Editorial Când copilăria trăieşte în noi şi, cu ea, şi părinţii noştri plecaţi de aici

 
Pe mama am pierdut-o în 2013, iar pe tata în 2015 şi, de atunci, nu există zi fără de dor.
 
Nu există zi în care să nu le simt lipsa, însă tocmai această lipsa m-a făcut să îmi dau seama că, de fapt, ei trăiesc în mine și în sora mea și în toți oamenii care îi iubesc. Iubirea nu dispare odată cu dispariția cuiva.
 
Între timp, au apărut trei minuni mici în viața mea, minuni prin care, de asemenea, am redescoperit copilăria ce trăiește încă în fiecare colțișor din inima noastră.
 
Prin ochii fetelor mele mă văd pe mine în copilărie, le aud vocile părinților mei, retrăiesc momente pe care le credeam pierdute, care nu mai aveau timp să iasă în noianul de emoții zilnice.
 
Am ajuns astfel la concluzia la care cred că au ajuns mulți oameni înaintea mea: trăiesc în noi toţi oamenii pe care îi iubim, indiferent de locul în care se află acum.
 
Fiecare mică amintire e o mică bijuterie, fiecare bătaie de inimă a noastră este o bătaie de inimă a lor, a părinţilor ce au plecat de aici, a bunicilor, a tuturor celor pe care îi iubim şi pe care îi avem în suflet.
 
Fiecare moment pe care îl trăim creează şi, în acelaşi timp, re-creează şi recreează. Creează o amintire, o re-creează pe cea aflată deja în sufletul nostru şi ne recreează pe noi, cei ce îl trăim.
 
Dumnezeu ne-a făcut extraordinari şi a sădit în noi, în fiecare, puterea de a face să trăiască încontinuu toţi cei pe care îi iubim!
 
Iar această putere vie, acest dar frumos şi aparte, pe care am ajuns să îl privim mai degrabă ca pe ceva banal, o avem fiecare, indiferent de sex, că suntem fete ori băieţi.
 
Avem o lume în noi înşine, avem copilăria noastră şi, în ea, părinţii noştri dragi, bunicii noştri iubiţi şi toate persoanele apropiate sufletului nostru.
 
Cât de norocoşi suntem!
 
Citește și:
Editorial
Nici nu știm cât de fragili suntem!