ICR. Prostituţie şi politizare cu forţa

Mă bucură mobilizarea cineaştilor, a oamenilor de cultură, a unora dintre ziarişti, a ONG-urilor, a societăţii civile împotriva ordonanţei de urgenţă prin care Guvernul Ponta vrea să treacă Institutul Cultural Român sub autoritatea Senatului, revocând în maximum 15 zile conducerea ICR şi permiţând inclusiv schimbarea lui Horia-Roman Patapievici.

Mă bucură fiindcă am impresia unei reale opoziţii faţă de intenţia de politizare a unei instituţii care, începând din 2005, a iniţiat o serie de programe şi de evenimente al căror obiectiv a fost acela de a promova cultura românească în afara graniţelor. Mă bucură mai ales pentru că văd că încă există oameni care consideră că e anormal, e jignitor, e mizerabil ca într-o ţară care mimează democraţia să avem de a face cu o „lichidare" ordinară a unui om care, dincolo de convingerile politice, a făcut performanţă la conducerea unei instituţii.

Înţeleg de ce angajaţii ICR se tem de faptul că, sub conducerea Senatului, instituţia va fi sufocată de numirile politice venite din partea parlamentarilor. Înţeleg de ce se tem că ICR va deveni o maşinărie de „muls" voturi din Diaspora. Înţeleg frica faţă de o politizare, o „prostituţie" forţată a unei instituţii de cultură care trebuie să rămână un reper, dincolo de orice ambiţii abjecte ale unor politicieni extrem de frustraţi, dar dornici să-şi pună în aplicare ceea ce regizorul Cristian Mungiu numeşte „o epurare de cea mai oribilă speţă".

Să presupunem totuşi că Patapievici va fi schimbat acum, deşi până la expirarea mandatului său mai erau doar câteva luni. Pe cine punem în loc? Vreun sfertodoct care nu ştie să-şi scrie CV-ul? Un agramat despre care vom descoperi, ulterior, că e plagiator de profesie? Vreo fostă şefă de cabinet cu enşpe facultăţi şi-un doctorat susţinut pe la vreo universitate de care n-am auzit niciodată? Pe cine? Pe „lăbuşii" de partid, oportuniştii de care ţi-e poate câteodată milă şi cărora le arunci un oscior, să roadă şi ei, că doar au slujit partidul ani de zile?

Aşa numita depolitizare a ICR, căci astfel o consideră ministrul Culturii, Mircea Diaconu, nu este echivalentă cu numirea de directori politici la instituţii deconcentrate, la companii şi autorităţi naţionale. „Depolitizarea" ICR nu este totuna cu „prostituţia" din instituţiile statului, cu angajarea pe funcţii cheie pe criterii de prietenie, rudenie, amantlâc. Cu acelea ne-am obişnuit şi ne consolăm cu ideea că au făcut-o şi cei de dinainte. Ordonanţa care modifică Legea de funcţionare a Institutului Cultural Român este confiscarea ordinară a unui edificiu până acum ferit de decizii politice, departe de negocierile, de trocul senatorilor şi al deputaţilor. Dar de ce să nu murdărim şi zonele în care compromisul, impostura şi trădarea nu şi-au făcut loc?

Cum este însă posibil ca ministrul Culturii, Mircea Diaconu, un liberal, să permită o situaţie atât de gravă, un abuz atât de cras? Nu vă este ruşine, domnule ministru?!