14 Nov, 2019 00:00
6543
Mai întâi au învăţat istorie, au transformat-o în pasiune, urmând mai apoi să devină licenţiaţi şi chiar doctori, astăzi fiind, la rându-le, mentori unor generaţii care au obligaţia să-şi cunoască istoria, pentru a se identifica cu rădăcinile pământului din care se trag.
Astăzi, pe 14 noiembrie, când sărbătorim Dobrogea la 141 ani de la revenirea sa pe harta României, am considerat oportun să le oferim prilejul unei noi lecţii, predate în mediul virtual generos al cotidianului ZIUA de Constanţa.
Vatră de formare şi existenţă milenară a poporului român, componentă a Țării Româneşti sub Mircea cel Bătrân, controlată parţial de Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, Dobrogea s-a unit cu România prin voinţa Marilor Puteri ale Europei, participante la Congresul de la Berlin, înscrisă în tratatul semnat la 1 iulie 1878. Pe cursul construcţiei statale româneşti a fost al doilea moment istoric major ce a făcut legătura între unirea Moldovei şi Munteniei la 24 ianuarie 1859 şi Marea Unirea de la 1 decembrie 1918.
Intrarea domnitorului Carol, a armatei şi administraţiei româneşti la 14 noiembrie 1878 în Dobrogea a deschis pentru noua regiune a ţării, numită în epocă România transdunăreană, o etapă de reforme complexe în domeniul agrar, al transporturilor, a altor ramuri economice, care au stat la baza politicii de integrare şi modernizare a regiunii în consens cu societatea românească. Împlinirea Proiectului Dobrogea a adus o creştere substanţială a demografiei regiunii. Între remarcabilele realizări emblematice se aşează sistemul de poduri Cernavodă-Feteşti, unic în Europa la darea în exploatare, crearea Serviciului Maritim Român şi transformarea Portului Constanţa în principala poartă maritimă din estul Europei.
Cadrul legislativ adecvat, ordinea, siguranţa, liniştea şi posibilităţile de dezvoltare a comunităţilor au adus sporuri semnificative populaţiei Dobrogei. Români, turci, tătari, germani, ruşi-lipoveni, bulgari, evrei, ş.a., prin muncă şi relaţii constructive, au creat între Dunăre şi Marea Neagră, modelul interetnic ce a permis construirea civilizaţiei materiale şi spirituale specifice regiunii, iar în momente grele a apărat-o sub tricolor.
Actul istoric al Unirii de acum 141 de ani confirmă pe deplin viabilitatea Proiectului Dobrogea al Marilor Puteri ale Europei, al oamenilor politici români animaţi de patriotism şi idei creative, care au dus la afirmarea rolului geopolitic integrator al regiunii în spaţiul românesc dar şi de deschidere al Românie prin faţada maritimă către statele cu civilizaţie construită pe democraţie.
Această sintagmă, care a făcut carieră în mediile politice şi diplomatice, a fost lansată la Constanţa, în urmă cu 25 de ani. Intre 22 şi 24 septembrie 1994, la Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie, condus atunci de ilustrul om de cultură şi profesor Adrian Rădulescu, a avut loc un Simpozion naţional intitulat voit sentenţios „Modelul interetnic dobrogean”. Ca unul care a fost implicat activ în pregătirea şi desfăşurarea acestei întruniri ştiinţifice, sunt în măsură să declar că autorul acestei sintagme inspirate a fost cunoscutul scriitor Paul Anghel. Chiar dacă - după părerea mea - obiectivele politice ale lui Paul Anghel au fost altele decât cele care au rezultat efectiv din lansarea acestei sintagme, cert este faptul că ea corespunde situaţiei istorice şi actuale din Dobrogea românească.
„Dobrogea a fost leagăn de autentică şi elevată civilizaţie băştinaşă; parte integrantă a primului stat geto-dac centralizat şi independent de sub conducerea lui Burebista; bastion înaintat al culturii latine şi romanităţii; zonă de afirmare plenară a românilor în lupta cu neamurile migratoare; poartă larg deschisă la Mare a Basarabilor şi Muşatinilor; stăpânirea lui Mircea cel Bătrân; zonă de încrâncenată dispută între vitejii voievozi români şi cotropitorii otomani” (Adrian Rădulescu şi Ion Bitoleanu).
Celebrăm astăzi 141 de ani de la reîntoarcerea acasă a Dobrogei, după ce anul trecut am celebrat jubileul acesteia. Este o coincidenţă fericită care se poate întâmpla popoarelor cu o istorie atât de bogată ca cea a poporului român să fi putut sărbători, anul trecut, împlinirea a 140 de ani de la Revenirea Dobrogei la Patria Mamă exact în anul (şi aproape în acelaşi timp) cu împlinirea Centenarului Românesc al Marii Uniri. Dacă am mai scris că românii din Basarabia, Bucovina, Transilvania şi alte teritorii româneşti aflate temporar sub stăpânirea străină au avut o istorie şi o viaţă zbuciumată, apoi ce să mai spunem de locuitorii acestui ţinut dintre Dunăre şi Marea Neagră, care au avut de îndurat vitregiile unei astfel de dominaţii timp de peste patru secole şi jumătate, de la 1417 la 1878!
Istoricul Tucidide (care, după părerea mea, rămâne cel mai metodic istoric al antichităţii) spunea cândva un mare adevăr atunci când afirma că „geţii peste care dai dacă treci Munţii Haemus” sunt parte componentă a statului dac întemeiat şi condus de „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia şi stăpânul întregii ţări de dincolo şi de dincoace de Fluviu”. Dobrogea a fost prima provincie din spaţiul carpato-danubiano-pontic integrată stăpânirii romane în anul 46 d.Hr. devenind un important bastion al romanităţii orientale, după o convieţuire de şapte secole împreună cu grecii.
Integrată în Moesia Inferioară, Dobrogea a fost supusă unui accentuat proces de romanizare care va continua şi după anul 271, în timpul împăraţilor Constantin cel Mare şi Iustinian.
Cetăţile de la Dunăre au fost refăcute, iar din secolul al X-lea găsim şi aici, ca în tot spaţiul românesc, acele formaţiuni politice prestatale numite jupanate cum au fost cele de la Mircea Vodă condus de Dimitrie (anul 943) şi Basarabi condus de jupan Gheorghe (tot sec. X).
În secolul al XI-lea deja sunt atestate căpetenii locale ca Seslau, Satza şi Tatos, după care începe, la fel ca la Sud şi Răsărit de Carpaţi, procesul de unificare a formaţiunilor politice prestatale existente cu centrul în Ţara Cavarnei, nucleul viitorului stat feudal dobrogean condus de Balica, Dobrotici şi Ivanco.
Balica avea o forţă care i-a permis să se amestece în treburile interne ale Imperiului Bizantin, sprijinind-o pe împărăteasa Ana de Savoia, mama lui Ioan al V-lea Paleologul, aflat în conflict pentru tron cu Ioan al VI-lea Cantacuzino sau că de la Dobrotici vine chiar numele de Dobrogea, iar Ivanco sfârşea în lupta cu otomanii în anul 1388.
Pentru a nu cădea sub ocupaţia otomană, soartă pe care o împărtăşiseră celelalte formaţiuni statale din Sudul Dunării, noul domn al Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân (1386-1418), a luat o iniţiativă extraordinară, aducând Dobrogea sub stăpânirea sa, ceea ce a însemnat primul mare act unificator din istoria noastră, după strădaniile lui Litovoi în Oltenia şi cele ale lui Basarab I Înaintemergătorul nostru în Muntenia.
Din respect faţă de istorie şi faţă de personalitatea vrednicului voievod de la a cărui moarte s-au împlinit anul trecut, la 31 ianuarie, 600 de ani, dăm în continuare titulatura sa care datează din 23 noiembrie 1406: „Io, Mircea, mare Voievod şi Domn cu mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind toată ţara Ungro-Vlahiei şi părţile de peste munţi, încă spre părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului Herţeg Banatului de Severin, domn la amândouă părţile de peste toată Podunavia, încă de la Marea cea Mare şi stăpânitor al Cetăţii Dârstor”.
Rămas singur pentru că aliatul său Şişman murise în lupta cu otomanii, bătrân, împovărat şi ameninţat, Mircea a cedat Dobrogea în anul 1417 şi a răscumpărat pacea prin plata unui tribut anual de 3000 de galbeni, evitând un atac iminent al lui Mahomed I asupra Ţării Româneşti. Chiar dacă dominaţia străină de aici a fost de cea mai lungă durată, de la 1417 la 1878, adică timp de 461 de ani, ea n-a putut modifica trăsăturile specifice româneşti ale acestei vetre strămoşeşti aflată permanent într-o evidentă complementaritate cu celelalte provincii româneşti. Aceasta a fost posibilă deoarece românii n-au fost migratori-nomazi, nu şi-au părăsit locurile de baştină având ca aliaţi codrul, râul şi ramul, fiind elementul etnic ăl mai numeros cu acelaşi scris, aceeaşi limbă, aceleaşi tradiţii şi obiceiuri, aceeaşi religie şi aceleaşi valori culturale.
Cu cât istoria înainta şi popoare după popoare se trezeau din somnul lor medieval, rolul şi meritul intelectualilor, al cărturarilor şi al învăţaţilor vremii erau evidente întrucât cu pana lor au contribuit la dezvoltarea conştiinţei de neam, făcând posibilă transformarea ei în conştiinţă naţională. Din secolul al XVIII-lea Dobrogea devenise teatrul mai multor confruntări militare ruso-austro-turce cum au fost cele de la Hârşova, Măcin, Silistra, Ostrov ş.a. Dobrogea şi dobrogenii au fost implicaţi în desfăşurarea evenimentelor de la 1821 şi 1848 ştiut fiind că Proclamaţia de la Islaz a avut o mare răspândire în această parte a ţării unde spiritul revoluţionar creştea neîncetat, ceea ce a determinat aducerea unor efective militare din Anatolia la Hârşova, Măcin, Silistra.
De asemenea, se ştie că revoluţionarii paşoptişti Nicolae Bălcescu, Ion Ionescu de la Brad, Al. G. Golescu (Albu) socoteau Dobrogea locul cel mai potrivit pentru o viitoare revoluţie, dar o nouă revoluţie simfonă şi sincronă n-a mai fost posibilă nici la noi, nici în Europa, dintr-un complex întreg de cauze.
Derularea evenimentelor a făcut ca imperii glorioase la vremea lor (Imperiul Persan în timpul lui Darius I, Imperiul Macedonean din timpul lui Alexandru cel Mare, Imperiul Roman sau Imperiul Bizantin) din timpul atâtor împăraţi celebri să cunoască măriri şi decăderi, înfloriri şi veştejiri, iar Imperiul Otoman nu putea face excepţie.
După apogeul atins în secolul al XVI-lea, odată cu înfrângerea de la Viena din anul 1683, începe decăderea acestui imperiu, surprinsă în toată „splendoarea” ei de domnitorul nostru poliglot, Dimitrie Cantemir. Criza Imperiului Otoman devenise o boală incurabilă de care suferea „omul bolnav” al Europei, iar luptele popoarelor din sud-estul continentului îl şubrezeau de la o zi la alta, aducându-l pe masa de operaţii a Congresului de la Berlin, unde va fi operat, dar nu şi salvat de chirurgii politici ai Europei aflaţi sub bagheta „doctorului” Otto von Bismarck.
După Războiul Crimeii, încheiat prin Congresul de la Paris din anul 1856, legăturile între românii din nordul Dunării şi cei din sud-estul ei (dintre Dobrogea şi Principate) s-au intensificat, iar înainte de 1859 între Dunăre şi Mare se folosea frecvent termenul de România şi se făceau numeroase subscripţii de sprijin.
Prinţul Balcanilor, cum a mai fost socotit Alexandru Ioan Cuza, luase contact cu realităţile din Dobrogea în timpul celor două călătorii făcute la Constantinopol în anii 1860 şi 1864.
Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 a stimulat lupta de emancipare naţională a românilor din teritoriile aflate temporar sub stăpânire străină, dar atunci, prin Unirea cea Mică, s-a realizat doar statul naţional român modem, în afara graniţelor căruia rămăseseră importante teritorii precum Basarabia, Bucovina, Transilvania. Cucerirea Independenţei României devenise, în aceste condiţii, o necesitate vitală şi totală fără de care nu se mai putea înainta, nu se mai putea ajunge în concertul naţiunilor libere şi suverane ale Europei. „Gazeta Transilvaniei” scria astfel la 21 iunie 1877: „Cauza ostaşului român e o cauză generală română, victoria lui e a întregii naţiuni fie aceea risipită în oricare parte a lumii”, iar George Bariţiu nota: „Naţiunea întreagă, bărbaţi şi femei, juni şi june, s-au decis a sacrifica tot – avere, sănătate, viaţă, pentru salvarea celor mai sublime bunuri din lume”.
După tributul de sânge pe care România l-a dat atunci (10.000 de morţi, răniţi şi dispăruţi), Marile Puteri, aduse încă o dată în faţa faptului istoric împlinit, ne-au recunoscut independenţa de stat şi revenirea Dobrogei, împreună cu Delta Dunării şi Insula Şerpilor, în graniţele fireşti şi legitime ale României, aceasta însemnând a doua etapă a procesului de formare a statului naţional unitar român.
Demersurile marilor oameni politici precum Carol I, Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au fost admirabile, dar rămâneau fără efect dacă nu erau dublate şi susţinute de eforturile generale ale armatei române în care au fost înrolaţi şi dobrogenii Şt. Manu şi Şt. Dinică, înregimentaţi în batalionul comandat de maiorul erou Gheorghe Şonţu, cel care s-a acoperit de glorie în luptele de la Plevna, precum şi alţi combatanţi care vor fi împroprietăriţi prin Legea însurăţeilor din anul 1878.
Hotărârile favorabile Rusiei luate la San Stefano, în februarie 1878, fără participarea reprezentantului român, Eraclie Arion, au fost anulate la insistenţele celor nemulţumiţi, iar în Congresul de la Berlin din 1 iunie - 1 iulie 1878 România a fost reprezentată de primul ministru Ion C. Brătianu şi ministrul Afacerilor Străine, Mihail Kogălniceanu, care au pledat pentru interesele ţării aşa cum nimeni n-o putea face mai bine.
Deşi iniţial li se răspunseseră clar, dar maliţios, că delegaţia română va fi „auzită”, dar nu şi „ascultată”, în a nouăsprezecea zi a lucrărilor Congresului cei doi mari bărbaţi şi oameni de stat români au depus un Memoriu în care solicitau:
– recunoaşterea independenţei naţionale şi a integrităţii teritoriale;
– garantarea neutralităţii ţării;
– acordarea unor despăgubiri de război etc.
Aproape insultător şi minimalizând contribuţia ţării şi armatei noastre la obţinerea victoriei finale în războiul româno-ruso-turc, recunoaşterea independenţei României a fost condiţionată de:
● modificarea articolului 7 din Constituţie prin care să se acorde cetăţenia română locuitorilor de altă religie decât cea creştină;
● răscumpărarea acţiunilor societăţii Stroesberg care construise căi ferate în România la preţuri mult mai mari decât se practicau în Europa etc.
În schimbul acestor condiţii România primea Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor, dar pierdea sudul Basarabiei, adică cele trei judeţe – Cahul, Bolgrad şi Ismail – care în 1856 reveniseră Moldovei.
După Congres, Ion C. Brătianu avea să declare în Senat: „Noi am posedat-o (n.n. Dobrogea) cu sângele nostru, am pierdut-o cu sabia... şi luând Dobrogea ne deschidem o poartă prin care ne punem în raport cu lumea întreagă şi cu Occidentul către care ziceţi dumneavoastră că aveţi toate aspiraţiile”.
Camera Deputaţilor a luat cunoştinţă de hotărârile Congresului de la Berlin şi a împuternicit guvernul să recheme funcţionarii civili şi militari din Basarabia de Sud şi să ia în stăpânire Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor.
Ti-a placut articolul?
Adauga un comentariu
Nume:
Email:
Comentariu*: