„...Cine-a tras în voi 16-22? Cine-a tras în voi după 22?"

.... versurile aparţin unui poet anonim al acelor zile din Decembrie 1989 şi omagiază memoria celor care au fost împuşcaţi în revoluţie pentru libertate. Pentru cei peste 1.000 de morţi, peste 3.000 de răniţi, copii şi tineri speriaţi, oameni debusolaţi, morţi arşi la crematoriu, gropi comune, martiriul început atunci nu s-a sfârşit nici astăzi!

Pentru alţi 14.000 oficiali şi mai ales pentru cele câteva mii deveniţi din oameni fără ocupaţie brusc revoluţionari, minciuna continuă şi astăzi.

Am spus-o ori de câte ori am avut ocazia că am tot respectul pentru adevăraţii eroi ai Revoluţiei române, nu şi pentru speculanţi, pentru îmbuibaţi, pentru leprele care au îmbrăcat haina de revoluţionar pentru beneficii sau pentru cei care vindeau şi cumpărau legitimaţii care atestau sângele vărsat în pahar, la crâşma din colţ.

Eram încă un copil în decembrie 1989, însă nu într-atât de naiv să nu pricep ce auzeam discutându-se pe la colţuri de către vecinii mei, care în primele zile ale revoltei populare nici măcar nu se aflau în oraş, ci erau bine mersi prin staţiuni balneo, cum era pe atunci, la relaxare... Când s-au întocmit însă primele tabele provizorii cu revoluţionarii Constanţei, numele lor tronau cu o nesimţire fără margini alături de ale celor care au fost în stradă. Asta aveam s-o descopăr mai târziu, când meseria mi-a purtat paşii fără voia-mi pe urma acestor profitori ai tranziţiei.

Nu sunt eu în măsură să stabilesc cât de revoluţionară a fost revoluţia de la Constanţa, las acest privilegiu istoricilor şi monografilor. Ca simplu cetăţean plătitor până anul acesta şi al indemnizaţiilor de revoluţionar/luptător/urmaş al evenimentelor din decembrie 1989, am însă dreptul să mă revolt în faţa celor care, crezând că libertatea le permite orice, au făcut de râs această categorie de oameni care n-au luptat nici pentru hectare de teren, nici pentru buticuri şi bişniţă ordinară, nici pentru titluri şi omagii eterne, ci împotriva unui regim care-i sufoca şi care le strecurase umilinţa prin toţi porii şi frica în oase!

Poate că mă repet, eram copil şi nu aveam cum să percep umilinţa, frica şi nici măcar foamea, pentru că ai mei s-au îngrijit să nu fim nevoiţi să mâncăm icre, peşte şi picioare de porc. Mi-amintesc însă că nu aveam voie să rostesc cu voce tare anumite lucruri care ar fi putut provoca un adevărat cataclism în familie, dat fiind faptul că tata era membru al partidului...

Momentul a fost depăşit şi paranteza am făcut-o doar pentru a defini şi mai clar contextul.

Indiferent ce mi-ar spune revoluţionarii care de vreo săptămână se tot calcă în picioare prin faţa Guvernului, nu pot să înţeleg de ce în ultimii 22 de ani, unii dintre ei, băieţi tineri la momentul „revoluţiei", nu au reuşit să mai muncească nici măcar o zi, mulţumindu-se să trăiască ei şi de-acum familiile lor din indemnizaţia de revoluţionar! Oare pentru că dintotdeauna au fost nişte hahalere, care şi atunci, ca şi acum, n-aveau de drum şi din întâmplare s-au aflat pe o stradă în acele zile?!!

Aş putea să scriu până mâine cum organizaţia de revoluţionari de la Topraisar sau mai ştiu eu din ce cătun al judeţului numără sute de revoluţionari. Mă opresc aici cu speranţa că impostorii revoluţiei vor fi odată şi odată demascaţi! Lor le urez noapte bună, tovarăşi!