„Școala altfel“ - bucuria copiilor de a asculta poveștile istoriei sau bucuria mea de a fi copil între copii (galerie foto)

Ultimele zile au fost de vis.
O să încep cu ziua de vineri. Mi-au venit copiii de la Pantelimon, împreună cu domnișoara dirigintă. Copiii mei minunați, frumoși, dansatorii mei talentați - care nu mai dansează, sper că doar deocamdată -, copiii mei mult prea bine-crescuți pentru societatea de azi. Nu i-am mai văzut din vara trecută, când au venit la muzeu pentru „Adio, șorțuleț pepit!“. Se despărțeau nu doar de șorțuleț, ci și de doamna Boer, sufletista învățătoare și „antrenoare“ în ale jocului. Omul care i-a scos din Pantelimon și i-a învățat cu scena, competiția și lumina reflectoarelor. Unde străluceau! Le-a dat aripi!
 
Ca și doamna lor, copiii mei sunt numai suflet! Mi-era tare dor de ei! Iar reîntâlnirea a fost cu tremur de inimă! Am vizitat muzeul - m-au ajutat să-mi amintesc poveștile exponatelor, pentru că eu „sunt bătrână și am uitat“ -, ne-am îmbrățișat și alintat! Ne-am amintit! Copiii mei au jucat! Le lipsește jocul! Doamnă Boer, „tanti General“, copiii nu v-au uitat, le e dor și au uitat pașii! Îi fac cu aceeași energie și emoție. Chiar și fără muzică, s-au prins în hore și m-am simțit, din nou, în Sala pictată a muzeului, purtată de pașii lor mici, care băteau, voinicește, parchetul. Și mie, și lor ne e dor… Acum îi văd tot atât de frumoși, respectuoși, educați și ascultători. Dar parcă, au aripile tăiate. Mi-au spus și i-am simțit că le lipsește jocul, scena, competiția și lumina reflectoarelor. Și continuarea umplerii vitrinelor școlii cu trofee.
 
Aș fi vrut să-i văd pe toți. Nu au venit însă toți. Mai bântuie răcelile… Eu îi aștept la activități, să ne joace și să ne jucăm împreună prin istorie. Vom încerca să găsim o soluție pentru ca acești copii să-și continue zborul!
 
PS. Mulțumesc mult pentru flori, dar bucuria mea ați fost voi, copiii mei frumoși, deștepți, talentați, educați și cuminți de la Pantelimon!
 
Joi. Dimineața. Am făcut cunoștință cu copiii de la Școala Runcu, cu cei de la Școala „Constantin Brâncoveanu“ și de la o școală din Mangalia. Nici nu contează de unde sunt, de altfel. Am plecat în „poveste“ doar cu copiii de la Runcu. Pe parcurs, s-a mărit grupul de copii și profesori. Și ei voiau să participe la „șueta“ poveștii. Și e bine că am fost mai mulți. I-am lăsat să se contrazică argumentat, i-am lăsat - cu tot dragul - să-și dea cu părerea.
 
Am pornit apoi pe povestit cu copiii de la Școala 38. Cei mai lipicioși copii - și cât îmi place „lipiceala“! Am depănat istoria mai mult de mână și îmbrățișați. Dar nu doar atât! Și ei, copii deștepți, care au descoperit - dacă nu au știut - istoria. Au fost săli în care mi-au făcut ei ghidaj. Avizi de a cunoaște.
 
Avem copii atât frumoși, de deștepți și cu dorință de a ști! Ei știu istorie, după manualele amețitoare, mult prea amețitoare. Dacă aș fi învățat de pe ele, nu cred că aș fi urmat o facultate de istorie. Copiii au nevoie de povești, de povești pe care să le simtă și să le vadă. Poveștile locurilor natale, ale regiunii în care trăiesc și ale țării noastre românești. Pentru că aici le/ne sunt rădăcinile. Vor să afle, să știe și nici nu vă închipuiți câte au reținut din „povești”, din bucățele mici de istorie pe care le-am spus. Și mai au nevoie să fie băgați în seamă, să fie întrebați, să le fie cerută părerea. E o bucurie imensă să-i vezi pe ei cum și ce descoperă. Chiar și răspunsurile, aiurite uneori, mă bucură, pentru că îmi dau seama că ai noștri copii nu sunt mașini care repetă și calculează, ci gândesc. Și gândesc frumos și simt frumos și curat. Nici nu cred că a fost o lecție - însuși termenul închistează. Sau da, a fost o lecție în plus. Pentru mine.
 
Vă mulțumesc, copii, pentru cele două jumătăți de zi de bucurie pe care mi-ați dăruit-o! Vă mulțumesc pentru că mi-ați creat ocazia de a fi, din nou, copil!
 
M-ați încărcat pentru mult timp. Gata, la muncă! Trebuie să mai „descopăr” povești prin file învechite de documente! Copiii așteaptă!