Editorial Am uitat să mai fim oameni. Un apel la autenticitate, de unde te-ai aştepta mai puţin

Am uitat să mai fim oameni - este titlul unei melodii pe care am auzit-o deunăzi la radio şi care m-a surprins cu adevărul crud al versurilor rostite pe ritm de hip hop. Oare de ce anume avem nevoie pentru a ne trezi din somnul prin care ne târâm de colo-colo prin cotidian, într-o rutină ucigătoare de vise, de creativitate, de empatie, de VIAŢĂ?
 
Ne amintim atât de rar să fim prezenţi cu adevărat în propria noastră existenţă, prinşi cu totul în caruselul bezmetic al supravieţuirii de zi cu zi, care sfârşeşte prin a ne anula dreptul şi responsabilitatea de trăi frumos, plenar, împlinitor.
 
Ne permitem atât de puţin să avem emoţii, să simţim, să ne folosim intuiţia… Sufletele noastre tânjesc după momente de bucurie autentică, oferită nu de cine ştie ce realizări fenomenale, ci de lucruri şi situaţii mărunte, dar relevante pentru esenţa noastră umană. Ne ascundem adesea după lipsa de timp, căci a devenit din ce în ce mai cool să fii ocupat, să n-ai timp de nimic, să alergi încolo şi încoace ca o găină beată, cu iluzia că rezolvi lucruri, că bifezi „to do”-uri în agendă.
 
Nu mai ştim să ne luăm momente pentru noi înşine, să privim cerul, să ne uităm în ochii oamenilor, să ascultăm, să medităm, să visăm sau pur şi simplu să nu facem NIMIC. E condamnabil social să stai degeaba şi uneori chiar ne simţim vinovaţi de câte ori îndrăznim să ieşim din iureş, evadând din roata de hamster în care am devenit prizonieri, înainte să ne dăm seama.
 
„Cu măştile pe faţă şi capu-n telefon”, cum zice cântecul, ne deplasăm zilnic între casă şi serviciu, muncim de cele mai multe ori fără nicio tragere de inimă, îngropându-ne pasiunile sau adevăratele talente, în spatele unor joburi anoste, de la care nu aşteptăm nimic decât salariul modic dar sigur, pe care îl dăm mai departe fără să clipim, întru acoperirea cheltuielilor primare, mereu mai multe, mereu mai împovărătoare. Şi, pentru un pic de putere sau compătimire iluzorie, ne plângem, victimizăm, judecăm, incriminăm, fără a încerca să schimbăm nimic însă.
 
Căci am fost dresaţi să credem că asta se numeşte viaţă. Cel mai trist e că pasăm mai departe modelul copiilor noştri, care, imediat ce intră în sistem, îşi pierd candoarea şi directeţea, încep şi ei să-şi pună măşti, pentru a fi acceptaţi şi a face pe placul societăţii, al familiei, al prietenilor. N-au curajul să mai fie ei înşişi, să aibă acces la propriile vise, să-şi folosească propriile minţi, pentru că mult prea mari sunt presiunile celor din jur de a se alinia rigorilor de tot felul, de a intra în rând, de a nu ieşi cu nimic în evidenţă, de a nu deveni în vreun fel incomozi.
 
N-ar fi rău să facem totuşi ceva, înainte de a fi prea târziu, pentru a ieşi de pe pilotul automat, a ne scutura de tot maldărul de gunoaie care ni s-a pus pe minte şi pe suflet şi a avea acces la esenţa noastră miraculoasă, la acea flacără din interior pe care am lăsat-o să ardă tot mai stins, uitând să-i dăm energie şi lumină.
 
O putem face dacă ne dăm seama, conştientizând - aşa cum s-a întâmplat cu băieţii ăştia care au scris un cântec - că avem dreptul şi merităm să trăim frumos, cu autenticitate şi discernământ, în echilibru cu noi înşine şi cu cei din jur, în armonie cu natura şi cu universul.