Ministerul Justiției Dreptul la despăgubire este justificat când acuzațiile, la momentul privării de libertate, nu corespund realității

Dreptul la despăgubire este justificat când acuzațiile, la momentul privării de libertate, nu corespund realității, deci măsura legală a fost neîntemeiată; când clasarea/achitarea este urmarea dezincriminării, despăgubirea se exclude, statul nefiind în culpă, informează Ministerul Justiției. 

Comunicatul vine ca răspuns la apelul avocatului Cristian Zeiler, adresat ministrului Justiției, în cazul modificărilor la articolul 539 din Codul de procedură penală, prin care au fost înlăturați din categoria beneficiarilor de despăgubiri foștii inculpați care au stat în arest preventiv și au primit achitare sau clasare definitivă pe motiv de dezincriminare a faptei.

Astfel, Ministerul Justiției face următoarele precizări:

Pentru punerea în acord a art. 539 C.p.p. cu Constituția, așa cum a fost aceasta din urmă interpretată prin Decizia nr. 136/2021, în cadrul grupului de lucru interinstituțional, opinia majoritară a fost că nu se pot acorda despăgubiri pentru privare injustă de libertate, dacă temeiul clasării sau achitării îl constituie intervenția – între momentul privării de libertate și cel al soluționării definitive a cauzei – a unei legi penale care dezincriminează fapta săvârșită.

Argumentul a fost că, dacă o persoană este privată de libertate în mod legal în cursul procesului penal (cu respectarea dispozițiilor legale și în raport de standardul probatoriu cerut pentru luarea/prelungirea/menținerea măsurii preventive privative de libertate), iar la finalul procesului penal se dispune clasarea sau achitarea, constatându-se incidența unuia dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a) – d) C.p.p. (fapta nu există, nu este prevăzută de legea penală sau nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege, nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea, există o cauză justificativă sau de neimputabilitate), această situație presupune o culpă a statului, căci libertatea individuală – inviolabilă, potrivit art. 23 alin. (1) din Constituție, a fost afectată prin măsura preventivă dispusă, fără ca ulterior statul să reușească să răstoarne prezumția de nevinovăție a inculpatului.

Așadar, justificarea dreptului la despăgubire rezidă în faptul că cele reținute la momentul privării de libertate se dovedesc ulterior că nu corespundeau realității, deci că măsura, deși legală, nu a fost întemeiată.

Când însă în ordonanța de clasare/decizia definitivă de achitare s-ar reține că inculpatul a săvârșit fapta ce a constituit temeiul măsurii preventive, că măsura preventivă a fost legal dispusă (deci că fapta constituia infracțiune la data luării măsurii) și că, numai pentru considerentul intervenției ulterioare a unei legi de dezincriminare, se impune clasarea/achitarea inculpatului, a-i recunoaște în acest caz dreptul la despăgubiri ar însemna o dezdăunare pentru o situație ce exclude culpa statului în răsturnarea prezumției de nevinovăție (deși nevinovat din punct de vedere penal, întrucât fapta nu mai constituie infracțiune la data soluționării definitive a cauzei, inculpatul totuși a săvârșit fapta care a constituit temeiul privării sale de libertate ca măsură preventivă legal dispusă la acel moment).