Tranzitie poetica

Cartea de poimarti

Detasamentul "proetic" constituit in cadrul Cenaclului de Marti al Facultatii de Litere din Constanta se simte, probabil, consolidat o data cu debutul lui Mugur Grosu. Si nu fara unele motive. Volumul "Haltera cu zurgalai" (Ed. Pontica, colectia Euridice, Constanta, 2001) se inscrie, cu cele sase poeme ample care il compun, in linia proeziei lui Mircea Tuglea: texte abundente, prozaice, tropaind in urma unei existente derizorii, vin sa compenseze narativ trairile in deficit si sa le adauge, punctual, o nota de stranietate. Se intampla adesea ca, din cea mai sedimentata banalitate, sa tasneasca viziuni spectrale, rezultate ale fortarii miracolului din disperare. Certitudinea de fiecare moment a poetului este "moartea cotidiana", cu sintagma lui Dinu Pillat, dezintegrarea lenta, fisurarea abia perceptibila, dar greu suportabila, a unui intreg subred: "exista mereu un coltisor din noi care putrezeste si/ trebuie parfumat cat nu se intinde vestea" etc. (Haltera cu zurgalai) Alarmat de o descompunere incetinita, fara sa aiba stofa de beneficiar satisfacut al "mortii pe credit", el cauta sa-si imblanzeasca angoasele printr-un tratament discursiv intensiv. In cuvinte, in numarul si nu in violenta lor, gaseste o modalitate de atenuare a crizei, de anesteziere temporara a fricii. Titlul volumului trimite tocmai la aceasta strategie devianta, nu intotdeauna cu efectele scontate. Dimpotriva, atunci cand cristalizeaza intr-o formula concentrata, starile anxioase au o mai mare percutanta. Este cazul secventelor poetice din Apus de soareci, unde eul fracturat, schizofren nu se mai lasa masluit de zgomotul cuvintelor imbulzite, cedand mortii o partitura pe mai multe voci: "deasupra unei credinte subite/ un cheag de absurditate pentru a fi/ combatuta/ mereu apari cu lumanarea in mani/ si cu scufia ta de noapte-ncovoiata/ (va izvora de aici vreo idee clara/ despre sine?/ tremuratoarea creatura/ se exprima in felurite oglinzi/ se spala cu grija pe dinti inainte/ pentru a combate cu sarg nostalgia/ unei cainte/ exercita in bezna un rol destructiv/ (tot un rol creator// Si moare pe unele drumuri" etc. Poemul ultim - Cu dragoste pentru Lu - vine cu o serie de insertii metatextuale destul de bizare in contextul unei poezii ce parea sa mizeze indeosebi pe biografic si existential. Tematizat explicit in interiorul unei confesiuni dictate de urgente amoroase, scrisul devine mijloc de clarificare ("nu pot sa vad decat prin cuvinte cum tac o clipa se face bezna dar nici acelea nu-mi ies cum trebuie nu vor sa se lase// domesticite" etc.) sau chiar de salvare: "cineva intr-un lift de carton mi-a spus cu sfioasa dementa credinta ca lumea asta abjecta inca mai merita inca mai poate fi mantuita de// poezie" etc. Dupa ce a consemnat platitudinea cotidiana, Mugur Grosu risca sa se transforme - ca si alti colegi de cenaclu - intr-un ideolog al nimicului, intr-un nimicolog cu pusee "textualiste" si filosofarde: "cum poezia ascunde in ea un fel de maretie a nimicului si-n nebunia asta dau spic ogoare de suferinta (iata c-am zis-o nu puteam altfel) si-n fiecare bob de aici luceste un fel de moarte atat de lenta e moartea asta ca-ti pare tot un fel de viata dar mult foarte mult// incetinita" etc. Totusi, tensiunea gogoliana a celorlalte poeme, chiar daca inegale valoric, il recomanda ca pe un poet al cotidianului, care probabil va rezista, in folosul propriei poezii, contaminarii cu "textualisme" pontice.