Al treilea dintr-o strălucită dinastie de istorici români - profesorul Dinu C. Giurescu

La finele anului trecut, a apărut volumul Mărturia unui istoric singuratic. Convorbiri cu academicianul Dinu C. Giurescu, lansat recent în capitală. Partenerul de dialog al regretatului academician, stins aproape acum un an (la 24 aprilie 2018), este fostul său student, acum director al Muzeului Naţional Peleş - dr. Narcis Dorin Ion (autor şi al altor două volume de „convorbiri” - cu academicienii Dan Berindei şi, respectiv, Răzvan Theodorescu).
 
L-am invitat pe profesorul Stoica Lascu să facă o prezentare a acestui volum; dânsul ne-a trimis - ca un preambul la această prezentare - un mai vechi material al său despre profesorul Dinu C. Giurescu (apărut, în 2010, în revista tomitană „Ex Ponto”).
 
Distinsul profesor şi cercetător ştiinţific a văzut lumina zilei la Bucureşti, în urmă cu 83 de ani, respectiv la 15 februarie 1927. După absolvirea cursurilor liceale la prestigiosul Colegiu „Sf. Sava”, la 23 ani obţine licenţa în Istorie la Universitatea din Bucureşti. Ca şi bunicul său Constantin, tânăr savant în plină afirmare (mort însă în floarea vârstei, la 43 de ani, răpus de flagelul gripei spaniole, în octombrie 1918; câţiva ani mai târziu se sting, tot în plină activitate creatoare, la fel de prematur, şi alţi doi mari istorici români - Vasile Pârvan, la 45 de ani, şi Ioan Ursu, la 50 de ani) şi tatăl său, şi el se va dedica slujirii Muzei Clio - îşi obţine doctoratul în Istorie în 1968 -, nu doar cu perseverenţă şi devotament, dar şi cu, în plus, exprimarea unor ferme convingeri democratice şi civice.
 
Convingeri şi atitudini care, spre sfârşitul anilor ’80, l-au pus în opoziţie cu regimul totalitar, onestul istoric şi om de cultură român fiind silit să aleagă calea Exilului, consecinţă a afirmării spiritului liber general-uman, în suita valoroaselor tradiţii istorice ale neamului său şi familiei sale. Şederea în străinătate însă nu numai că nu l-a demobilizat, dar, dimpotrivă, i-a forjat aceste convingeri - pe care, după 1990, reîntors în România democratică, avea să le exprime cu mijloacele proprii istoricului onest şi prob, avea să le potenţeze ca atare printr-o pilduitoare activitate publică pusă în slujba remodelării unei societăţi democratice pluraliste, a unui ambiental civic în consens cu evoluţia ideilor şi mentalităţii omului, martor privilegiat la îngemănarea mileniilor.
               
Traiectul instituţional al cercetătorului şi profesorului Dinu C. Giurescu nu este spectaculos prin multitudinea schimbărilor intervenite, ci pilduitor prin rodnicia sa - ştiinţifică, editorială şi ideatică deopotrivă.
 
În plan ştiinţific debutează relativ târziu, datorită avatarurilor istoriei, în 1959 - după ce, în anii stalinismului, pe când tatăl său era închis, a trebuit să-şi câştige existenţa ca simplu muncitor, perioadă descrisă amănunţit, fără patima distorsionantă a adevărului istoric însă, în volumul memorialistic, apărut în 2008, De la Sovromconstrucţii nr. 6 la Academia Română (462 pp.): „A fost perioada cea mai grea. Instaurarea comunismului şi începutul unei serii interminabile de crime te făceau să-ţi fie frică încontinuu. Niciodată, în afara acelor ani, n-am mai simţit acel fel de teamă. Era pură, continuă, zi şi noapte aveai crampe la stomac”; aşadar, pe când era muzeograf la Muzeul de Artă al R.P.R. va debuta cu un articol referitor la arta brâncovenească, studiului istoriei româneşti medievale consacrându-i, de altfel, în următoarele trei decenii, alte numeroase lucrări, unele deosebit de reprezentative pentru suflul înnoitor ce-l aducea tânărul cercetător în domeniul medievisticii.
 
Domnia sa avea să continue în mod exemplar tradiţia ştiinţifică a familiei - reprezentată atât de copleşitor în istoriografia românească, cum am menţionat deja, prin activitatea şi opera istoricilor Constantin Giurescu - bunicul - şi, respectiv, Constantin C. Giurescu - tatăl (ambii au fost, nota bene, şi membri ai Academiei Române; caz unic în cultura românească, respectiv ca bunicul, fiul şi nepotul să fie cinstiţi prin alegerea lor în cel mai înalt for ştiinţific al ţării; dacă mai adăugăm că bunicul dinspre mamă a fost şi el membru al Academiei Române, reputatul savant, geograful Simion Mehedinţi, „unicitatea” devine şi mai remarcabilă!). La numai patru ani de la publicarea primului studiu, harnicul cercetător debutează, în 1963, şi în plan editorial - prin o foarte apreciată monografie (care va cunoaşte trei ediţii) Ion Vodă cel Viteaz. Zece ani mai târziu, o altă lucrare, exemplară pentru noua calitate a medievisticii noastre din acea perioadă, va fi încununată cu Premiul „N. Bălcescu” al Academiei Române pe anul 1973 - respectiv, extrem de documentată şi amplă (aproape 500 pp.) monografie Ţara Românească în secolele XIV şi XV.
 
Începând cu jumătatea anilor ’60, paralel cu studiile de medievistică, istoricul Dinu C. Giurescu se preocupă şi de activitatea de cercetare şi de studiul culturii şi civilizaţiei europene, respectiv a istoriei diplomaţiei române - domnia sa va fi, de altfel, timp de 19 ani (octombrie 1968-februarie 1987), titular al cursului de Istorie şi civilizaţie europeană la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu” (Secţia de Muzeografie) din Bucureşti. Timp de mai mulţi ani (1965-1969) va fi şi titular al Cursului de Istoria diplomaţiei române, în cadrul Specializării post-universitare din cadrul Ministerului Afacerilor Externe - oportunitate rarisimă pentru cursanţi în a audia prelegerile unui lector cu o vastă cultură umanistă, neîncorsetat de rigorile ideologice ale timpului, cu o disponibilitate nativă spre dialog şi abordări din noi perspective a istoriei naţionale. Sunt, aceşti ani, deosebit de fertili şi în planul activităţii ştiinţifice - cercetătorul Dinu C. Giurescu este coautor şi co-editor la trei volume, care au avut rol de pionierat în temele respective, anume: Pagini din trecutul diplomaţiei româneşti (1966), Nicolae Titulescu. Documente diplomatice (1967), un amplu şi pertinent volum documentar, de 900 pp., respectiv Mihail Kogălniceanu. Documente diplomatice (1972).
 
Activitatea ştiinţifică a cercetătorului şi profesorului Dinu C. Giurescu s-a concretizat, până astăzi, într-o impresionantă listă de titluri - 16 de volume de autor, 11 de volume în colaborare, şapte îngrijiri de ediţii, numeroase prefeţe şi postfeţe, zeci de studii şi articole apărute în ţară sau străinătate (SUA).
 
Domnia sa a desfăşurat - şi astăzi se află, în continuare, în plin efort creator - o intensă activitate de cercetare ştiinţifică, devenind în scurt timp unul dintre cei mai recunoscuţi specialişti în domeniul Istorie, care îşi expune rezultatele şi ideile în cele mai competente cercuri ale slujitorilor lui Clio. Ele stau, toate, sub semnul rigorii şi pasiunii, a convingerii în finalitatea utilităţii lor nu doar strict ştiinţifice, ci şi sociale şi civice. Poate de aceea, dânsul, neîncorsetat de prejudecăţi, se dedică cu atâta pasiune şi publicisticii istorice, ilustrând la nivel superior o solidă tradiţie a veritabililor istorici români ai Cetăţii şi Neamului. Academicianul Dinu C. Giurescu este, însă, şi autorul - ori coautor împreună cu părintele său - a celor mai reprezentative sinteze, din a doua jumătate a secolului trecut, privind istoria românilor, cu un impact deosebit nu doar în rândurile confraţilor, ci şi la nivelul opiniei publice; al unor cititori pentru care cunoaşterea trecutului neamului la parametrii adevărului ştiinţific era garantat de profesionalismul şi moralitatea civică a profesorului Giurescu. Editate în zeci de mii de exemplare - traduse, unele, şi în limbi străine (în 1979, în limba spaniolă, în Mexic, respectiv, în limba germană), cum este Scurtă istorie a românilor pentru tineret îndeosebi -, aceste relevante opere ştiinţifice se constituie în adevărate tezaure ale istoriografiei şi culturii noastre; cele două volume ale Istoriei românilor (apărute în 1974, 1976), respectiv monumentala (peste 1.000 de pagini) Istoria românilor. Din cele mai vechi timpuri până în prezent (două ediţii, în 1971, 1975) şi Istoria ilustrată a românilor (1981, peste 600 pp.) au constituit şi constituie cărţi-reper, opere devenite clasice, pentru generaţii de români.
 
Preocupările ştiinţifice ale academicianului Dinu C. Giurescu nu s-au cantonat, însă, doar la perioadele sau temele amintite. După 1990, domnia sa a început cercetarea - în condiţiile accesului aproape neîngrădit la fondurile arhivistice - şi a perioadei contemporane, respectiv circumstanţiată celui de-al Doilea Război Mondial şi anilor imediat următori. Rezultatele demersului său ştiinţific, scrupulos cercetat, s-au concretizat în mai multe volume apărute în ultimii 20 ani - focalizate pe cunoaşterea vieţii politice româneşti din anii 1945-1947 -, cărţi ce se constituie în adevărate repere de acribie documentară şi, în egală măsură, de abordare metodologică novatoare în istoriografia noastră de astăzi (Guvernarea Nicolae Rădescu, 1996; Imposibila încercare. Greva regală. 1945, 1999; „Alegerile” din 1946, 2001; Cade cortina de fier. România 1947. Documente diplomatice, 2002; Falsificatorii. „Alegerile” din 1946, 2007). Erau şi sunt percepţii pe deplin validate de modernitatea nu doar metodologică, dar şi ideatică a cărţilor istoricului şi veritabilului om de cultură Dinu C. Giurescu, pentru care cercetarea realităţilor româneşti contemporane este în consens cu imperativul cunoaşterii a unor zone interzise, practic, cercetării în perioada regimului totalitar. Se impune, spunea, nu demult, domnia sa, „O recitire, o regândire a ceea ce nu-ţi place, mai ales. Sunt multe lucruri din istoria noastră contemporană, dar şi veche, care trebuiesc regândite. Credibilitatea noastră ca istorici, în circuitul universal, nu poate fi obţinută decât datorită acestei poziţii critice. Şi la aceasta se adaugă - îşi continuă dânsul developarea unui veritabil program al cercetării noastre contemporane - subiectele apreciate astăzi de istoriografia mondială. De exemplu: mentalul satului, situaţia femeii într-o anumită epocă, ce crede românul despre celălalt. Ce a crezut românul despre armean, despre evreu, despre ungur. Studii de demografie, mergând pe categorii de vârsta, de sex etc.”.
               
Ca şi predecesorii săi mari istorici, ilustrul lor urmaş - pe care Universitatea tomitană a avut prilejul a-i conferi, în urmă cu aproape doi ani, titlul de Doctor Honoris Causa -, este un spirit iscoditor, tenace, sensibil la marile întrebări ale epocii sale, ce a îmbogăţit şi continuă să fertilizeze substanţial orizontul cunoaşterii noastre istorice de astăzi, în consonanţă cu cel de la etajele superioare ale istoriografiei mondiale. Iată de ce, şi amintitele volume, din ultimii ani, îl proiectează pe cercetătorul român între personalităţile de prim rang ale ştiinţei noastre, recunoscute ca atare şi în mediile academice din străinătate; pilduitor, în acest sens, este faptul că două dintre volumele domniei sale, apărute în ultimii ani, au văzut lumina tiparului în Statele Unite, la prestigioasa Columbia University Press din New York - mărturie a calităţii istoriografiei noastre de astăzi. Este vorba despre Romania’s Communist Takeover: The Rădescu Government (1994), respectiv Romanian in the Second World War (1939-1945) (2000) - ambele monografii fiind incluse în selectiva şi consacrata colecţie East European Monographs (iniţiată şi coordonată de profesorul nord-american de origine română Stephen Fischer-Galaţi).
 
Spirit optimist şi echilibrat, de o autentică nobleţe umană, academicianului Dinu C. Giurescu îi sunt proprii principii ce se pot constitui în repere ale dezvoltării istoriografiei noastre de astăzi. Referindu-se la rolul şi viitorul disciplinei tutelate de Muza Clio, el se arată încredinţat de beneficul viitor al acesteia, conturând, totodată, componentele unui necesar traiect în consens cu dominantele ei ideatice mondiale: „Perspective există, arăta domnia sa într-un interviu. Desigur, istoricii au diferite vârste, de la 25-30 la 70 de ani şi peste. Oamenii sunt de diferite amplitudini. Unii rămân ancoraţi într-o perspectivă locală, în sensul cel mai curat al cuvântului. Istorie locală. Foarte necesară de altfel. Alţii se limitează la perspectiva naţională. Iar alţii - puţini - vor să meargă mai departe, să facă legătura între evenimentele din România şi cele din alte ţări. Numai în această perspectivă, a comparaţiei cu ceilalţi, stă măsura exactă a realităţii din propria ţară. Altminteri, poţi avea impresia, fie că eşti în epicentru, fie că evenimentul are o dimensiune majoră. Iar realitatea nu este aşa. Altfel spus, istoria naţională se cuvine regândită pe coordonatele istoriei europene şi universale. Ceea ce nu este deloc uşor. Totodată, propria noastră istorie trebuie privită critic (…) În actuala conjunctură, istoria naţională a încetat să mai fie o disciplină formativă. Treptat-treptat, multe generaţii vor pierde sentimentul apartenenţei la acest neam. Ca urmare nu vor mai avea o ţară de iubit şi apărat”.
 
Sunt gânduri şi idei, laolaltă cu opera ştiinţifică, ce-i conferă istoricului Dinu C. Giurescu un loc distinct în ansamblul culturii române de astăzi. Stă mărturie, în acest sens, faptul că domnia sa este ales, în 1990, membru corespondent al Academiei Române, iar din 2001 este membru titular; o certifică activitatea sa didactică, în ultimele două decenii, la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, unde a susţinut diverse cursuri şi este conducător de Doctorat; o relevă calitatea de membru în numeroase comitete şi colegii de redacţii ale unor reviste de specialitate, de membru a mai multor asociaţii ştiinţifice profesionale din ţară şi străinătate; stă mărturie, de asemenea, calitatea sa de mentor al unei întregi generaţii de tineri istorici, al căror conducător ştiinţific, la obţinerea titlului de doctor în Istorie, a fost şi este; o evidenţiază nu mai puţin, de asemenea, numeroasele recunoaşteri profesionale, distincţii şi aprecieri internaţionale care atestă dimensiunile personalităţii sale ştiinţifice - preşedinte al părţii române în Comisia Mixtă de Istorie Româno-Bulgare (1979-1985; din 1991 până astăzi); preşedinte al Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor (1992; 1997-2000); director general al Muzeului Ţăranului Român (2001-2005); preşedinte al Consiliul Ştiinţific al Bibliotecii Metropolitane din Bucureşti; ş.a.; o ilustrează, nu în ultimul rând, calitatea sa de visiting professor la numeroase universităţi şi institute de cercetare din spaţiul euroatlantic (precum la William Paterson College, College Station Texas, College of Liberal Arts).
 
Şi după cum, de asemenea, o developează calitatea umană de excepţie a acestui intelectual al Cetăţii - semnătura domniei sale se regăseşte pe numeroase memorii din anii ’80, când pleda pentru oprirea dărâmării unor monumente istorice -, a unui intelectual implicat şi în remodelarea unei active conştiinţe civice a semenilor săi: „Ştergerea istoriei noastre, începută prin sistematizarea comunistă, continuă astăzi - atrăgea un serios semnal de alarmă domnia sa, în urmă cu câţiva ani -, în ritm accelerat. Cei care pun în practică «sistematizarea postdecembristă» sunt oameni fără patrie, ei se opun tradiţiei pe care o ignoră; fără lege - ştiu prea bine s-o ocolească; fără respect pentru opinia publică pe care o dispreţuiesc. De fapt, oameni fără Neam şi Dumnezeu”.
 
Sursa foto: Wikipedia