Lumea marinarilor

Trenul „Malaxa“… și foametea din Tulcea (galerie foto)

Contraamiralul Constantin Vlădescu, unul dintre nonagenarii Marinei Române din secolul trecut, a avut o viață deosebit de interesantă și o carieră pe măsură. Deși dâmbovițean ca origine, născut pe 3 septembrie 1895, în orașul Târgoviște, grație profesiei alese și-a legat destinul și de meleagurile Dobrogei.
 

 
Fiul Elenei și al maiorului Constantin Vlădescu, Constantin Vlădescu s-a înscris la Gimnaziul Militar din Craiova, ulterior absolvind Liceul Militar din Iași (1913) și Școala de Ofițeri de Artilerie, Geniu și Marină, ca șef de promoție (1915).
A urcat treptele carierei militare de la gradul de sublocotenent (15 iunie 1915), locotenent (1 aprilie 1917), căpitan (1 octombrie 1919), locotenent-comandor (1 iulie 1927), căpitan-comandor (1 decembrie 1935), comandor (8 iunie 1940) la cel de contraamiral (Î.D.R. nr. 1555 din 8 mai 1946)1. A participat la campania Primului Război Mondial, fiind mobilizat în perioadele 15 august 1916 - 1 iulie 1918 și 28 octombrie 1918 - 1 aprilie 1921.
 
Inițial a fost ambarcat pe monitoarele „Kogălniceanu” (1 august 1914 - 1 aprilie 1915) și „Alexandru Lahovary” (1 aprilie - 15 octombrie 1915). A activat la Serviciul Transporturilor din cadrul Diviziei de Dunăre (15 octombrie 1915 - 1 iulie 1918). La 13 iulie 1917, în calitate de observator principal al Escadrei de Dunăre în linia întâi a Infanteriei Ruse, la „Regele Carol”, în fața Tulcei, observatorul a fost bombardat și distrus. În aceste împrejurări, a instalat alt post de observație, continuând observarea tirului, motiv pentru care a fost decorat.
 
Imediat după intrarea primelor unități sovietice pe Dunăre, a evacuat arhiva și navele Direcției Dunării Maritime de la Sulina, pe brațul Borcea și în comuna Șocariciu. Ulterior a fost încadrat pe canoniera „Bistrița” (1 iulie - 26 noiembrie 1918), respectiv comandant militar al portului Tulcea (26 noiembrie 1918 - 1 iunie 1919).
 
După război, a fost demobilizat, stabilindu-se la Galați, fiind încadrat la Divizia de Dunăre (1 iunie - 1 septembrie 1919). Ulterior a fost mutat la Divizia de Mare (1 septembrie 1919 - 1 februarie 1920), Apărarea Regională (1 februarie - 1 iulie 1920) și Divizia Contratorpiloare (1 iulie - 19 decembrie 1920).
 
Transferat în Corpul Grănicerilor (19 decembrie 1920 - 1 ianuarie 1921), a activat la Regimentul 2 Grăniceri (1 ianuarie - 1 aprilie 1921) și în calitate de comandant al Companiei Echipajelor și Instrucției din Corpul Vaselor Grănicerești (1 aprilie 1921 - 2 mai 1924). Revenit la Forța Navală Fluvială (2 mai 1924 - 28 iulie 1925), a fost încadrat la Navele Dezarmate din cadrul Diviziei de Dunăre (28 iulie 1925 - 14 ianuarie 1926), Serviciul Administrativ din cadrul Forței Navale Fluviale (14 ianuarie - 1 octombrie 1926) și Depozitele Bazei Navale Fluviale (1 octombrie 1926 - 1 aprilie 1927).
 
După ce a absolvit cu succes Cursul de tragere Artilerie la Centrul de Instrucție al Artileriei (1927) și Școala de Tragere Dadilov (1927), a fost numit șef al Serviciului Artilerie la comandamentul Diviziei de Dunăre (1 aprilie - 30 iunie 1927), comandant al monitorului „Mihail Kogălniceanu” din cadrul Corpului Echipajelor Fluviale (1 aprilie - 1 octombrie 1928), șef al Serviciului Artilerie la Comandamentul Diviziei de Dunăre (1 octombrie 1928 - 1 octombrie 1930) și ajutor al șefului Corpului Depozitelor Fluviale (1 octombrie 1930 - 29 octombrie 1931).
 
Pe 29 octombrie 1931 a fost pus la dispoziția Direcției Marinei pentru a pleca în Italia la fabrica „Silurificia Italiana” de lângă Napoli, ca șef al Comisiei militare de supraveghere a construcției torpilelor comandate de statul român. A fost ambarcat ulterior pe distrugătorul „Regele Ferdinand” (19 decembrie 1933 - 1 noiembrie 1934), Serviciul A.T.R. din cadrul Diviziei de Mare (1 noiembrie 1934 - 1 octombrie 1935), ambarcat pentru probe submarine la Fiume pe N.M.S. „Constanța” (1 octombrie 1935 - 1 februarie 1936), Divizia de Mare (1 februarie - 14 mai 1936), la I.G.M., plecat în Italia la submarinul „Delfinul” (14 mai - 5 iulie 1936), ambarcat pe N.M.S. „Mărăști” (9 mai - 29 noiembrie 1936), comandant al N.M.S. „Regele Ferdinand” (29 noiembrie 1936 - 29 octombrie 1937), șef al Serviciului A.M.T. la Comandamentul Litoralului Maritim (29 octombrie 1937 - 1 octombrie 1938), comandant al Apărării Fixe Maritime, preocupându-se de fortificarea litoralului maritim și amplasarea bateriilor de coastă (1 octombrie 1938 - 5 aprilie 1940).
 
În anul 1938 a predat Cursul de Torpile la Școala de Război București. În semn de protest față de politica de alianță a statului român cu Germania nazistă, la 9 aprilie 1940 a demisionat din armată, lucrând ca pilot-șef la Direcția Dunării Maritime Sulina.
 
Odată cu intrarea României în război, a fost mobilizat între 22 iunie 1941 și 28 iulie 1943.
 
Refuzând să preia comanda Marinei Militare, pe timpul campaniei din Est a fost comandant al Detașamentului Sulina între 1 aprilie 1941 și 3 noiembrie 1942, păstrându-și postul de șef al Serviciului Pilotajului Militar la Direcția Dunării Maritime. Pe 28 iulie 1943 a fost trecut în rezervă. Între anii 1944 și 1947 a fost inspector general de navigație pe Dunărea Maritimă. În anul 1947 s-a pensionat, continuând să activeze câțiva ani ca profesor de matematică, instalații portuare și construcții navale la Școala Medie Tehnică Metalurgică Galați.
 
A publicat numeroase studii și articole de specialitate în „Revista Aeronauticii și Marinei”, printre care „Misiunile distrugătoarelor în războaiele actuale” (mai 1938), „Turtucaia” (august 1938), „Considerațiuni asupra pregătirii Marinei Comerciale” (octombrie 1938) ș.a. De asemenea, a redactat, în manuscris, lucrarea memorialistică „Sub cuirasa monitorului”.
 
A fost distins cu Ordinul „Coroana României” cu spade în grad de Cavaler (1925), Ordinul „Sf. Ana” clasa a III-a cu spade și fundă (1918), „Crucea de Război” franceză cu stea de bronz (1918), „Crucea comemorativă a Războiului 1916-1918” cu baretele Turtucaia, Dunărea și Dobrogea, Medalia „Victoria” (1921), „Virtutea Maritimă” clasa a III-a navigant (1939), Ordinul „Ferdinand”, Ordinul „Coroana României” cu spade în grad de Cavaler (1931), Ordinul „Steaua României” cu spade în grad de Cavaler (1924), „Semnul onorific pentru 25 de ani de activitate” (1935), Ordinul „Steaua României” în grad de Ofițer (1940) și Ordinul „Coroana României” în grad de Comandor cu spade și panglică de „Virtutea Militară” (1942) și Medalia „Virtutea Maritimă” clasele a III-a (1939) și a II-a navigant (1942). În anul 1969 s-a stabilit în București. S-a stins din viață pe 21 aprilie 1986, la 91 de ani, fiind înmormântat în cimitirul „Bellu” din București2.
 

Pâinea cea de toate zilele

               
Pe lângă faptul că în perioada tumultuoasă a Războiului de Întregire a activat în garnizoana de la gurile Dunării, pe 8 mai 1921 Constantin Vlădescu s-a căsătorit la Tulcea cu Marcela Ionescu și a avut doi copii, Cornelia și Ștefan-Alexandru. Legătura cu mediul deltaic și oamenii locului a fost una cu totul deosebită. De aceea, n-am fost prea surprins când l-am descoperit evocat, într-o manieră atât de personală, în una din schițele avocatului I.N. Drăghici.
 
„Sunt oameni care, deși nu i-am văzut prea mult în viață, îți lasă totuși amintiri care te fac să nu-i poți uita. Unul dintre aceștia este comandorul Vlădescu. Să-i zic domnul comandor Vlădescu, fiindcă era mai tânăr ca mine și deci s-ar putea ca să trăiască. L-am cunoscut la Tulcea, pe când era locotenent și comanda o canonieră ce se chema „Bistrița”. Era după Primul Război Mondial și refugiații abia se întorseseră la Tulcea. Între aceștia și domnul Georgescu-Tulcea3, cu care dânsul era bun prieten.
 
Nu știu prin ce fericite împrejurări mâncam toți trei la aceeași popotă, fiindcă era tare greu să te aprovizionezi cu alimente, restaurante nu existau iar prin domnul comandor, pe atunci locotenent, foloseam vesela foarte simpatică a canonierei. Dar ceea ce era mai simpatic la această popotă formată din 4-5 persoane erau discuțiile. Georgescu-Tulcea era de pe atunci foarte combativ, aș putea zice agresiv iar ofițerașul nostru se distra foarte mult cu săgețile ce-mi arunca Georgescu-Tulcea și, pe cât se pare, de asemenea, și cu replicile mele. Pe cât posibil căutam să nu-i rămân lui Georgescu cu nimic dator.
 
Din toți trei, mai moțat, pe vremea aceea, păream eu, fiindcă, pe lângă că eram ca și Georgescu-Tulcea avocat, mai eram încă și director la sucursala din Tulcea a „Băncii Românești”. Dar situația cu răspundere, cum este aceea a unui director de bancă, își are uneori mari inconveniente, mai ales când o iei nițel razna și nu te acoperi cu toate aprobările Centralei.
 
Așa a fost cazul cu mine care, socotind că fac un bine populației orașului și județului Tulcea, m-am angajat în finanțarea unui mare transport de făină ce trebuia să vină pe Gurile Dunării tocmai din Australia. La bancă, dacă inițiativa unui slujbaș iese bine, nu-l laudă nimeni; dar, Doamne ferește să iasă prost, vai de capul lui! Și vai de capul meu era să fie dacă făina nu putea să ajungă la Tulcea din cauză că Dunărea începuse să înghețe și sloiurile curgeau la vale din ce în ce mai mari. Un vapor prins între aceste sloiuri se sparge ca o nucă.
 
Lipsa de pâine devenise tot mai mare, speranțele puse de populație în „Banca Românească” începuseră să se evapore, lumea începuse să se alarmeze iar tânărul director al Băncii, ca și întreg colectivul, devenise trist și abătut. O iarnă întreagă își arăta colții foamei în fața noastră.
 
Deodată, ofițerul îmi spune:
- Dragă Domnule Drăghici! Trăsnit ești dumneata, dar ai să vezi că mai trăznit sunt eu! Dacă mergi cu mine printre sloiuri la Sulina, ai să vezi cum îți aduc cu canoniera făina... Nici n-am așteptat să-mi propună acest lucru de două ori. Dar când vaporul comandat personal de dânsul gâfâia printre imensele sloiuri de gheață iar zgâlțâiturile acestui vapor făceau un zgomot îngrozitor, abia atunci mi-am dat seama de îndrăzneala domnului Vlădescu și de imensa răspundere pe care și-o luase. Operația a reușit. „Banca Românească” a procurat populației județului Tulcea făina venită de peste mări și oceane.
 

Trenul de Tulcea

 
„Dar orașul Tulcea pe vremea aceea nu avea tren, deși trecuseră câteva decenii de la reanexarea Dobrogei. Au mai trecut și alți câțiva ani, dar de data aceasta plecam la București cu trenul4. Când urc în tren, un tren motor zis „Malaxa”, găsesc bineînțeles toate locurile ocupate. Direcțiunea Căilor Ferate nu-și dăduse încă seama de importanța acestei linii și populația se sufoca călătorind în condiții reduse. Pe băncile de trei locuri stăteau câte patru-cinci persoane, pe cele de două locuri stăteau câte trei. În asemenea condiții, m-am așezat și eu în picioare, rezemat de ușa opusă intrării. Adică m-am resemnat și m-am rezemat.
 
La plecarea trenului, deodată se deschide ușa și apare Vlădescu. Nu mai era locotenent ci comandor. Am înțeles că ordonanța care stătu pe o bancă ocupase din timp un loc pentru dânsul. Când domnul comandor Vlădescu a dat cu ochii de mine, nu mi-a adresat nici un cuvânt și nu mi-a zis nici Bună ziua, ci a ridicat capul în sus și, aruncând o privire generală asupra tuturor celor din vagon, a strigat ca la cazarmă:
- Drepți!
 
Toată lumea, bărbați, femei și inclusiv ordonanța domniei sale, au sărit ca arși în picioare. Nu știam ce s-a întâmplat. Iar domnia sa, clătinând din cap și privind spre mine, zise:
- Nu vi-i rușine la obraz! Omul acesta v-a făcut tren la Tulcea și dumneavoastră îl lăsați să meargă la București în picioare?!...
 
Nimeni nu mai vroia să șadă jos. Toți îmi ofereau locurile lor. Pe banca mea și a dânsului, deși de trei persoane, am fost favorizați să rămânem numai noi doi. De atunci nu l-am mai văzut. Dar mi-au rămas despre el două amintiri: una din tren și alta din vapor.”.
 
Sursa foto: Colecția doamnei Lidia Vlădescu
 
Despre Marian Moşneagu 
 
Comandor (r) dr. Marian Moşneagu s-a născut în Bucovina, însă destinul l-a trimis la Liceul Militar de Marină din Constanţa. A urmat apoi cursurile Institutului „Mircea cel Bătrân” (1980-1984) şi ale Facultăţii de Litere, Istorie, Drept şi Teologie, specializarea Istorie, din cadrul Universităţii „Ovidius” Constanţa (1995-1998). Ulterior, a devenit doctor în Istorie, la Universitatea din Craiova (2004). A fost director al Muzeului Marinei Române (2001-2006) şi şef al Serviciului Istoric al Armatei (2007-2016).  
 
Citeşte şi: 
 
Interviu online cu comandor (r) Marian Moșneagu „Pentru mine, uniforma a fost nu numai o emblemă, ci și un standard de viață“ (galerie foto)
 

Cu „Eforie“, pe Sena şi Tamisa Un periplu cu ştaif (galerie foto)

 
1 Marian Moşneagu, „Dicţionarul marinarilor români”, Bucureşti, Editura Militară, 2008, pp. 501-502.
 
2 Marian Moșneagu, ,,Amiralii României. Dicționar enciclopedic”, Constanța, Editura Ex Ponto, 2017, pp. 527 – 529.
3 Nicolae Georgescu-Tulcea (n. 13 martie 1886, comuna Pârșcov, jud. Buzău – d. 9 mai 1971), jurist, jurnalist și celebru om politic interbelic. A absolvit liceul la Tucea și Facultatea de Drept la Universitatea din București. A practicat avocatura la Tulcea. Ca ofițer de rezervă, a participat la al Doilea Război Balcanic (1913) și la Primul Război Mondial (1916 – 1918), distingându-se în luptele de pe valea Oituzului. În 1925, împreună cu Radion Ivanov, s-a implicat în organizarea sindicatelor pescarilor și a acționat în folosul acestora ca membru al Consiliului Național al Administrației Pescăriilor Statului. Prin intermediul ziarului ,,Țăranul Dobrogean”, editat între anii 1920-1939 și 1945-1946, a militat pentru scoaterea Tulcei din izolare, asigurarea cerealelor necesare hrănirii populației, îmbunătățirea stării sanitare ș.a. A fost ales de 10 ori deputat de Tulcea (1919-1937) și proclamat senator de drept de către Înalta Curte de Casație și Justiție. În Parmlamentul României a adus 20 de amendamente la Legea împroprietăririi din 1921, alte amendamente la Constituția din 1923, la legile de unificare a legislației din Basarabia și Transilvania cu legislația din România. A colaborat la elaborarea legilor de organizare a procuraturii și armatei (1924). S-a pronunțat cu fermitate pentru respectarea drepturilor cetățenești și a libertății presei. După raptul teritorial din 1940, a salvat multe familii de bulgari de la expulzare și a oprit exodul lipovenilor din perioada 1941 – 1944. A fost în strânse relații de prietenie cu Virgil Madgearu, Iuliu Maniu, Mihail Ralea Nicolae Titulescu ș.a. [Iosif Colcer, ,,Personalități tulcene”, Tulcea, 2011, pp. 88-92].
4 Calea ferată Medgidia – Tulcea a fost inaugurată în trei etape: 1915 – porțiunea Medgidia – Târgușor Dobrogea; la 1 octobrie 1925 a fost data în exploatare porțiunea Târgușor Dobrogea – Babadag iar la 25 martie 1939 a fost inaugurată și ultima porțiune a liniei, între Babadag și Tulcea.
 

Ti-a placut articolul?


Nume:

Email:

Comentariu*:

Articole asemanatoare

Cel mai sentimental navigator În căutarea lui Bălcescu (galerie foto)

21 Jun 2019 919

Provocarea lui Victor Torpilorul din Vaslui (galerie foto)

14 Jun 2019 2197

Sărbătoarea Ultimului Tun Salva de la Năvodari (galerie foto)

31 May 2019 3814

Tort de alge, valuri sparge Vele, stele, caravele... (galerie foto)

17 May 2019 1499

Căsătorie cu bucluc Cine are dreptate? (galerie foto)

10 May 2019 2349

Nea Nae Boier de Cepari (galerie foto)

03 May 2019 1097

Cine repară onoarea Marinei? El a salvat-o! (galerie foto)

26 Apr 2019 1009

Catastrofă navală în Marea Neagră Mai ceva ca „Titanicul“ (galerie foto)

19 Apr 2019 2229

Mare război, mare tărăboi! Prefectul și profitorii (galerie foto)

12 Apr 2019 1181

Cu „Eforie“, pe Sena şi Tamisa Un periplu cu ştaif (galerie foto)

15 Mar 2019 1482

Prieten cu marea şi oceanul Pe valurile vieţii (galerie foto)

08 Mar 2019 1524

Călăii lui tata Matei (II) Nora demască ororile Securității (galerie foto)

01 Mar 2019 1259

Destin de submarinist Cel mai tânăr comandant (galerie foto)

15 Feb 2019 1593

De la Matei citire Vaporul cel mare (galerie foto)

08 Feb 2019 1386

Revoluţia lui Cico Ultima baricadă (galerie foto)

25 Jan 2019 1853