Editorial Nu, educația nu este o „inhibare“ a personalității sau o traumatizare a copilului

• În opinia mea, ca părinți, din teama de a nu traumatiza copilul pe viață impunându-i limite rezonabile sau statornicind un „Nu“ sănătos acolo unde este nevoie cu adevărat, riscăm să creștem niște oameni mari inadaptați social, niște adulți lângă care, sinceri să fim, nu va vrea nimeni să stea când aceștia vor fi pe propriile picioare.

Am terminat de curând de citit o carte care mi-a placut foarte mult ce cuprinde „Memoriile unui motan călător“ (de Hiro Arikawa), o carte dedicată nu neapărat iubitorilor de pisici, cât celor interesați de relațiile dintre oameni, dintre prieteni, de relațiile dintre membrii unei familii și așa mai departe.
 
De asemenea, am regăsit în această carte toată frumusețe culturii japoneze pe care o admir.
 
Cot la cot, observ pe rețelele de socializare că toți admirăm, într-o măsura mai mică sau mai mare, cultura japoneză, mentalitatea oamenilor care locuiesc acolo și ne dorim toți „o țară ca afară“, o țară ca Japonia, de pildă, unde străzile sunt permanent curate, unde oamenii sunt politicoși și tot așa.
 
Însă întreg acest deziderat exprimat cu of-uri pe grupurile de părinți din mediul online pare să se bată cap în cap când vine vorba despre cum ne descurcăm, ca părinți, să pregătim generațiile viitoare.
 
Iar aici mă refer la faptul că, în opinia mea, ca părinți, din teama de a nu traumatiza copilul pe viață impunându-i limite rezonabile sau statornicind un „Nu“ sănătos acolo unde este nevoie cu adevărat, riscăm să creștem niște oameni mari inadaptați social, niște adulți lângă care, sinceri să fim, nu va vrea nimeni să stea când aceștia vor fi pe propriile picioare.
 
Mi se pare un pic egoist din partea noastră, ca părinți, ca, pentru a ne absolvi pe noi de orice eventuală consecință viitoare ce ar fi implicată de niște limite ferme (iar prin consecințe înțeleg inclusiv plânsul frustrat și iritant al copilului care primește un „Nu“ justificat), să ne arătăm dispuși de a crește un adult ce va avea de suferit în viitor.
 
Am putea avea în minte chiar gândul trist că, în definitiv, noi, părinții, nu vom fi mereu cu ei, căci acesta este cursul vieții.
 
Iar atunci, cine să-i mai iubească pe copiii noștri dacă nimeni nu vrea să stea lângă ei?
 
Da, lumea este a celor puternici, a celor egoiști, a omului liber și fără traume, desigur.
 
Dar nu cred, sincer, că educația este o traumă. Nu cred că niște limite sănătoase, ferme, sunt dăunătoare viitorului adult.
 
Eu cred că educația este cea care ne definește ca ființe raționale. Nu cred că Domnul Goe, al lui Caragiale, este un model de urmat pentru viitorul adult perfect adaptat societății.
 
Prefer să cred că japonezii, prin mentalitatea lor, prin respectul ce îl arată tuturor, inclusiv față de comunitate și de mediul înconjurător reușesc să dovedească și scepticilor că educația nu ne omoară, ci ne întărește.
 
Firește, fiecare părinte probabil că știe ce este mai bine pentru copilul său.
 
Așa că un exercițiu de imaginație ne-ar ghida, probabil, cel mai bine pe toți – să ne imaginăm că al nostru copil crește și devine adultul cu fix comportamentul pe care îl are acum. Noi am putea să avem lângă noi o astfel de persoană? Ne-ar face plăcere compania sa? Am căuta compania sa?
 
Iată ceva la care să ne gândim.
 
Citește și
ZIUA LIVE. De ce au nevoie de consiliere copiii victime ale unei acțiuni de bullying