„Jurnal intermitent” In memoriam Marin Preda, scriitorul al cărui deces „suspect” a fost consemnat de dobrogeanul Pericle Martinescu

• Primul volum al celebrul său roman, „Moromeții”, a fost scris între anii 1949 – 1955, fiind considerat o capodoperă a scriitorului. Pentru acest roman, el a primit Premiul de Stat în anul 1956
• De asemenea, în anul 1971, Preda a fost distins cu Ordinul Steaua Republicii Socialiste România clasa a II-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”
• Romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” a fost retras din toate librăriile și bibliotecile publice și universitare, la câteva săptămâni de la apariție, deoarece a fost considerat ca fiind denigrator la adresa regimului comunist

„În ziua când se sărbătoarea centenarul lui Tudor Arghezi (21 mai 1980), a fost înmormântat la Bellu, Marin Preda (58 ani). O moarte surprinzătoare, care a căzut ca un trăsnet şi a produs mare emoţie. În orice caz, o pierdere de neînlocuit pentru literatura română. N-am avut relaţii strânse cu Preda. (Cine o fi avut oare?) Era un solitar, un orgolios, un dificil. Ne aflam totuşi în raporturi amicale.


În 1973 mi-a publicat volumul Retroproiecţii literare în condiţii grafice foarte bune şi mi-a spus că i-au plăcut articolele mele. Cartea conţine o selecţie din eseuri şi articole publicate de mine în perioada 1933-1944. (Redactorul cărţii a fost Al. Paleologu.) Deşi n-am avut talentul lui de povestitor (nici tenacitatea de a munci), l-am invidiat totdeauna că mi-a «luat» subiectele. Şi eu aş fi putut să scriu ceva în genuI Moromeţilor (viaţa satului şi a familiei mele), sau ceva în genul Imposibilei întoarceri (publicistică de nivel ridicat), sau în genul Viaţa ca o pradă (amintiri), numai că eu aş fi fost mai autentic, n-aş fi făcut chiar atâta «literatură». M-am regăsit în principalele lui cărţi, cu biografia şi caracterul meu, cu preocupările şi viziunile despre lume şi viaţă, cu toate concepţiile filozofice sau estetice.


Când am citit Delirul nu m-am putut opri de a-i trimite o scrisoare în care îi spuneam că eu am trăit absolut concret ceea ce el a evocat acolo, şi că aş fi putut să scriu şi eu o carte cu acel subiect. (De fapt, cartea e, în bună parte, scrisă în Jurnalul meu din anii 1940-1944.) Uitasem complet de acea scrisoare, până mai acum vreo două săptămâni când, întâlnindu-mă cu el, şi felicitându-l pentru ultima carte, Cel mai iubit dintre pământeni, şi pentru enormul succes de critică («Ce zici, rupere de nori!» a exclamat el), mi-a adus aminte de scrisoarea mea.
- Crezi cumva că ţi-am furat şi de data asta subiectul? m-a întrebat Preda.
- Nu înţeleg ce vrei să spui ...
- Scrisoarea aceea, în legătură cu Delirul ...
Ţinea minte perfect. Eu însă nu-i citisem încă ultima carte.


Acum am citit-o. E formidabilă. O autobiografie deghizată, un testament moral, o frescă a ultimilor trei decenii din viaţa noastră românească. O confesiune de o sinceritate pe care n-am mai întâlnit-o în literatura universală de la Rousseau încoace. Dealtfel, Preda e un Rousseau al veacului XX, trăit aici, la gurile Dunării. Depăşeşte cu mult tot ce s-a scris la noi până acum - îl depăşeşte chiar pe Camil Petrescu - iar în cadrul literaturii române de azi apare ca un pisc la ale cărui poale sunt trântiţi toţi ceilalţi din jur. Căci Preda e esenţial, nu numai talentat sau fabulos. (De pildă, pg. 315 din primul volum al cărţii, unde se explică în acest sens, sau obsesia morţii, care revine ca un leit-motiv, sau misoghinismul lui etc.) Dare de un nihilism ce aminteşte de Emil Cioran, la care se şi referă într-un loc («Un filozof român celebru la Paris»), de o luciditate feroce. Idolii lui sunt Dostoievski (nominalizat deseori) şi Kierkegaard (numit doar «danezul»), şi cred că marea lui dorinţă a fost să fie un alt Cioran pentru România.


S-ar zice că s-a sinucis la 58 de ani. Gestul pare a fi fost îndelung premeditat. Gândul morţii îl obseda. Cel mai iubit dintre pământeni se începe cu aceste cuvinte fatidice: «Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător». Ca să dovedească asta, a scris cartea (peste 1000 pagini), a tiparit-o, a lansat-o, a gustat din succesul ei, apoi a făcut gestul supreme. Era în plină vitalitate, în deplină forţă creatoare. Dar a vrut să şocheze contemporaneitatea (a reuşit!) şi să-şi asigure un loc bine plasat m posteritate. Nu sunt de acord cu gestul lui, dar nu mă pot împiedica să-l admir. Putea să mai trăiască, chiar dacă n-ar mai fi dat vreo carte la nivelul celor de până acum, totuşi socoteala lui a fost bună. În definitiv, dacă ar mai fi trăit 30 de ani (ca Arghezi), n-ar fi avut ce cuceri în viaţă. Aşa, pleacă în plină glorie, deplâns, regretat şi va fi totdeauna regretat.
 
A fost un fanatic al scrisului (ca André Malraux), iar nu un maniac grafoman (ca Ion Lăncrănjan, de pildă, care tratează în cărţile lui aceleaşi subiecte, dar cu prea multă vorbărie seacă). A fost un spirit deschis spre problemele veacului său, frământat adânc de ele, până la mistuire. A fost un exemplu despre ceea ce e în stare să dea poporul nostru pe plan spiritual: la prima generaţie de cărturari, a atins nivelul marilor cărturari născuţi şi crescuţi în atmosfere saturate de intelectualitate. Poate sta alături de orice creator universal din secolul XX. E o medalie pentru noi.


Nu sunt de acord cu gestul lui final, dar îl înţeleg perfect. Este gestul creatorului de artă, care s-a sacrificat pe altarul propriei creaţii. Nu cred că vreo «disperare» l-a adus aici (aşa cum s-a spus), n-avea nici un motiv pentru aşa ceva - decât doar o disperare metafizică - şi tocmai de aceea gestul lui devine grandios, ceva în genul lui Socrate şi al marilor filozofi, pe care el i-a frecventat şi i-a asimilat existenţial ca nimeni altul.
 
„A fost un accident cardiac, după o intoxicaţie alcoolică”

Sarcasmul, băutura şi înjurătura erau pentru el comportamentele prin care îşi manifesta dispreţul şi dezgustul faţă de regimul care i-a dat totul. P.S. Se pare totuşi că nu e vorba de sinucidere. Nici de o urmare a alcoolismului. Părerea generală e că ar fi fost «lichidat» de forţe oculte (străine) care nu l-au iertat pentru romanul Delirul, unde e vorba de regimul şi personalitatea lui Ion Antonescu, înfăţişate mai obiectiv, roman ce trebuia să aibă o continuare.
Moartea neaşteptată a lui Marin Preda a traumatizat toată scriitorimea română. La înmormântare au participat mii de bucureşteni şi au fost depuse un camion de coroane, printre care una şi din partea şefului statului.
L-am văzut pe catafalc. Eram sub impresia articolelor publicate în presă, şi m-a frapat în primul rând o vânătaie ce se observa pe tâmpla stângă. «Asta-i, mi-am zis. Asasinat!» Dintr-un articol al lui Ion Caraion şi dintr-o scrisoare a lui Preda către Cezar lvănescu (ambele publicate în Luceafărul) reieşea că Preda era ameninţat de «cineva» şi că se temea să nu fie ucis. Vânătaia de pe tâmplă m-a făcut să cred că aşa s-a întâmplat. Dar nu cred.


Nu cred nici că s-a sinucis, cum lăsa a se înţelege primul articol apărut la moartea lui, semnat de Constantin Chiriţă în Scânteia, unde se spunea că Marin Preda a fost copacul «care s-a retezat singur». De aici şi din cel de-al doilea articol semnat de Ion Caraion în România literară, unde se vorbea de «o întorsătură dramatică în viaţa lui M. P. produsă cu şapte-opt ani în urmă», se putea deduce că scriitorul şi-ar fi pus capăt singur zilelor.
Dar nici ăsta nu-i adevărul. Marin Preda nu era omul care să facă asemenea gest.


Adevărul e mult mai simplu: a fost un accident cardiac, după o intoxicaţie alcoolică. Adică a murit de beţie. Însă tocmai asta se evită să se spună în articolele despre el. Se creează anumite diversiuni, spre a se astupa adevărul. Fiindcă acest adevăr e cam usturător. Din cauza beţiei a murit Nicolae Labiş (la 21 de ani), din cauza beţiei se zice că va muri Nichita Stănescu, beţia face ravagii în rândul scriitorilor de azi. Iar «duşmanii» lui Preda, invocaţi în unele articole la moartea lui, nu sunt alţii decât «tovarăşii de pahar», cărora li se impută dramaticul său sfârşit. Aceşti «duşmani» însă - pe care-l înfierează mai ales Adrian Păunescu - sunt colegii lui de scris. «Duşmanii» - e o figură de stil. Preda n-a avut duşmani. Dimpotrivă.
Sau dacă a avut, aceştia ar putea fi confraţii lui de breaslă, cărora le-a furat subiectele - tuturor - pentru cel puţin o sută de ani. Preda a spus ceea ce ar putea să spună ei toţi într-un veac de activitate literară.”

#DobrogeaDigitală - „Jurnal intermitent”, de Pericle Martinescu Moartea suspectă a lui Marin Preda