Editorial
Cum să scriu despre tine, domnule Ionel, la timpul trecut? Să spun ce? Că oraşul ăsta a pierdut un pictor de valoare? Că a murit unul dintre cetăţenii de onoare ai municipiului Constanţa? Că viaţa culturală constănţeană va fi mai săracă fără tine? Va fi, da. Cu toţii suntem deja mai săraci fără tine.
Un prieten mi-a spus mai demult că, citind unul dintre interviurile mele, a rămas nu cu impresia unui interviu, ci cu aceea a unui dialog egoist, intim, între mine şi invitat. Aşa fusese, recunosc. De departe însă cel mai egoist interviu a fost cel pe care am reuşit, cu ani în urmă, nu mulţi, să ţi-l iau ţie. Fiindcă am cunoscut atunci un om de poveste, un om zămislit din bun şi din frumos, aşa cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Un om care a avut în el mai mult Cer, decât Pământ. Un artist ceresc şi mai puţin pământean. Am fost egoistă, da. Fiindcă am vrut să iau din fiecare întâlnire, din fiecare discuţie pe care am avut-o cu tine, mai mult şi mai mult din magia ta, din poveştile tale, din expresiile tale inconfundanile, irepetabile.
Nu ţi-a plăcut să-ţi spun „domnul Mătăsăreanu”. „Maestre” ţi-a displăcut şi mai mult. Aşa că m-ai rugat să-ţi spun simplu, firesc, domnul Ionel. Doar că eu te-am numit undeva, într-un text, My Lord. Fiindcă asta ai fost. (Ne)mărturisitul meu lord. Vrăjitorul culorilor jucăuşe. Al umbrelor şi-al luminilor curse din suflet, cu suflet.
Mi se pare cumplit să începi să scrii despre oamenii care au fost parte din viaţa ta, pe care i-ai apreciat şi iubit, la timpul trecut. Mi se pare însă încântător faptul că aceşti oameni au făcut parte din vieţile noastre. Că povestea lor s-a intersectat cu a noastră într-o perfectă estetică a sentimentelor, a spiritului.
Cum să scriu despre tine, domnule Ionel, la timpul trecut? Cum altfel, decât cu recunoştinţă, cu drag, cu dor. Un om pe care-l iubesc tare îmi spune că „dacă ţi-e dor, înseamnă că iubeşti”. Să mă ierţi, te rog, pentru această lipsă de pudoare, dar o să-mi fie dor de tine mereu. De întâlnirile mele cu tine, care au fost întâlniri egoiste cu Cerul.
Rămas bun, domnule Ionel!
Editorial Ionel Mătăsăreanu. Întâlnirile mele egoiste cu Cerul
11 Jan, 2015 00:00
3468
Cum să scriu despre tine, domnule Ionel, la timpul trecut? Să spun ce? Că oraşul ăsta a pierdut un pictor de valoare? Că a murit unul dintre cetăţenii de onoare ai municipiului Constanţa? Că viaţa culturală constănţeană va fi mai săracă fără tine? Va fi, da. Cu toţii suntem deja mai săraci fără tine.Un prieten mi-a spus mai demult că, citind unul dintre interviurile mele, a rămas nu cu impresia unui interviu, ci cu aceea a unui dialog egoist, intim, între mine şi invitat. Aşa fusese, recunosc. De departe însă cel mai egoist interviu a fost cel pe care am reuşit, cu ani în urmă, nu mulţi, să ţi-l iau ţie. Fiindcă am cunoscut atunci un om de poveste, un om zămislit din bun şi din frumos, aşa cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Un om care a avut în el mai mult Cer, decât Pământ. Un artist ceresc şi mai puţin pământean. Am fost egoistă, da. Fiindcă am vrut să iau din fiecare întâlnire, din fiecare discuţie pe care am avut-o cu tine, mai mult şi mai mult din magia ta, din poveştile tale, din expresiile tale inconfundanile, irepetabile.
Nu ţi-a plăcut să-ţi spun „domnul Mătăsăreanu”. „Maestre” ţi-a displăcut şi mai mult. Aşa că m-ai rugat să-ţi spun simplu, firesc, domnul Ionel. Doar că eu te-am numit undeva, într-un text, My Lord. Fiindcă asta ai fost. (Ne)mărturisitul meu lord. Vrăjitorul culorilor jucăuşe. Al umbrelor şi-al luminilor curse din suflet, cu suflet.
Mi se pare cumplit să începi să scrii despre oamenii care au fost parte din viaţa ta, pe care i-ai apreciat şi iubit, la timpul trecut. Mi se pare însă încântător faptul că aceşti oameni au făcut parte din vieţile noastre. Că povestea lor s-a intersectat cu a noastră într-o perfectă estetică a sentimentelor, a spiritului.
Cum să scriu despre tine, domnule Ionel, la timpul trecut? Cum altfel, decât cu recunoştinţă, cu drag, cu dor. Un om pe care-l iubesc tare îmi spune că „dacă ţi-e dor, înseamnă că iubeşti”. Să mă ierţi, te rog, pentru această lipsă de pudoare, dar o să-mi fie dor de tine mereu. De întâlnirile mele cu tine, care au fost întâlniri egoiste cu Cerul.
Rămas bun, domnule Ionel!
Ti-a placut articolul?
Articole asemanatoare
_thumb2.jpg)
„Culoarea este un mister. Se face cunoscută, dar devine necunoscută, pentru că ea știe să se ascundă“. Patru ani fără Ionel Mătăsăreanu
10 Jan 2019 4241
Constanţa nu-şi îngroapă cetăţenii de onoare Pictorul Ionel Mătăsăreanu, care “a trăit doar pentru arta sa”, condus pe ultimul drum
14 Jan 2015 4555_thumb2.jpg)
Adauga un comentariu
Nume:
Email:
Comentariu*:
17 Jan, 2015 04:08
L-am cunoscut si l-am iubit pe Maiestrul Prof. IONEL Matasareanu ca nu "patimas" al lucrului frumos, bine executat si lustruit (terminat) dupa expresia Domniei Sale.Un om erudit, bucuros sa isi trateze musafirii cu un concert de vioara, recitand un psalm sau o poiezie de douazeci de strofe, cu toata daruirea si cu mare satisfactie ca inca mai poate sa daruiasca... Intradevar a plecat un OM care infrumuseta Constanta tineretii mele. Un om de valoare, haituit insa si batjocorit de cei care pentru multi ani s-au crezut stapani pe lume si pe valorile ei incontestabile. Este frumos ca a avut si bucuria, in ultimii ani, de a fi recunoscut mondial ca unul dintre valorile lumii. Astazi este inpreuna cu prietenii adevarati, in odihna pe care a meritat-o si in glorie cu Dumnezeul pe care L-a iubit si de care a fost ajutat.
12 Jan, 2015 20:02
Era o frumoasa dimineata de vara cand am intrat cu tata pentru prima oara in atelierul maestrului de la marginea marii, langa faleza Cazinoului. Imi aduc aminte de el, cu ochii si mintea unui copil de 10 ani. Era ca un bunic care a glumit cu mine, mi-a aratat culorile si pensulele, sevaletul, panzele si mai era acel miros de uleiuri si zgomotul valurilor care se spargeau. Imi aduc aminte ca am plecat din atelier cu un tablou mare caruia inca nu i se uscasera uleiurile si a trebuit sa mergem pe jos pana in Tomis III ca sa nu ne inghesuim in troleu si sa-l stricam. Pentru ca drumul sa para mai usor ne-am amuzat numarand impreuna pasii facuti pana acasa. Tabloul l-am avut in camera mea, am crescut langa el. Timpul a trecut si viata a facut sa plec de acasa in alt oras. A fost primul meu contact cu un artist, cu picturile sale, amintiri care imi vor ramane in minte toata viata si am ramas cu un tablou, un frumos rasarit de soare la mare pe care acum il privesc in fiecare zi. Drum bun maestre.
10 Jan, 2015 22:52
Miracol în chip veșnic...suflet cioplit în taină...o armonie oarbă , începe să te-adoarmă...spre nemurire faimă...a celor ce înțeleg...