23 Dec, 2010 02:34
1673
Este de ajuns să închidem ochii şi să ascultăm. Este de ajuns să uităm de lumea ce ne înconjoară. Este de ajuns să ne facă să uitam de frig şi de ce anume ne aşteaptă mâine. Este de ajuns pentru a ne trimite într-o altă lume, o lume de mult trecută, vremuri de mult apuse. Vremuri în care, copii fiind, aşteptam încă de la începutul lui decembrie să vină mai repede sărbătorile, să vină Crăciunul, cu zăpadă şi colinde...
Azi, ceaiul abureşte în cană. Nelipsita ţigară fumegă în scrumieră. Din boxe curge alene o muzică foarte lentă...
Pe
fiecare
stradă au ieşit copiii la colindat, e drept că nu aşa cum se întâmpla
în vremea copilăriei mele, când înotam prin zăpadă, mergând din casă în
casă, urând la
toţi vecinii. Fiecare ne căram cu grijă sacul sau punga în care ne
puneam ceea ce adunam de pe urma colindatului. Obosiţi de atâta mers
prin zăpadă şi îngheţaţi bine, dar cu zâmbetul pe buze,
veseli, şi cuprinşi de bucuria sărbătorilor, ne îndreptam târziu spre
casă, unde mă aştepta bunica ostenită de ultimele pregătiri.
Cu toată austeritatea propagată de Guvern, sunt convinsă că în casa fiecărui constănţean
pluteşte şi azi un miros cald de cozonac şi de nuci, un aer de sărbători şi de tradiţie românească.
Un bloc gri. Doar câteva ferestre luminate. La una sau două,
instalaţii de brad atârnate
sau perdeluţe de lumini. Maşini înghesuite în parcare. Un motor ambalat
mugeşte. Înjurături din plin. Câteva mâţe rătăcite stau zgribulite.
Mereu cu ochii deschişi, mereu atente, să nu
cumva să apară vreun câine vagabond.
Un apartament banal de bloc.
Căldura răzbate din caloriferele obosite. Bucăţele de beteală atârnate
la ferestre şi câţiva fulgi de nea lipiţi cu scoci. Haine
lăsate în dezordine peste tot. Hârtii aruncate pe birou, cărţi uitate
deschise. Un calculator pornit, din care se aude încet o muzică,
aceeaşi muzică lentă. O muzică despre dorul de casă, de părinţi.
Miroase a cetină de brad. Miroase a fum de lemn ars în farfurioară de lut.
Au trecut de mult anii... A trecut vremea colindatului. A trecut
vremea nucilor, merelor sau a bănuţilor
şi bomboanelor. Copiii cu care odată străbăteam străzile pline cu
zăpadă au plecat fiecare pe drumul său. Bunica încă mă mai aşteaptă
senină şi blândă ca de obicei. Doar că pe mormântul ei s-a aşternut de
mult zăpada...
Iar
eu ajung când mai reuşesc. Atunci când viaţa îmi mai dă un moment în care să mai respir şi să-mi amintesc de unde am plecat...
Colinda curge uşor din boxe. Ţigara nu mai fumegă. Ceaiul din
cană s-a răcit de mult. Frigul a reuşit să răzbată şi mă trimite către pat.
Se
face ziuă din nou. Se aud din nou colindele. O lacrimă mi se prelinge
uşor pe obraz. Nu mă vede nimeni, din fericire. Trebuie să
merg înainte. Amintiri vechi... De pe când eram şi eu mereu acasă. Îmi
iau copilul de mână şi mă îndrept spre casa copilăriei. Ajung. În
sfârşit! Intru pe uşă. Lumina aprinsă în bucătărie. Intru încet. Mama.
Ultimele pregătiri, înainte de Ziua
Sfântă.
„Sărut mâna, mamă... Crăciun fericit!"
Ti-a placut articolul?
Adauga un comentariu
Nume:
Email:
Comentariu*:
23 Dec, 2010 01:40
Nu inteleg, nu era pe 25?