Editorial Lucrul bine făcut stă în mâinile noastre

Ora 1.00 dimineaţa. După câteva refuzuri primite prin asistentă şi după ce se uită la soţul ei, care aştepta de ore bune să fie consultat, bate de două ori la uşă. Intră, la început, timid.

El discuta cu o duduie, era de gardă în noaptea aia. Ea se prezintă, îi vorbeşte despre inima soţului, care bătea mult prea tare decât normal, despre vechile probleme cardiologice şi, tot timid, îndrăzneşte să întrebe: „Veniţi să-l vedeţi?“. Un „nu“ vine sec. „Pentru că nu vreau“, i se răspunde la „de ce-ul“ care a urmat. Nepăsarea lui şi enervarea ei înving timiditatea şi apare întrebarea: „Cât mă costă ca să veniţi să-l vedeţi?“ El, de parcă ar avea rolul principal într-un film pe Broadway, răspunde: „V-am spus că nu vreau să-l vad.“ El, el, care era de gardă. 

Asta este o poveste reală, care a avut loc în Constanţa, dar atât de repetată în toate colţurile României. Zilele trecute, am avut parte de momente rare şi autentice, momente de puternică emoţie colectivă. Ne-am ales preşedintele. Şi-am promis că o să fim cu ochii pe el şi că o să taxăm tot ce nu ne convine. E timpul ca el să cureţe, să schimbe, să rearanjeze piesele, să scoată. Să fie demn şi să respecte legile şi oamenii. Şi dacă nu o să fie aşa, atunci o ieşim în stradă. Toate pretenţiile pe care le avem sunt mai mult decât îndreptăţite, iar Klaus Iohannis are, acum, posibilitatea să demonstreze că poate fi schimbarea pe care vrem s-o vedem în ţara noastră.

Dar nu vi se pare că lipseşte ceva? Ţara noastră? A! Noi! Noi lipsim! Vrem multe de la preşedinte, vrem multe de la cei care ne reprezintă, dar noi? Noi avem un rol în „România lucrului bine făcut“. Noi suntem autorii lucrului de mântuială, ai lui „lasă-mă să te las“, ai lui „merge şi aşa“. Avem, înainte de toate, o problemă morală. Şi avem nevoie de un lider care, pus în situaţia de a alege între drumul corect şi drumul câştigător, să opteze pentru cel corect. Avem nevoie de noi - mai simpli, mai buni, mai simţiţi, mai corecţi, mai pozitivi, mai oameni.

Cum ar fi ca, astăzi, să transmitem un „bună dimineaţa!“ vecinului, să ne punem centura în maşină şi să nu apăsăm pedala mai tare când ştim că se apropie culoarea roşie? Cum ar fi să parcăm doar în locuri permise? Cum ar fi să ridicăm hârtia aia de pe jos? Cum ar fi să aşteptăm la coadă cuminţi şi să nu apelăm la pile şi cunoştinţe? Cum ar fi ca, în piaţă, cântarul să funcţioneze corect? Cum ar fi să nu oferim bani doctorilor pentru o tratare mai bună? Cum ar fi ca ei să respecte Jurământul lui Hippocrate? Cum ar fi să ne facem meseria cum trebuie şi să ne respectăm între noi? Dacă nu putem face ceva atât de simplu, atunci pretenţiile pe care le avem de la cei care ne conduc nu mai sunt îndreptăţite.