Deschidere editie

Cotidianul ZIUA de Constanța, la sesiunea științifică a Academiei Române Acad. Ioan-Aurel Pop - „Românii nu au nicio vină pentru destinul care le-a fost rezervat, dar trebuie să fie responsabili de construirea propriei istorii“

În weekendul pe care tocmai l-am încheiat, la Academia Română s-a desfășurat o sesiune științifică de evocare a vieții și activității profesorului și excepționalului cercetător Ion Dumitriu-Snagov, care, decenii la rând, a scormonit Arhivele Vaticanului, scoțând la lumină documente care privesc fatalitatea noastră istorică.
 
Un prilej de a evoca destinul originar al acestui popor, care-și trage numele limba și credința de la Roma, Academia Română împlinind și de această dată o datorie de onoare, inițiatorul evenimentului fiind academicianul constănțean Petre Frangopol, membru de onoare al acestui suprem for al intelectualității românești.
 
De altfel, la invitația domniei sale, cotidianul ZIUA de Constanța a fost onorat să participe la această sesiune științifică ce avea să dezvăluie (a câta oară?) că aici, în Dobrogea, se află semințele civilizației românești. Am fost martorii unui eveniment emoționant, pe care îl împărtășim cititorilor noștri, de-a lungul a patru episoade, începând de astăzi, prin intermediul cărora vom face publice discursurile celor patru importanți vorbitori: acad. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, ES Ioan Robu, arhiepiscop, mitropolit al Arhiepiscopiei Catolice de București, membru de onoare al Academiei Române, acad. Victor Voicu, vicepreședinte al Academiei Române, prof. Petre T. Frangopol, membru de onoare al Academiei Române.
 

Acad. Ioan Aurel Pop: „Să înțelegem că în lumea aceasta în care trăim toate moștenirile sunt importante“

 
S-a conferențiat mult în ziua de vineri, 10 mai 2019, despre savantul Ion Dumitriu-Snagov, dar și despre limba, cultura și tradiția, astăzi românești, dar care au rădăcini în Cetatea Eternă. În deschiderea evenimentului a vorbit despre acest destin marcat pentru vecie chiar președintele Academiei Române, acad. Ioan Aurel Pop:
„Chiar în contextul evenimentelor care se petrec sub ochii noștri - și care se vor mai petrece și care sunt de importanță europeană și mondială, inclusiv vizita șefilor de state și de guverne ale Uniunii Europene, ca și vizita Sanctității Sale în această parte de Europă, în Bulgaria, Macedonia, și în curând în țara noastră, în acest context multă lume se întreabă despre identitatea românilor. Și auzim și vedem felurite reacții unele în cunoștință de cauză, altele provenite din ignoranță. Și unele, de ce să nu recunoaștem, chiar din rea voință. Excentrici în raport cu Occidentul european care până la urmă a oferit lumii modelul dominant de civilizație, de la Renaștere încoace, românii apar în ochii opiniei publice internaționale ca un popor ușor exotic, atipic, situat într-o regiune preponderent slavă după cum e percepută ea în lume, dar un popor cu pretenții de latinitate în același timp cu pretenții de apartenență occidentală.
 
Popor despre care se știu prea puține lucruri, disparate, unele de senzație, de la legende până la frânturi de realitate. Aspectele acestea stranii, din punctul meu de vedere, ca istoric, n-ar trebui să provină din modul de formare a românilor ca popor. Cât mai ales din evoluția ulterioară a noastră, după ce ne-am afirmat ca deplin formați spre zilele mileniului I al Erei Creștine.
 
Oricum, pentru unii care nu sunt complet ignoranți, românii apar prin nume, limbă, prin forma de creștinare, prin felul aspirațiilor lor în epoca modernă, apar ca aparținători ai ariei de cultură occidentale. Dar, tot pentru cunoscători, prin ritul bizantin, prin cultura medievală, a bisericii, a cancelariilor, prin limba cu care s-a scris în Evul Mediu și prin alfabetul chirilic pe care l-am folosit chiar pentru redarea textelor limbii române, oficial, cum știți, până dincolo de jumătatea secolului al XIX-lea, sunt mai degrabă de tradiție răsăriteană.
 
Și-atunci, e foarte greu pentru oamenii care vor să știe, dar nu mai vor să studieze sistematic, e foarte greu să îi situeze pe români. Noi zicem că suntem unicii moștenitori ai romanității orientale, dar explicăm foarte puțin acest lucru.
De la finalul etnogenezei, însemnând după cercetările mai recente, secolele VIII-IX după Hristos, ne-am aflat la frontiera dintre cele două mari arii culturale și confesionale ale Europei: aria latină și catolică pe de-o parte, și aria bizantină ortodoxă și pentru foarte mulți exclusiv slavă, pe de altă parte.
 
Unii autori mai recenți precum Samuel Huntington, nu foarte recent, spre finele secolului trecut, au înțeles această frontieră linie precisă și severă de demarcație, plasată tocmai pe culmile Carpaților. Linie prin care s-ar fi stabilit pentru eternitate destinul extraeuropean al românilor și al altor popoare. De o parte a acestei linii s-ar situa națiunile catolice și protestante, germanice și romanice, creatoare de civilizație și de cultură, întreprinzătoare și tenace, cu alte cuvinte, europene, iar pe de altă parte s-ar situa popoarele ortodoxe, slave, stagnante și tradiționaliste, «orientale» un fel de istm între Europa și Asia.
 
Ce constatăm din această judecată de valoare? Noi, care suntem în centrul acestei lumi de interferențe. Că este o judecată grăbită, superficială, simplistă și prin urmare lipsită de temei. De altminteri, românii, grecii, ungurii, albanezii, balticii, și alții nu se încadrează decât foarte vag în această schemă. De exemplu românii nu sunt slavi, dar sunt bizantini. Iar polonezii sunt slavi, dar sunt catolici.
 
Frontiera pe care sunt situați românii există cu-adevărat probabil, dar nu este o linie, ci o fâșie de câteva sute de kilometri lățime care pornește de la Marea Baltică și ajunge la Dunărea de Jos și la Marea Adriatică. În această vastă regiune, spiritualitatea occidentală și cea răsăriteană au interferat plenar, de la nivel oficial până la nivelul vieții cotidiene a oamenilor de rând. Izvoarele istorice pun în lumină pentru Evul Mediu în această regiune chiar persoane și comunități. Și-au asumat concomitent o dublă identitate: bizantină și latină, ortodoxă și catolică, creștină și câteodată islamică, mozaică și creștină, spre a se putea afirma în societate, spre a viețui și a supraviețui și a se adecva exigențelor capilor lumești.
 
De aceea, regate și principate precum Ungaria, Polonia, Lituania, Țările Române, Bulgaria, Serbia și altele sunt consemnate în același timp drept ierarhii bisericești bizantine sau ortodoxe și latine sau catolice care există și conviețuiesc pe aceleași teritorii, se influențează și se transformă una pe alta. Mai mult, în țări considerate catolice în care biserica oficială era cea occidentală latină, anumite mărturii indică pentru secolele XIII-XVI proporții covârșitoare, de până la jumătate din populație, bizantine, ortodoxe, cu mânăstiri, episcopii și mitropolii corespunzătoare.
 
La fel, în Principatele Române, cele două principate libere, Țara Românească și Moldova, alături de ierarhia oficială ortodoxă funcționează în Evul Mediu dioceze latine, catolice, pentru destul de numeroasa populație, mai ales urbană, locală, sau venită din Transilvania.
Prin urmare, interferențele din această regiune a frontierei sunt maxime și dacă nu le observăm și nu le conștientizăm numai așa putem vorbi de limbi despărțitoare.
 
Poporul român este perceput diferit față de celelalte popoare romanice, care ar cuprinde astăzi după unele date aproape 30 de milioane de vorbitori locuind în majoritate la nord de Dunăre, este, așa cum era și în Evul Mediu, cel mai numeros popor din sud-estul Europei. Cei care vor să ne ajungă nu sunt încă nici jumătate din numărul nostru. El este singurul moștenitor a ceea ce vă spuneam că numim romanitate orientală. Dar este singurul izolat de masa latinității, singurul popor romanic european a cărui limbă are un superstrat slav. Singurul popor de confesiune în majoritate creștină-răsăritean, singurul popor romanic ale cărui elite au avut în evul mediu ca limbă de cult de cancelarie și de cultură slavonă. Singurul popor romanic european care a trăit tragedia și izolarea comunistă.
 
Singurul popor romanic confundat uneori cu alt popor care poartă un nume similar. Singurul popor romanic cu o istorie puțin cunoscută în Occident sau poporul romanic al cărui nume este legat câteodată de numele unui vampir – Dracula, sau de numele unui odios dictator despre care am vrea câteodată să uităm.
Oricum, printr-o parte fundamentală a identității lor, românii se revendică din Apus, iar prin alta din Răsăritul și Sud-estul Europei. Cum zicea Petre P. Panaitescu, românii n-au participat la marile curente ale culturii apusene, n-au construit catedrale gotice, n-au dat epopei eroice, n-au avut universități scolastice în secolele al XIII-lea și al XIV-lea și n-au avut nici Renaștere, ca în Italia sau Franța, nici mari dramaturgi, filosofi și fabuliști, ca în Occident în secolele al XVII-lea sau al XVIII-lea, dar au avut alte valori. Nu acelea care au creat faima culturii Occidentale.
 
De aceea, identitatea lor e deopotrivă răsăriteană și apuseană în același timp.
În acest spirit, nici perioada slavonă la români nu trebuie privită cred ca un accident al istoriei, ci ca o realitate de mai multe secole, fascinantă din multe puncte de vedere, ca un rezultat al specificului frontierei despre care vă vorbeam. Românii au fost în Evul Mediu un popor romanic de credință ortodoxă și de cultură slavonă, aici mă refer la cultura elitelor, în primul rând datorită geografiei și abia în al doilea rând datorită istoriei. Pentru că așezați geografic în aria de influență bizantină, adică în aria noii Rome, sau cum s-a numit mai târziu, în aria celei de-a doua Rome, dar în vecinătatea imediată a celei latine, era firesc ca acest popor să oscileze puțin, iar apoi să aparțină sub aspect bisericesc și cultural Bizanțului. Influența bizantină a fost la noi mediată prin slavi, care s-au așezat geografic între Bizanț și români.
Bizanțul a fost cel mai important centru de cultură în Europa la începutul Evului Mediu.
 
În plus, în secolul al XVI-lea o dată cu formarea ideologiei celei de-a treia Rome, Moscova, slavonismul românilor a primit un impuls, un sprijin, și câteodată descurajare și din Răsărit.
Tradiția bizantină însemna predominarea clasicismului, a concretului asupra abstracției și intelectualismului. În politică, în Bizanț, a prevalat stăpânirea centrală în contrast cu feudalismul cavaleresc apusean.
 
Această cultură bizantină era potrivită pentru un imperiu, pentru noua Romă, pe când slavii și românii erau popoare de comunități rurale, cu monarhii patriarhale și cutume agricole.
Slavii au luat de la Bizanț ceea ce au putut, ceea ce au priceput, și ceea ce era mai potrivit cu geniul și cu gradul lor de organizare socială.
Tot Petre P. Panaitescu ne spune că nu au luat filosofia creștină sofisticată, ci predicile pentru masele călugărilor, nu scrierile istorice retorice de genul celor ale lui Tucidides, ci modelul cronicelor de culte. Nu arta luxoasă a mozaicurilor strălucitoare, ci pictura bisericească de zid, ca să-i învețe pe cei care nu știau să citească faptele mântuitorului, ale sfinților, și să povestească prin imagini cartea sfântă. Au luat apoi viețile asceților și mucenicilor, cântecele simple de laudă aduse fecioarelor și proverbele istețe din Bizanț. Adică tot ceea ce se potrivea vieții lor de țăran.
 
Cu alte cuvinte, slavii și românii au luat de la marea cultură bizantină mai ales părțile populare, inteligibile pentru ei. E vorba de o cultură bisericească de sorginte bizantino-răsăriteană îmbrăcată în haină slavonă, adaptată nevoilor spirituale ale unor popoare agrare și patriarhale. Pe când românii, deși rămași de rit bizantin în mare parte, au revenit la cultura apuseană latină a fost destul de problematică și contradictorie. Slavii i-au privit pe români ca pe niște intruși ciudați, nerecunoscători, care s-au folosit de cultura slavonă și apoi au repudiat-o. Într-un fel ca pe niște trădători. Iar occidentalii, inclusiv romanicii, i-au privit pe români ca pe niște rude sărace și umile, cu pretenții de a intra în clubul selecților. De fapt, românii nu au nicio vină, istoric, pentru destinul care le-a fost rezervat, dar trebuie să fie responsabili pentru felul cum și-au construit istoria, cu cele bune și cele rele, în limitele acestui destin.
 
Un popor neolatin de credință ortodoxă și cu o cultură slavă în Evul Mediu, cu o viață modestă situată la interferența Apusului cu Răsăritul, poate să pară o ciudățenie pentru Europa. Dar ar trebui să fie și o provocare, un îndemn spre înțelegere și recunoaștere.
Poporul român nu aduce probabil în concertul european multe lucruri excepționale, dar aduce o experiență unică de viață. E vorba despre o comunitate cu rădăcini la Roma, mediată prin influența celei de-a doua Rome, cu o limbă neolatină, un popor cu o confesiune bizantină și cu o biserică de model răsăritean, intrată azi în era calculatoarelor și a telefoniei mobile.
 
Toate aceste elemente atât de diferite au fost sintetizate prin experiența de viață a românilor și au format treptat o identitate numită românească, dar care este și europeană în același timp, pentru că indiferent de rădăcini că vin din prima Romă sau din a doua Romă ele sunt europene.
 
Românii au și experiența alterității. Trăind de secole multe alături de vecinii lor și de companionii lor maghiari, sași, secui, șvabi, armeni, evrei, greci atâția alții, au învățat să trăiască împreună. Această viață i-a făcut dincolo de momentele tensionate să-i respecte pe ceilalți, să le accepte valorile și tradițiile, calitățile și defectele.
 
Numai în România se văd astăzi în același oraș cupole bizantine impresionante, alături de turnuri gotice, ornamente baroce lângă biserici ortodoxe, greco-catolice, alături de biserici luterane, calvine. Toate la mică distanță unele de altele și chiar la mică distanță de sinagogi. Numai în România sunt universități cu câte patru facultăți de teologie, cu câte două-trei limbi de predare, dintre care unele sunt limbi locale, tradiționale.
 
Românii au învățat, mai ales în ultimele decenii, că nu sunt singuri, că n-au suferit numai ei, și că n-au numai ei dreptate. Dar că e bine să aibă și ei dreptatea lor. Oscilând secole la rând între occidentul latin, catolic și protestant și orientul bizantino-slav și ortodox, românii și-au croit cultura și civilizația lor modernă, cu privirea spre Europa occidentală și centrală. De acolo și-au luat modele decente de progres care sunt pe cale să le asigure nu doar perpetuarea, ci și prosperitatea. De acolo a început sincronizarea cu cultura europeană, de la Nicolaus Olahus și Dimitrie Cantemir încoace, trecând prin experiența copleșitoare a Școlii Ardelene, am ajuns la Titu Maiorescu și la Eugen Lovinescu. Încercând să înțelegem că lumea aceasta în care trăim toate moștenirile sunt importante, dar că destinul nostru a pornit din Roma eternă, acolo unde Sfântul Petru a pus piatra de temelie a bisericii Mântuitorului. De acolo ne vine limba, ne acolo ne vine felul de a trăi în Europa, și spre această Romă trebuie să privim cu respect, cu încredere și cu bucuria de a descoperi în viitor noi surse, cum a făcut Ion Dimitrie-Snagov, care să ne ilumineze viața prezentă, prin ceea ce ne oferă mărturiile trecutului“.
 
 
 

Ti-a placut articolul?


Nume:

Email:

Comentariu*:

Articole asemanatoare

Frumoasa şi bestia, varianta Marinei Române. Locotenent Ştefana Farcaş, navigatorul care a îmblânzit Fregata „Regele Ferdinand“ (galerie foto)

13 Aug 2019 2218

#DobrogeaAcademică Cel de-al XII-lea Congres Internaţional de Studii Sud-Est Europene, în curând, la Bucureşti

10 Aug 2019 676

Povestea ctitoririi Mănăstirii Dintr-un Lemn, la opt decenii de la consacrarea ca lăcaș al aviatorilor și marinarilor

18 Jul 2019 727

#DobrogeaAcademică „Arta din România, din preistorie în contemporaneitate“ - tratat de artă românească realizat de Academia Română (galerie foto)

17 Jul 2019 576

#DobrogeaAcademică Eveniment editorial la Academia Română

15 Jul 2019 786

#DobrogeaAcademică Sesiune omagială „Augustin Buzura“, la Academia Română

12 Jul 2019 1191

#DobrogeaAcademică Prof. Livius Trache - „Petre T. Frangopol s-a implicat în dezvoltarea şi atestarea importanţei domeniului arheometriei în România“

10 Jul 2019 797

#DobrogeaAcademică Acad. Maya Simionescu - „Marian-Traian Gomoiu şi-a onorat iubirea faţă de Natură, a onorat oraşul Constanţa şi merită toate onorurile noastre“

10 Jul 2019 676

#DobrogeaAcademică Acad. Ioan-Aurel Pop - „Conducerea Academiei Române apreciază la nivel maxim inițiativa cotidianului ZIUA de Constanţa“ (document)

10 Jul 2019 992

#DobrogeaAcademică Prof. univ. dr. Marian Traian Gomoiu, mărturisire de suflet - „Drumul meu în viață“

09 Jul 2019 824

#DobrogeaAcademică Prof. dr. Dragoș Vaida - „Academicianul Petre T. Frangopol, un senior al culturii românești“ (document)

09 Jul 2019 816

#DobrogeaAcademică Acad. Nicolae-Victor Zamfir - „Profesorul Petre T. Frangopol a promovat Institutul de Fizică Atomică drept un reper pentru comunitatea academică din România“ (document)

08 Jul 2019 955

#DobrogeaAcademică Scriitorul Paul Diaconescu - „Petre T. Frangopol, omul înzestrat cu o voință de fier, ființa pentru care piedicile sunt făcute spre a fi învinse“

06 Jul 2019 1017

#DobrogeaAcademică Conf. univ. dr. Marius Skolka - „Marian-Traian Gomoiu, unul dintre pilonii învățământului și cercetării biologice și ecologice de la malul mării“ (document)

06 Jul 2019 1257

#DobrogeaAcademică Acad. Ioan Dumitrache - „Spirit liber, curajos şi competent, prof. Petre T. Frangopol s-a aplecat cu multă dăruire spre probleme majore ale societăţii“ (document)

05 Jul 2019 717