi şefii misiunilor diplomatice din Germania. Familia imperială a fost întâmpinată de două companii, una din garda imperială şi cea de a doua, dată de infanteria marină, care au acordat onorurile militare: 33 lovituri de tun trase de pe nava-amiral germană au marcat ceremonialul de primire.
Punerea pietrei fundamentale de  inaugurare a canalului a fost, de asemenea, salutată de fiecare din navele participante cu câte 33 de lovituri de tun.
A urmat trecerea în revistă de către yachtul imperial „Hohenzollern” a navelor aranjate în ordine pe mai multe linii, cu marinarii pe vergi şi pe sarturi, salutând familia imperială cu strigăte de „ura”.
După încheierea revistei navale, la ora 20.00 împăratul Wilhelm al II-lea a oferit o cină pe o navă special construită pe uscat. Sala în care s-a servit cina „reprezenta puntea unui vas din cele vechi la care au participat toţi comandanţii de nave”. Împăratul Wilhelm al II-lea a toastat pentru toate statele ale căror nave au fost prezente la Kiel.
După cină, împăratul a primit comandanţii superiori, care nu au lipsit la momentul fixat de  program. Între aceştia s-a numărat şi colonelul Vasile Urseanu, care i-a prezentat împăratului omagiul, relatându-i că „tânăra Marină Română este fericită de a fi luat parte la inaugurarea canalului ce uneşte cele două mări şi contactul ce a avut cu vechile şi glorioasele marine reunite la Kiel este pentru România un model la muncă şi un model de imitat.”
Împăratul a urat prosperitate tinerei Marine Române şi l-a rugat pe colonelul Urseanua transmite Măriei Sale Regele României mulţumirile sale pentru trimiterea vaselor la Kiel.”
Împăratul s-a interesat de marşul navelor româneşti şi dacă, odată ajunse în Germania, s-au bucurat de toate serviciile. Seara, toate navele au ridicat marele pavoaz electric, oferind un spectacol deosebit, completat cu un splendid foc de artificii, deosebit de apreciat atât de echipaje, cât şi de populaţia participantă.
La 10 iunie 1895, a avut loc defilarea tuturor navelor de război germane în frunte cu „Mars”, la bordul căreia se afla împăratul, care a fost salutat cu marinarii pe vergi, sarturi şi strigăte de „ura”.
După amiază, echipajul crucişătorului „Elisabeta” a primit vizita principelui Leopold, fratele regelui Carol I, şi a ambasadorului României la Berlin. În port s-au desfăşurat serbări marinăreşti, regate; 60 de marinari români au fost invitaţi de marinarii germani să se întâlnească în parcul oraşului cu reprezentanţii celorlalte echipaje. Fiecare marinar a primit bilete ce-i permiteau să-şi procure mâncare, băutură, ţigări şi să vizioneze un spectacol de teatru.
După amiază a venit din nou la bord principele Leopold, în ţinută de marinar, pentru a-l întâlni pe colonelul Urseanu, care nu era la bord cu prilejul primei vizite. După întrevedere, prinţul a fost condus la yachtul său cu una din bărcile crucişătorului „Elisabeta”.
Seara, toţi comandanţii au participat la cină, la invitaţia prinţului Heinrich von Preußen. Cu această ocazie, împăratul a ridicat paharul şi s-a adresat celor prezenţi în limba latină, toastând pentru prosperitatea marinarilor prezenţi. A răspuns ducele Alexei, care, la rândul său, a ridicat paharul pentru prosperitatea Marinei Germaniei.
Începând cu noaptea de 9 spre 10 iunie, escadrele au început să părăsească portul Kiel. La 13 iunie, „Elisabeta” a ieşit din port pe lângă patru fregate germane cu care a schimbat saluturi, salutând şi navele din radă.
Bricul „Mircea” a primit ordin să se îndrepte spre Amsterdam, iar crucişătorul „Elisabeta”, conform programului său, a navigat în Marea Baltică, la 24 iunie ancorând la Copenhaga. În aceeaşi seară, comandantul a fost invitat de regele Christian al IX-lea (1863–1906) şi regina Danemarcei la cină, în afara capitalei, la castelul regal. Înainte de cină, regele a ridicat paharul, în sunetul imnului României, în onoarea regelui Carol I şi a reginei Elisabeta.
La 26 iunie, ora 16.00, regele Christian, însoţit de principii Hans, Waldemar şi Christian de Glucksburg, a vizitat crucişătorul „Elisabeta”, rugându-l pe comandant să transmită regelui României, mulţumirile şi recunoştinţa sa pentru trimiterea navei în apele daneze.
După vizitarea navei, regele Christian al IX-lea l-a decorat pe comandantul crucişătorului, colonelul Vasile Urseanu, cu Ordinul „Dannebrog” în grad de Mare Ofiţer, iar pe maiorul Constantin Mănescu şi căpitanul Dumitru Poenaru cu acelaşi ordin, în grad de Ofiţer.
Din Copenhaga, „Elisabeta” şi-a continuat marşul spre portul Stockholm, unde a primit la bord vizita regelui Oscar al II-lea (1872–1907).
Monarhul şi-a exprimat bucuria de a vedea o navă românească, exprimând urări frumoase pentru România. Comandantul şi câţiva ofiţeri au fost decoraţi cu Ordinul „Spada” clasa I în grad de Comandor, respectiv de Cavaler. În onoarea regelui, marinarii au executat exerciţii în arboradă, unde a urcat şi puiul de urs, pe care Vasile Urseanu îl cumpărase de la Benderekli. La încheierea vizitei, ursul a fost oferit în dar regelui suedez.
De la Stockholm, „Elisabeta” s-a îndreptat spre Anglia, unde a ancorat la 29 iunie în radă la Spitehead, unde era aşteptat de bricul „Mircea”.
Aflat la Kent-House, principele Ferdinand al României i-a invitat pe colonelul Urseanu şi pe maiorul Mănescu la prânz.
A doua zi, principele Ferdinand însoţit de principesa Maria şi suita sa au venit la bordul „Elisabetei”, unde au luat dejunul şi, urmaţi şi de bricul „Mircea”, s-au îndreptat spre Portsmouth.
„Elisabeta” şi „Mircea” au revenit în radă la Spitehead.
La 1 iulie, yachtul „Osborne”, la bordul căruia se aflau prinţul de Galles şi ducele de Genova, a ancorat în radă, unde a staţionat două ore pentru a asista la exerciţiul demonstrativ executat de o escadră de torpiloare.
A doua zi, ducele de Genova l-a invitat la prânz pe comandantul „Elisabetei”, invitaţie neonorată întrucât comandanţii „Elisabetei” şi bricului „Mircea”, cu câte patru ofiţeri de la fiecare navă, fuseseră invitaţi la balul Curţii Regale de la palatul Buckingham, reşedinţa din Londra a suveranilor britanici. În timpul balului au fost prezentaţi ducelui de Edinburg.
La 5 iulie, crucişătorul şi bricul au pornit spre portul Brest, unde „Elisabeta” a făcut o escală prelungită pentru aprovizionarea cu cărbuni, alimente şi alte materiale. Din cauza vremii nefavorabile, nava a rămas la Brest până la 15 iulie 1895.
Părăsind portul, crucişătorul a trecut printre navele escadrei franceze, ale căror fanfare au intonat, în semn de salut, imnul naţional românesc.
 

Incendiu la Barcelona

 
Următorul port de escală pe drumul de întoarcere către ţară a fost Barcelona, unde, la 27 iulie, o parte a echipajului a intervenit cu promptitudine pentru stingerea unui incendiu izbucnit pe strada Cidului şi ajutorarea locuitorilor afectaţi.
În aceeaşi zi, guvernatorul Valenţe Alvarado de Toledo a adresat comandantului crucişătorului „Elisabeta” o scrisoare de mulţumire: „Am plăcuta satisfacţie de a transmite Domniei Voastre mulţumiri foarte călduroase pentru spontaneitatea cu care aţi binevoit să dispuneţi ca o parte a echipajului aflat sub onorata dumneavoastră comandă, să acorde ajutor cu ocazia incendiului ce a avut loc azi după-amiază, mulţumiri pe care doresc să le transmiteţi, de asemenea, ofiţerilor şi marinarilor pentru participarea eficace, prin care au contribuit la diminuarea efectelor dezastrului amintit, dând astfel dovadă remarcabilă a sentimentelor frumoase ce îi însufleţesc, sentimente pe care locuitorii Barcelonei, în numele cărora vă exprim recunoştinţa noastră, nu le vor uita niciodată.”
În ziua următoare, echipajul crucişătorului „Elisabeta” a primit felicitări şi din partea consulului general al României la Barcelona, Borrel, Comandor al Ordinului „Coroana României”, care a apreciat fapta marinarilor români: «Aflând cu câtă nobilă spontaneitate echipajul crucişătorului românesc „Elisabeta” s-a oferit să dea sprijin sinistraţilor din strada „Cid”-ului, împiedicând extinderea focului şi ajutând la salvarea acestora, îi trimit felicitările mele cele mai cordiale şi cele mai călduroase mulţumiri
 

O misiune memorabilă


La 30 septembrie 1895, crucişătorul „Elisabeta” a ancorat în portul Galaţi, pe care l-a salutat cu 21 lovituri de tun, după 146 de zile de la plecarea în cel mai important şi mai lung marş de instrucţie şi reprezentare al navei-amiral a Flotilei Române.
Revenirea navei a produs o reală bucurie pentru locuitorii Galaţiului, dar şi printre marinarii şi ofiţerii de pe celelalte nave prezente în port. Generalul Ioan Murgescu, comandantul Corpului Flotilei, a sosit la bord, s-a întreţinut cu colonelul Vasile Urseanu şi ofiţerii din statul major al navei felicitându-i „pentru misiunea care au încheiat-o fericit.”.
Marşul crucişătorului „Elisabeta” şi bricului „Mircea” la inaugurarea Canalului Kiel şi în alte porturi, comportarea exemplară a echipajelor, vizitele la bordul navelor româneşti a unor importanţi monarhi, amirali şi ofiţeri superiori, au transformat cele două nave în excelenţi ambasadori ai României şi ai Corpului Flotilei.
Prezenţa navelor militare în apele internaţionale era expresia efortului prin care de câţiva ani „guvernul român caută mereu să-şi arate pavilionul în străinătate”, după cum observa consulul Franţei la Galaţi, Gaston Wiet, în raportul său din 19 iunie 1895, prin care informa pe ministrul afacerilor străine francez, Gabriel Hanotaux, în legătură cu impresia foarte bună pe care au produs-o la Cartierul General, ştirile primite „asupra deplasării care tocmai s-a încheiat, a navelor «Elisabeta» şi «Mircea»în drum spre Kiel”.
 În urma acestui marş, în care ofiţerii şi membrii celor două echipaje au făcut dovada unor incontestabile calităţi marinăreşti, a pregătirii de înalt nivel, regele Suediei a decis să trimită câte doi ofiţeri, în fiecare an, pentru efectuarea stagiului în armata de uscat română.
 
Bibliografie:
 
  1. Constantin Mănescu, ”De la Galaţi la Kiel. Istorisirea pitorească a voiajului făcut de crucişătorul „Elisabeta” la inaugurarea canalului dintre Baltica şi Marea Nordului”, Tipo-Litografia „Moldova”, Galaţi, 1904
  2. Marian Moșneagu, „Crucișătorul «Elisabeta» în campanie”, Editura Militară, București, 2012
 
Sursa foto: Colecția Marian Moșneagu
 
Despre Marian Moşneagu
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016). 
 
Citește și:

Frații corăbieri

 
 
 
[1] Detalii despre cariera comandorului Constantin Mănescu în articolul „Spovedania marinarului. Destine, pilde și povețe”, postat la rubrica „Lumea marinarilor” din ziarul „Ziua de Constanța”, vineri, 6 aprilie 2018

Ti-a placut articolul?


Nume:

Email:

Comentariu*:

Articole asemanatoare

Pe când Carol naviga...

25 Sep 2020 952

De trei ori „zborul”

18 Sep 2020 1271

Regele veghează, România înflorește!

11 Sep 2020 1746

Așii dinastiei navale

04 Sep 2020 2265

Liderii Forțelor Navale

28 Aug 2020 3518

N-a fost gafă, ci agapă!

21 Aug 2020 2469

Oaspeți la Ziua Marinei

14 Aug 2020 2723

Pasărea măiastră a Constanței

07 Aug 2020 2572

Frații corăbieri

17 Jul 2020 1522

Navigator printre stele

17 Jul 2020 11717

Măicuțele (galerie foto)

10 Jul 2020 1544

Unde poți fuma pe un submarin?

03 Jul 2020 2437

Un lux neimpozitat

26 Jun 2020 3517

Exodul potemkiniștilor la Constanța (galerie foto)

19 Jun 2020 2112

Cadeții tot cadeți! (galerie foto)

12 Jun 2020 2471