Editorial Tableta vs. mingea de rugby. Cine câştigă?

„Am fost la un seminar la o şcoală, unde m-am întâlnit cu copii din clasa 0 şi din clasa a VIII-a. Nu mi-a venit să cred că toţi ştiau mai bine ce face un smartphone ori o tabletă decât ce au învăţat la şcoală! Când i-am întrebat despre ce vor să vorbim mai mult, despre sport sau despre smartphone, doar doi copii au ridicat mâna pentru sport! Iar majoritatea dintre ei purtau ochelari de vedere, din cauză că stau pe jocuri mai tot timpul”, spune un antrenor constănţean, plângându-se că la sport vin tot mai puţini copii, iar din această cauză cea care are de suferit, în primul rând, e starea lor de sănătate.
Într-adevăr, exerciţiul fizic la nivel juvenil pierde dramatic teren, zi de zi, în România, în faţa noutăţilor tehnologice care au pus stăpânire pe viaţa copiilor. Iar Constanţa nu face nici ea excepţie. Timpurile în care sportul de masă era la putere au apus. Pe vremea mea, antrenorii care băteau şcolile, maidanele şi terenurile pentru a aduce copii la sport aveau de unde alege. Aşa am ajuns şi eu la handbal, la Clubul Sportiv Şcolar numărul 1. Însă, în primul rând, tehnicienii se bucurau de interesul şi de dragostea pentru sport a copiilor, care se culcau cu Hagi în gând şi visau că dau goluri la Mondiale. Fiecare avea câte o minge în casă, iar în faţa blocului se încingeau campionate. Acum, mingea a fost înlocuită de calculator, tabletă şi de mobilul deştept.
Nu sunt absurd, acesta e cursul vieţii, lumea se schimbă. Nu avem cum să ne împotrivim noului. Însă, în acelaşi timp, nu am cum să nu observ că această situaţie, laolaltă cu problemele de la cluburi, financiare ori de altă factură, corodează mişcarea sportivă de masă. Însă, deşi flacăra acesteia abia mai pâlpâie, îmbucurător e că încă nu se stinge. Mai sunt entuziaşti şi inimoşi care şi-au împreunat palmele în jurul flăcăruii, pentru a o apăra în faţa vântului care bate cu putere contra sportului. Rara avis ori oază în deşert. Spuneţi-i cum vreţi, dar asta este echipa de rugby Tomitanii Constanţa. E exemplul care mi-a venit cel mai rapid la îndemână, ţinând cont că e şi cald, trecând o săptămână de când clubul constănţean a cucerit al doilea titlu naţional consecutiv la juniori. Pentru aceşti copii, sportul e pe primul plan.
Deşi sunt la o vârstă, 16 - 17 ani, vulnerabilă în faţa tentaţiilor vieţii, tinerii rugbyşti sunt extraordinari de dedicaţi. Grupul de anul trecut a rămas aproape în aceeaşi formulă. Nimeni nu a dat înapoi. Aşa cum împing în grămadă şi câştigă fază de fază balonul, aşa trec peste toate problemele din viaţă ca să facă sport. Iar dificultăţile cu care se confruntă nu sunt puţine. Mulţi dintre ei provin din localităţi din judeţ, făcând naveta. Alţii nu au o situaţie familială strălucită. Unul va fi operat la cap peste câteva zile, având trei formaţiuni tumorale de natură benignă la creier. Tuturor acestor probleme li s-a găsit însă rezolvarea. Antrenorul şi cei din club s-au zbătut, asigurând şi găsind sprijin. Însă cel mai mult i-a ajutat dorinţa copiilor de a face rugby. Ea a fost şi este în continuare cea mai importantă. Pe acest fundament s-a clădit performanţa celor două titluri naţionale. Şi nu numai ea. Dacă dragoste de sport nu e, nimic nu e. Echipa Tomitanii, dar şi eroul constănţean Traian Petcu, cel care, la 90 de ani, concurează încă la întrecerile de atletism, sunt exemple elocvente că sportul moare, dar nu se predă.