„Mănâncă, roagă-te, iubeşte” - Elizabeth Gilbert

 

O carte interesantă despre cum ne pot salva călătoriile de depresii şi cum, dacă avem noroc, la capătul lor te pot aştepta marea iubire şi fericirea. Dar surpriza cea mare nu este asta, ci că fericirea se află deja în noi înşine, dar, ca să înţelegem asta, uneori trebuie să tăiem pământul în lung şi-n lat. De fapt, nici că fericirea se află în noi nu e mare surpriză, o spun tot timpul cărţile şi cursurile de dezvoltare spirituală, cam greu să accepţi ideea şi-apoi s-o pui în practică, mai ales atunci când aştepţi fericirea de la alţii.
 
Oricum, în legătură cu cartea asta, încercaţi să n-o luaţi pe calea cea scurtă şi să vizionaţi filmul înainte. Mai mult decât atât, recomand să nu vedeţi filmul deloc, chiar dacă joacă Julia Roberts în el. Dacă n-aş fi citit cartea înainte, aş fi crezut că „Eat, Pray, Love”, titlul cărţii în original, este o carte despre o urâtă care călătoreşte prin trei ţări. Julia Roberts arată oribil aici şi este la fel de stângace atunci când aterizează în mijlocul unor yoghini ca Elena Udrea când se plimbă pe tocuri printre sinistraţi. Nu mai punem la socoteală că filmul face un rău enorm cărţii, trunchiind-o de întreaga substanţă şi recurgând la anumite artificii pentru a condensa acţiunea.
 
Sigur, nu vă aşteptaţi acum la acţiune gen aventuri şi intrigi poliţiste sau drame spaniole cu jargon venezuelean. E o carte despre regăsire, recunoaştere, redescoperire a propriului „Eu” şi reechilibrare, atâtea acţiuni la un loc, încât nici nu ştii cât e de greu să le începi, darămite să le mai şi închei - impropriu spus „închei”, având în vedere că, odată găsite echilibrul şi armonia, devine o artă să le păstrezi. De pildă, dacă ai văzut filmul înainte, nu vei înţelege niciodată de ce a plecat Liz în Italia sau care e faza cu „Go to sleep” şi care e faza cu toate fazele, aşa că mai bine ziceţi pas la tot ce înseamnă filmul acesta, cumpăraţi cartea şi citiţi-o.
 
„Mănâncă, roagă-te, iubeşte” este o carte despre călătoria ca vindecare a unor drame personale, drama văzută ca pierdere a unei fiinţe dragi, eşecul unui divorţ, saturaţia unei vieţi alandala, incoerenţa cotidiană, rutina, relaţiile toxice, nefericirea şi sursele ei nedepistate. Aşa că ce mai rămâne de făcut după ce ai epuizat toate resursele şi ai devenit doar o umbră palidă, slabă, fără voinţă, fără motivaţie etc.? Îţi faci bagajele şi porneşti într-o călătorie lungă, cu popasuri lungi, în locuri unde numai privindu-i pe alţii înveţi să te mişti altfel, schimbi macazul, te depărtezi de nefericire ca de o boală grea, înveţi o limbă străină, alergi prin ploaie, faci totul diferit, renunţi la diete şi te bucuri de viaţă aşa cum vine, aşa cum e, fără să-ţi mai faci griji inutile. Un an departe de toţi - chiar şi o lună e de-ajuns, darămite un an. Sigur, condiţia sine qua non este să porneşti în căutarea echilibrului şi a unei „fericiri responsabile”, nu să spargi banii în Ibiza sau să faci shopping la Bologna.
 
Iată un fragment: „… toată durerea şi necazurile lumii sunt cauzate de oameni nefericiţi. Și nu doar la nivel mare, ca în cazul lui Hitler şi Stalin, ci şi la cel mai mic nivel personal. Chiar şi în viaţa mea: acum văd exact unde şi când anume nefericirea mea a adus suferinţă, disperare şi (cel puţin) neplăceri celor din jur. Deci, căutarea mulţumirii proprii nu e doar un efort de autoconservare, care îţi este doar ţie folositor, ci e un dar generos pe care-l faci întregii lumi. Curăţat de toată nefericirea ta, nu mai stai în drumul nimănui. Încetezi să mai fii un obstacol nu numai pentru tine, ci şi pentru ceilalţi. Abia atunci devii liber”.
Desigur pentru asta trebuie să-ţi alegi locuri paradisiace ca să poţi trăi, medita sau iubi, locuri în care oamenii ştiu să se bucure de viaţă făcând nimic (precum italienii) pe sistemul dolce far niente, unde o felie de pizza e chintesenţa raiului şi masa de prânz, punctul culminant al zilei, unde o şedinţă de urgenţă pur şi simplu nu există. Nu cred că Liz ar fi ajuns la performanţa asta în spaţiul nostru mioritic, această falsă gură de rai, chiar dacă viaţa în România e mai ieftină decât în Bali. Ieftină şi lipsită de sacralitate.
 
Oricum, recomand cartea asta, măcar pentru că ar putea declanşa în fiecare dintre noi dorinţa unei „transmutaţii” personale, motivaţia expunerii la fericire, şi nu încleştarea de zi cu zi, furia împotriva sistemelor absurde, a lipsurilor, agresivitatea cu care suntem, din păcate, obişnuiţi şi pe care trebuie să o suportăm în acest cotidian absurd, măcar că ai putea să te convingi că se poate trăi şi altfel. Adică relaxat, fără să gonim atât spre supravieţuire, în orice caz, fără să ne dăm unul altuia în cap pentru te miri ce prostii.
 
Sigur, există o tendinţă în ultima vreme să îţi tot cauţi Sinele şi să-i dai glas prin diverse metode, fie prin scris, fie prin pictură, fie prin simplul fapt că-ţi decorezi casa. Un acest gen de carte nu e decât o invitaţie la schimbare. Până la urmă, de ce nu?
 
E rău să ajungi la o saturaţie a răului şi să-ţi devină ceva familiar, ceva cu care te poţi obişnui atât de mult la o adică, încât să strâmbi din nas la orice schimbare (a ta sau a altora), este, dacă vreţi, un simptom al bolii numite „nefericire”.
 
Uneori, bestseller-urile nu sunt bestseller-uri degeaba, oricâte cusururi ai dori să le găseşti din dorinţa de a ieşi din rândul celorlalte recenzii laudative. Iar cărţile cu tentă spirituală sunt cărţi cu tentă spirituală, oricâte urmăriri de maşini şi criminali în serie ai dori să găseşti în ele. Surpriză! Nu vei găsi.
 
Aşa că vă propun s-o căutaţi şi dacă nu aveţi bani deocamdată să întreprindeţi o călătorie de cel puţin un an departe de problemele cotidiene, măcar puteţi visa la cum ar fi dac-ar fi, iară duminică într-o zi… Pentru că de la vis la realitate nu este decât un pas. Depinde numai de voi să-l faceţi. Și cum orice călătorie de anvergură începe cu primul pas, ei bine, primul pas e să citim această carte semnată de Elizabeth Gilbert.