„Tălpile lui nu se atingeau nici de flori, nici de mocirlă”. 35 de ani fără Nichita Stănescu, poetul sufletelor (video)

Astăzi se comemorează 35 de ani de la plecarea dintre noi a poetului Nichita Stănescu.
Scriitorul Nichita Stănescu s-a născut la 31 martie 1933, la Ploiești, într-o familie de țărani prahoveni veniți la oraș. Mama sa a fost Tatiana Cereaciuchin, fata fizicianului și generalului Nikita Cereaciuchin, iar tatăl lui Nichita Stănescu, Nicolae Hristea Stănescu, se trăgea dintr-un neam de meșteșugari. Bunicul scriitorului a fost și el poet.
Numele Nichita Hristea i-a fost pus de către părinții săi, în cinstea celor doi bunici, generalul fizican rus și meșteșugarului poet.
Nichita Stănescu a fost considerat de critica literară și de publicul larg drept unul dintre cei mai valoroși și importanți scriitori de limba română, pe care într-un mod deosebit poetul o numea „dumnezeiesc de frumoasă”.
Nichita Stănescu, prin scrierile sale a fost încadrat ca fiind un neomodernist, atât temporal, cât și atemporal. A fost văzut de nenumărați învățați ai vremii ca fiind un poet cu o gândire foarte de profundă, având o amplitutide uriașă și o intensitate remarcabilă. Nichita Stănescu făcea parte din categoria extrem de rară a inovatorilor lingvistici și poetici.
În privința studiilor, poetul a urmat Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, pentru ca mai apoi să urmeze cursurile Facultății de Filologie a Universității din București.
Nichita Stănescu s-a căsătorit în anul 1962 cu poeta și eseista Doina Ciurea, iar din dragoste pentru aceasta realizează volumul „O viziune a sentimentelor”, pe care i-l și dedică.
Poetul, scriitorul și omul cuvintelor Nichita Stănescu a fost extrem de apreciat de mulți scriitori care l-au cunoscut și cu care a și colaborat.
Ștefan Augustin Doinaș spunea despre poet: „Nichita Stănescu se mișca într-adevăr într-o sferă superioară, siderată de valori exclusiv artistice. Cât despre gustul său pentru «compromis», cred sincer că nu prea știa ce înseamnă acest lucru, tocmai pentru că era un ingenuu. Dacă nu mi-ar fi teamă că devin prea ... doct, aș zice că spiritul său ludic îl făcea să plutească pe deasupra situațiilor, pentru a căror substanță tragică cred că nu avea „organ”: tălpile lui nu se atingeau nici de flori, nici de mocirlă. Singurul păcat al lui Nichita Stănescu a fost crima săvârșită față de sine însuși: distrugerea sistematică a carcasei care-i asigura superbul exercițiu al spiritului”.
Din repertoriul său scriitoricesc reamintim volumul „Argotice- cântece la drumul mare, volumele „Sensul iubirii”, „O viziune a sentimentelor”, „Dreptul la timp”, „Roșu vertical”, „Necuvintele”, „În dulcele stil clasic”, „Clar de inimă”.
A fost și premiat pentru unele dintre volumele sale de poezii. În 1964, primește „Premiul Uniunii Scriitorilor” pentru volumul de poezii „O viziune a sentimentelor”, în 1969, „Premiul Uniunii Scriitorilor” pentru volumul de poezii „Necuvintele”, iar în anul 1972 același premiu pentru volumul de eseuri „Cartea de recitire”.
Nichita Stănescu s-a stins din viață în noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983.
Regăsim în opera sa extrem de vastă și o scriere despre mare, care l-a legat de meleagurile tomitane.

„Când marea...
 
pentru cele două
picături de rouă
(să mi-o publice postum)
 
Când marea își varsă din sine
amarul și peștele
cresc valuri și-atâta, iubită…
de vrei izgonește-le.
 
Când piscul văiugii își plânge
în fulger fărâmele
Cad așchii de stâncă, iubită…
de-ți place sfărâmă-le.
 
…Azi noapte am visat între arbori
pierzarea clipitelor…
în vis se făcea că răsună
tălăngile vitelor…
 
Și-n om din cuvinte, iubită…
hai vino și strânge-le
…îmi umblă cuvântul prin vine
odată cu sângele…
 
- Nichita Stănescu”

Sursă foto/video: Arhiva TVR