Interviu Online

Interviu cu Anaid Tavitian, prestigios teatrolog constănțean „Am ales Arta, Teatrul, ca mod de viață” (video)


Am stat de vorbă cu Anaid Tavitian, un veritabil model de devotament și implicare în cultura din spațiul dobrogean, vineri, în cadrul unui interviu online. Fiică a cunoscutului jurnalist Simion Tavitian, este absolventă a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale” din București, specializarea arta și metodologia spectacolului. A fost secretar literar al Teatrului Dramatic și al Teatrului de Păpuși din Constanța, a organizat și a fost sufletul neobosit a mai multor festivaluri internaționale, a editat revistele acestor manifestări. Este membru al Asociației Internaționale a criticilor de teatru și al Uniunii Teatrale din România.

Anaid Tavitian reprezintă istoria vie a culturii constănțene, pe care a promovat-o, cu fiecare ocazie, cu entuziasm și pasiune. Pentru contribuția sa la păstrarea memoriei și identității culturale a acestui spațiu, Anaid Tavitian a fost distinsă, în anul 2018, cu titlul de cetățean de onoare al Constanței.

1. Sunteți pentru Constanța o adevărată instituție, v-ați petrecut ultimii 40 de ani din viață veghind cu discreție și modestie, specifice doar oamenilor de autentică valoare, activitatea Teatrului Dramatic sau a Teatrului de Păpuși, din postura de secretar literar sau consultant artistic. Dacă ar fi să faceți un bilanț, acum, înainte de a împlini șase decenii și jumătate de viață, a fost un parcurs profesional ușor sau tumultuos?

A fost un parcurs frumos. A fost frumos fiindcă am ales Arta, Teatrul, ca mod de viață. Venirea mea în teatru, ca secretar literar, nu a fost ca și cum aș fi călcat pe o terra incognita. Am fost la început un spectator fidel al teatrului constănțean. În primul an de facultate am făcut aici practică (am asistat la repetiții, am citit piese și am făcut referate pe marginea lor, m-am familiarizat cu tehnici de tipografie, am redactat în totalitate primul meu caiet-program). Acea perioadă a fost pentru mine ca o a doua școală.

A fost frumos fiindcă, din poziția mea de secretar literar – am putut avea un punct de vedere privilegiat despre fenomenul teatral. Un punct de vedere situat în interior, dar care cuprinde în câmpul său, dintr-o dată, și scena și sala și culisele, furnizând date și conexiuni ce, în mod fatal, scapă altcuiva. 

A fost frumos fiindcă am cunoscut și m-am bucurat de aprecierea unor personalități ale teatrului românesc (mulți dintre ei cu recunoaștere internațională), care mi-au dat cu generozitate lecții despre teatru: Cătălina Buzoianu, Dina Cocea, Ion Zamfirescu, Iosif Hertea, Ildiko Kovacs, Dan Alexandrescu, Victor Parhon, Dinu Kivu.

Am fost parte a echipei care a organizat festivaluri de gen naționale și internaționale: „Seri de teatru antic” (două ediții), „Săptămâna teatrelor de păpuși” (opt ediții). Festivaluri importante, care au adus la Constanța cele mai reprezentative spectacole – unele dintre ele în premieră pe țară, foarte diverse ca stiluri regizorale, de interpretare și scenografie și, nu în ultimul rând, au pus în valoare arta artiștilor constănțeni și fabulosul spațiu geografic, istoric, spiritual al toposului dintre Dunăre și Mare. 

În „Serile de teatru antic”, cetatea Histria, cetatea Callatis, Muzeul roman cu mozaic, Muzeul de la Adamclisi, Cheile Dobrogei s-au transformat în magice „decoruri” de teatru. Am fost în conducerea celor două festivaluri – aveau loc la câte o săptămână distanță, dar nu am simțit nici o clipă oboseala. Atunci am avut prilejul să cunosc personalități, să ascult povești despre teatru, care m-au îmbogățit. Așa a fost întâlnirea cu profesorul Ion Zamfirescu. Toți îl numeau „Profesorul”, pentru că s-a perceput pe sine, toată viața, ca profesor. Printre altele, predase disciplinele filosofice, în clasa specială, creată pentru viitorul Rege Mihai I. Considerat ultimul maiorescian, profesorul a lăsat culturii românești o operă de o gândire cu o deschidere enciclopedică și un model de umanitate. Modestia sa, darul oratoriei te fascina. M-a vrăjit pur și simplu cu discursul său despre istoria și estetica teatrului. La a doua ediție a serilor de teatru antic, a avut loc un recital susținut de baritonul David Ohanesian, cu un recital din opera „Oedip” de George Enescu. Așa am cunoscut-o pe una dintre pianistele care îl acompaniau pe George Enescu, la concertele de vioară. 
Am avut de asemenea șansa să particip, chiar din primul meu an de teatru, la un festival de teatru. Și au fost multe, atât în țară, cât și peste hotare.


Fiecare asemenea manifestare are în program unul sau mai multe colocvii pe teme profesionale. Atunci am cunoscut personalități care au marcat istoria teatrului românesc și nu numai. Fiecare participare la festivaluri sau colocvii au însemnat pentru mine un prilej de contact cu creatorii de teatru, o ocazie de a intra în legătură cu tot ce este nou și valoros în asta spectacolului de teatru. Fiecare dintre aceste întâlniri, m-au ajutat să învăț permanent, să mă simt împlinită și să contribui la invitarea unora dintre personalitățile întâlnite să colaboreze cu teatrul constănțean. 

Ca secretar literar, consultant artistic, am avut și am o frumoasă colaborare cu presa.
A fost frumos, fiindcă munca mea a fost recunoscută de Asociația Internațională a Criticilor de Teatru – secția română, Uniunea Teatrală din România – care m-au primit în rândurile lor. Momente de cumpănă au fost – ca pentru toți colegii mei – cele legate de perioade mai puțin fericite din istoria teatrului: autofinanțarea din anul 1983 și reorganizarea/desființarea teatrelor din 2004. 
Îmi place să cred despre mine că sunt, așa cum spune criticul Ion Parhon, „un veritabil paznic de far, timp de patru decenii, în viața instituțiilor constănțene”.

2. Istoria teatrului constănțean vă datorează câteva volume de referință, unde ați imortalizat personalități ale scenei care, fără contribuția dvs., s-ar fi pierdut, poate, în negura uitării. Aveți, în minte și în suflet, sute de povești cu și despre actorii care au „ars” pentru public, în spectacole despre care ne-au rămas doar fotografii îngălbenite de vreme. Nu vă copleșește, uneori, responsabilitatea pe care v-ați asumat-o, de a reînvia memoria culturală a Dobrogei și a țării, prin munca de „recuperare” pe care o faceți?   


Nu, nu mă simt copleșită. O consider o dulce povară. Noi, secretarii literari, cronicari la curțile Măriei Sale Teatrul, avem obligația profesională, morală, civică, de a nu îngădui să se piardă nimic din avuția artistică a acestuia. Prin urmare, eu consemnez, arhivez, tezaurizez, în cărțile mele, tot ceea ce îi aparține. Totodată, încerc prin aceste scrieri să deschid o fantă către un univers fabulos, fermecător, infinit mai amplu și mai plin de trăiri decât realitatea însăși, universul teatral.

Spre deosebire de sculptori, de poeți, care își eternizează opera în piatră sau în cuvântul scris, arta, opera creatorilor de teatru, este una fulgurantă. Scena o luminează, primește aplauzele, căldura și bucuria publicului și, de fiecare dată, renaște ca o frumoasă pasăre Phoenix. Rămân amintiri sau câteva fotografii. Istoria unui teatru trebuie păstrată între coperți de carte, care să stea mărturie peste vreme, despre artiști, spectacole, fapte culturale.
Este o muncă care cere timp, o deosebită muncă de documentare și stăruință, și mai ales multă dragoste pentru teatru.

Am încercat prin tot ce am scris până acum să creez o pagină de istorie culturală a Constanței. Foarte mulți actori, regizori, scenografi, spectacole, turnee, participări la festivaluri, merită fixate în memoria culturală a orașului și țării: serbările bimileniului nașterii poetului Ovidius – an în care a avut loc premiera tragediei în versuri „Ovidiu” de Grigore Sălceanu, spectacol prezentat cu mare succes de critică și public  și la București conferințele experimentale, care au constituit o a doua viață a teatrului, susținute de Ion Marin Sadoveanu și de academicieni, istorici, teoreticieni și critici de teatru, despre primele spectacole de teatru antic în aer liber, jucate în portul turistic Tomis; despre cele două ediții ale Serilor de teatru antic, despre spectacolul „Legendele atrizilor” – considerat unanim ca cea mai frumoasă realizare a Serilor, care s-a jucat la Histria; actori și roluri, regizori și spectacole.  

Sunt momente unice de teatru care trebuie fixate spre neuitare. Voi aminti doar două, care au legătură tot cu Festivalul „Seri de teatru antic”. Spectacolul „Legendele atrizilor”, început cu exact două ore înaintea apusului, beneficia de o halucinantă lumină arămie, roz-aurie, albăstruie, care rumenea straniu fețele actorilor, ca un fard ireal, sau mai degrabă ca o aură. În finalul reprezentației, o mască uriașă (copie supradimensionată – 2 m – a uneia dintre măștile de teatru descoperite în ruinele unui atelier de ceramică din Mongolia, datând de mai bine de 2000 de ani) era aprinsă și, așezată pe o plută, pleca alunecând ușor pe apele lagunei, ca un straniu mesaj, trimis de marii poeți tragici spre întunericul ce se țesea la orizont, pe mare. Apoi, spectacolul „Hecuba”. Chipul Hecubei – interpretat de actrița Ileana Ploscaru – acoperit de nisip, după un plâns sfâșietor, cu trupul îngenunchiat printre scoici și alege strigându-și durerea în fața mării – sunt dintre acele momente de teatru pe care nu le poți uita. 
Îmi doresc să fiu sănătoasă, să continui această muncă de suflet și la care mi-ar plăcea să mi se alăture și la care mi-ar plăcea să mi se alăture și tineri teatrologi.


3. Am asistat recent la lansarea volumului pe care l-ați dedicat prodigioasei artiste-păpușar Aneta Forna Christu, la împlinirea vârstei de 80 de ani. N-am mai trăit de mult atâta emoție la un asemenea eveniment și asta vi s-a datorat, în mare măsură. S-a plâns, s-a râs, s-au trăit „pe viu” momente memorabile de aducere-aminte. Oamenii își doresc asemenea „întâmplări” care să le ajungă la suflet și să-l mai curețe de zgura realității imediate. Cum am putea să mai reedităm asemenea clipe de inspirație? 


Teatru însemnă frumusețe, emoție și, după cum bine spuneți, inspirație. Și – poate mai mult decât în orice altă formă de artă a spectacolului – arta teatrului de păpuși, a teatrului de animație, înseamnă în primul rând inspirație. Cu fiecare spectacol pe care îl văd, crește prețuirea și admirația mea față de acești magicieni care sunt păpușarii ce, cu puterea imaginației, fac din păpușă un partener fermecător pentru ei și un idol fără rival pentru copiii spectatori. Un astfel de magician este actrița Aneta Forna Christu – căreia i-am dedicat cartea mea.

Fiecare lansare a cărților mele - „Thalia ex Ponto” (scrisă împreună cu Georgeta Mărtoiu), „Metamorfoza unui vis”, „Eugenia Tărășescu Jianu – scenograf”, - a trezit emoție și inspirație. Și când spun „inspirație”, mă gândesc că fiecare dintre ele au adus în fața cititorilor, a celor prezenți la lansare, personalități și momente din istoria teatrului constănțean și nu numai, demne de urmat. Izvor de inspirație pentru tânăra generație de creatori. Cu cât vor fi mai multe asemenea cărți, sunt sigură că vor exista mereu asemenea clipe de Inspirație.


4. Ce fel de spectator sunteți? Fiind atât de implicată, din interior, spiritul critic vă mai îngăduie detașarea de a privi și a vă bucura de o reprezentație cu ochii unui spectator inocent?  


Se spune despre mine că sunt un bun spectator. Pentru mine, spectacolul de teatru este un univers ce transmite o energie specială, un moment magic, unic. Cu fiecare spectacol văzut, mă încarc cu această energie, cu emoție, cu bucurie. Pentru mine, Teatrul iubire înseamnă. Marele om de teatru Charles Dullin zicea că spectacolul este un rendez-vous de dragoste.  La rândul său, esteticianul Tudor Vianu considera opera de artă o scrisoare de dragoste. Și așa este: ce altceva sunt ovațiile publicului de la finalul unui spectacol, decât răspunsul la această „scrisoare de dragoste”?

Eu consider că poți învăța să devii un bun spectator. Propria experiență mă face să spun asta. Părinții mei au avut grijă să mă ducă la timp la teatru. Bunul meu învățător – ca o recompensă pentru rezultatele bune la învățătură ale clasei – ne ducea la teatru. În vremea liceului, eram nelipsiți de la spectacolele organizate de teatru în matineu, duminica și în vacanțe, anume pentru elevi. Așa am ajuns să caut, să înțeleg, să iubesc Teatrul. Teatrul mi-a lărgit orizontul emoțional, m-a învățat arta vitală a dialogului. 

Arta teatrului are o modernitate continuă care îți poate îndeplini ție, ca spectator, o exigență culturală. 


5. Proiectele publicistice dedicate istoriei culturale a Constanței vă mai îngăduie și cultivarea altor pasiuni? Ce altceva vă mai place să faceți? 


Îmi fac timp să citesc. Citesc mult. Citesc cărți care au legătură cu profesia mea. Citesc toate cărțile primite în dar, cu autograf. Sunt cărți din varii domenii, iar Geamăna Anaid (mă refer la zodia mea), curioasă din fire, dornică permanent de cunoaștere, le citește cu plăcere. Vă fac o mărturisire: sunt și lecturi la care revin. Dacă am avut o zi grea, atunci recitesc și râd cu poftă de „Peripețiile bravului soldat Svejk” de Jaroslav Hašek (cârciuma La Potirul, unde se petrece o parte din acțiunea romanului există și astăzi, la Praga) sau „Douăsprezece scaune”, de Ilf și Petrov.


Revin adesea la sonetele lui Shakespeare, la poeziile lui Eminescu, sau scrierile mai puțin cunoscute ale lui I.L.Caragiale. Sunt întrebată adesea de unde această „poftă” de lectură. Eu cred că ea se cultivă din copilărie. Le mulțumesc părinților mei că mi-au deschis din vreme gustul și interesul pentru lectură. Mama îmi citea zilnic o poveste. Prima carte de povești citită de mama, apoi de mine, a fost „Mănușa”. O păstrez și acum pe un raft al bibliotecii mele. Odată, după o prelegere susținută în fața unor studenți, unul dintre ei mi-a spus „Ce frumos vorbiți!”

Atunci, le-am explicat cât de importantă este cartea în viața unui om. Este o comoară fără de preț, un învățător care te conduce la bine, te face să te bucuri, să cugeți, te ajută să alegi cele mai frumoase și potrivite cuvinte cu care să-ți spui gândurile. Pentru mine, o carte este cel mai frumos și prețios dar pe care îl pot primi.

Îmi fac timp și pentru muzică. Îmi place muzica bună, de toate genurile. La noi în casă s-a ascultat și s-a cântat muzică de când mă știu. Tata cânta la vioară. Mama a avut o voce frumoasă de altistă. Am și compozitori preferați: Chopin, Verdi, Aram Haciaturian. Pe Aram Haciaturian l-am cunoscut, copil fiind – atunci când, în anii ’60, a venit în România, invitat de Ministrul Culturii, și a petrecut o vacanță la Eforie Sud. A fost cazat într-o vilă cu vedere la mare și, bineînțeles, cu un spion. 

De câte ori revăd celebrul serial al BBC „Linia maritimă Onedin”, îmi aduc aminte de acel moment, ascultând tema muzicală a filmului, un fragment din muzica baletului „Spartacus” al lui Haciaturian.  Și, nu în ultimul rând, îmi acord răgazul unor frumoase întâlniri cu prietenii; cu unii săptămânal, cu alții o dată pe lună.


O să vă povestesc ceva amuzant. Anul trecut, vara mă întâlnisem cu câțiva dintre colegii mei de facultate. Eram veseli, bucuroși că ne-am revăzut, și timpul parcă nu ne ajungea ca să povestim tot ce am fi vrut. La un moment dat, lângă masa noastră s-a așezat o pereche de tineri. Unul dintre colegii mei a observat că cei doi, de când au venit, nu fac altceva decât să butoneze tastele telefonului mobil. Eu i-am răspuns că probabil își trimit unul altuia mesaje, cu declarații de dragoste. 

Am uitat să trăim bucuria unei întâlniri, să vorbim, să ne privim în ochi. 

 
 




Citește și:

Aneta Forna Christu și Anaid Tavitian - momente sublime de emoție și bucurie

La mulți ani, Anaid Tavitian! Eruditul teatrolog constănțean împlinește 64 de ani (galerie foto)
 

Ti-a placut articolul?


Nume:

Email:

Comentariu*:

Articole asemanatoare

Interviu online cu teatrologul Anaid Tavitian „Din acei ani de început, am ales TEATRUL ca mod de viață“

29 Dec 2018 2090

Anaid Tavitian - „Sunt un scrib la porţile Măriei Sale, Teatrul“

06 Apr 2015 2404