Editorial Să ne bucurăm, așadar...

 

• Puțin timp ne desparte de momentul când absolvenții vor intona cu nostalgie „Gaudeamus igitur”, de clipele când tinerii noștri din clasele terminale își vor lua adio de la colegi și profesori, pășind într-o nouă etapă a vieții.

„Vita nostra brevis est/Brevi finietur./Venit mors velociter/Rapit nos atrociter/Nemini parcetur”, spune popularul cântec academic, vechi de mai bine de trei secole.

Viața e scurtă, adevărat, și se va termina mai curând decât sperăm, căci nimeni nu e cruțat, nimeni nu e nepieritor. Dar trecerea prin această lume poate fi luminoasă și plină de sens, dacă învățăm să integrăm ceea ce ne îndeamnă primul vers al străvechiului imn latinesc: să ne bucurăm.

Să facem din viață un parcurs senin, să ne oferim experiențe faine, sa facem „haz de necaz”, să ne înconjurăm de oameni frumoși, să vedem mereu partea plină a paharului, să nu mai luăm lucrurile prea personal, să nu mai dramatizăm tot ce ni se întâmplă – practic, să recadrăm puțin perspectiva.
 
Din păcate, am fost condiționați să credem că bucuria trebuie să fie legată de un rezultat, de un succes, de o reușită, de un motiv exterior. Nimeni nu ne-a învățat că, de fapt, poate fi o atitudine. Care să vină nu din afară, ci dintr-o conexiune mai bună cu noi înșine, din pacea interioară, din sentimentul de acceptare, mulţumire și  recunoștință față de viaţă – cu toate ale ei.

Bucuria poate deveni o stare care să ne însoțească mereu, un modus vivendi, o decizie pe care o luăm pentru noi, în fiecare clipă – aceea de a onora orice zi pe care o trăim, de a ne așeza atenția pe ceea ce e bine și funcționează și ne face plăcere.
 
Am trăit, ca specie, multe secole, concentrați doar pe lucrurile rele și amenințătoare din preajma noastră - era pe atunci doar o formă de protecție și supraviețuire. Din păcate, și în prezent, când trăim în cea mai sigură epocă a omenirii, mintea noastră face la fel: vede în jur doar ce e rău, ne sabotează cu gânduri predilect anxioase, fiind concentrată pe neajunsuri și lucruri care ne deranjează.
 
Tocmai de aceea este nevoie de o reconfigurare, de exercițiu, de cultivarea obiceiului de a ne observa gândurile și a le comuta, conștient, de la „ceea ce nu merge” la aspectele benefice din viața noastră, pentru care suntem recunoscători.

Bucuria poate deveni o practică pentru suflet și minte, o rutină prin care să ne oferim hrana zilnică, prin intermediul rugăciunii, meditației, faptelor bune, mișcării și respirației în aer liber, râsului, cultivării oamenilor deschiși și luminoși.
 
Să ne bucurăm, așadar...

Citește și:

Editorial Prea puțin în prezent, rătăcit între memorie și imaginație