Interviu online cu atletul Bogdan Ofiţeru. Despre istovitoarele ultramaratoane „Cursa în sine e o aventură. E ca un drog, un rău necesar“

Cunoscutul atlet constănţean Bogdan Ofiţeru, în vârstă de 31 de ani, va participa, la Timişoara, la Campionatul European de 24 de ore de alergare (26 - 27 mai a.c.), încercând să doboare recordul mondial, care e de 303 kilometri şi 600 de metri, distanţă parcursă cu mai mulţi ani în urmă, într-o cursă în care concurenţii aleargă o zi, neîntrerupt, pe un traseu pe teren plat.
 
Celebru pentru participările sale la întreceri ce sfidează limitele rezistenţei corpului uman, unul dintre colegii săi spunând admirativ, cu referire la el, că „Superman există“, Bogdan îşi fixează mereu ţinte extrem de curajoase. Cum a ajuns să evolueze la asemenea întreceri, prin ce trece în timpul acestor curse-caznă, cum se antrenează pentru ele ne-a povestit ieri, în cadrul unui interviu online, în direct pe www.ziuaconstanta.ro.
 
Bogdan, cum s-a născut pasiunea ta pentru cursele de foarte lungă distanţă şi durată, unele desfăşurate în cadre naturale extrem de dificile, precum ultramaratoanele montane?
 
Eu alergând şosea, iar la un moment dat, dorind să mă las de sport, în peisaj a apărut Mihai Nenciu. El a venit cu ideea să alergăm la faimoasa cursă de 7.500 m (diferenţa de nivel) de la noi din ţară, pe platoul Bucegi. În cadrul aceleiaşi curse, se urcă de trei ori la Vârful Omu. Ca să mă convingă, Mihai a spus: „Ai fugit pe şosea şi pe pistă tot ce se putea fugi, de la 800 m până la maraton, inclusiv 3.000 m obstacole“. Mi-a spus dacă nu vreau să încercăm şi la montane, iar eu am acceptat. În 2015, în iulie, am încercat să alergăm prima cursă de 7.500. Teoretic, are 90 de kilometri, dar noi am măsurat 110 kilometri. Am abandonat însă aici, după 19 ore şi ceva. Aşa au început alergările montane. În următorul an, am terminat prima cursă de 7.500, Transilvania 100 (tot ultramaraton) şi Cappadocia. În 2017, am alergat în Istria (Croaţia), iarăşi Cappadocia şi 7.500. Pe lângă aceste montane, am participat şi la întreceri pe şosea. Pe pistă nu am mai alergat din 2010, de la Campionatele Internaţionale ale României, de la Constanţa.
 
Care sunt trăirile unui alergător în timpul unei asemenea curse, pe munte, care solicită la maximum resursele umane, atât fizice, cât şi psihice?
 
În primul rând, nu prea ai timp să te bucuri de peisaj, întrucât cursele se desfăşoară şi noaptea, şi ziua, 24 - 27 - 30 de ore sau chiar mai mult, iar marea concentrare este să nu calci strâmb, să nu cazi în prăpăstii, să nu fii atacat de animale sălbatice. Concentrarea este în primul rând asupra efortului, să poţi să ţi-l dozezi cât mai bine, ca să nu pierzi timpul, căci există acele puncte de verificare, la care trebuie să ajungi într-un timp limită. Dacă îl depăşeşti, eşti descalificat. Fizic, te aştepţi să fie greu, nu are cum să fie uşor. Greul intervine după 16 - 18 ore. Începi să-ţi promiţi că nu mai iei startul la astfel de curse, că nu-ţi mai trebuie aşa ceva. Dar, cu cât te apropii de final, gândurile acestea se mai domolesc, iar ulterior intervine bucuria finişului. Curios e că, după două - trei ore de la finiş, după ce te linişteşti, deja mintea pleacă la următoarea cursă, când începi pregătirea şi ce urmează. E ca un drog, un rău necesar.
 
Cât durează să te refaci după o cursă din aceasta supraomenească?
 
Vorbind despre mine, a doua zi, după ce am ajuns acasă, merg deja la antrenament. Chiar dacă este unul uşor, eu o numesc pauză activă, nu ezit să mă antrenez. Mă resimt după o săptămână, după care intru în normal, deja corpul se reface total şi încep pregătirea pentru următorul eveniment, indiferent că e o cursă de şosea, un ultramontan sau pe teren plat. După cursă, mănânc şi dorm normal. Eu nu folosesc suplimente, susţinătoare de efort, medicamente sau geluri. Mănânc mâncare gătită, acasă. Chiar sunt „criticat“, de către antrenori sau cunoscuţi, că nu folosesc suplimente, geluri, calciu efervescent, nimic. Dacă sunt răcit, merg şi fac o baie în mare. Nu iau medicamente sub nicio formă.
 
Povesteşte-ne câteva aventuri prin care ai trecut şi care au fost cele mai mari probleme de natură medicală pe care le-ai întâmpinat într-una dintre cursele tale de sute de kilometri la care ai participat?
 
Probleme medicale majore n-am avut. Am pierdut unghiile de la picioare, am făcut bătături, dar acestea sunt probleme de rutină, inevitabile. Mâini, picioare rupte, dureri de cap, stări de vomă din cauza altitudinii, entorse n-am avut niciodată. Nu am avut nici opriri pentru somn, corpul nu mi-a cerut-o. Doar la prima cursă, de 7.500, am avut o ruptură musculară la gamba stângă dinainte de concurs şi am avut un disconfort în timpul cursei, apărând crampe musculare. În ce priveşte aventurile, cursa în sine e o aventură. Urmează să parcurgi o distanţă de 90 - 100 - 110 km pe munte, asta e principala aventură. M-am mai întâlnit cu ursul pe drum, cu caprele negre, dar nu au fost aventuri, ursul nu ne-a atacat. Animalele sălbatice se sperie în general de om. Avem la noi, ca echipament obligatoriu, trusă de prim ajutor, folie de supravieţuire, telefon mobil cu baterie full şi un fluier, care e unul dintre armele împotriva animalelor sălbatice. Am auzit însă că au fost şi curse în care alergători au fost omorâţi de acestea.
 
În ce constă pregătirea ta zilnică?
 
Fac două antrenamente pe zi, unul dimineaţa şi unul seara. În funcţie de distanţa pe care o voi parcurge la concurs şi de terenul pe care se va desfăşura acesta (plat sau montan), antrenamentul poate să varieze ca durată sau în ce priveşte kilometrii. Dacă urmează un ultramaraton, de peste 100 de kilometri, atunci durata pregătirii e de la o oră până la trei - patru şi să totalizeze un număr de 30 - 35 de kilometri. Dacă vine o cursă de şosea, atunci pot să am un antrenament de 10 - 15 kilometri, dar într-un timp mult mai scurt, maximum o oră, acesta fiind un antrenament de intensitate. Odihna e un factor foarte important şi, bineînţeles, hrana. Noaptea sunt obligatorii opt ore de somn, iar în timpul zilei, între 45 de minute şi două ore.
 
Ce ţi s-a părut mai greu de realizat: evoluţia de la ultramaratonul montan din Croaţia, în care ai alergat fără oprire 27 de ore, 45 de minute şi 19 secunde, pe distanţa de 173 de kilometri, cu o diferenţă de nivel de 7.400 de metri, sau expediţia din Munţii Himalaya, de la mijlocul anului trecut?
 
De departe, cursa din Croaţia. A fost polul dificultăţii, între cele două. Altfel, dintre toate cursele de ultra şi, mai nou, cea de la Saint Fons, cea mai grea cursă rămâne 7.500 din România. Platoul Bucegi te penalizează. Sunt porţiuni de traseu pe care urci pe lanţuri, pe frânghii, iar traseul e foarte tehnic şi variat. Ai şi plat, şi pământ, şi stâncă, treci şi prin râuri. Este cea mai grea cursă la care am alergat până acum şi la care voi participa în continuare. Reprezintă antrenamentul pentru cursa de la Ultra Trail des Mont Blanc.
 
Cum te-ai simţit pe înălţimile din Himalaya, unde, ca să te citez, poţi atinge norii cu mâna şi există mai mult cer decât pământ?
 
Expediţia din Himalaya pot spune că a fost o plimbare, în ghilimele, faţă de cursele de alergare, însă şi acolo am întâmpinat greutatea terenului. Începând cu altitudinea de 4.000 de metri, vegetaţia este despărţită, printr-un râu, de stâncă, praf, gheaţă şi pustietate, ceea ce urmează. Practic, păşeşti dintr-o lume în alta. Ca dificultate, e de menţionat că îţi cari echipamentul de unul singur, mâncarea, apa. Eu am băut din râuri, fără să o sterilizez, nu am avut apă cu mine. Orice iei cu tine duci de la cap la coadă, nu se permite aruncarea gunoiului. Spre exemplu, perechea de adidaşi care s-a rupt a doua zi am purtat-o cu mine. Dintre cele 14 zile petrecute acolo, 10-11 am fost la altitudine de peste 5.000 de metri. Eu nu am avut însă probleme din acest punct de vedere. M-am aclimatizat foarte repede şi foarte bine. Faţă de alergările montane, aici am avut şansa să mă bucur de peisajele unice din Himalaya, fiind foarte aproape de cele mai faimoase vârfuri. Am avut, spre norocul meu, şi parte de cer senin, deşi eram în extrasezon. Probleme au fost la coborâre. Au fost nori, pâclă şi nu puteau ateriza avioanele la Lukla. Acolo, piloţii au o singură şansă să pună avionul pe pistă. Traseul nostru a avut cam 300 de kilometri. La noua tabără de bază am păşit într-o a treia lume, pe un gheţar de mărimea unui cartier. Acolo a fost momentul culminant, emoţia supremă, că am ajuns la poalele acoperişului munţilor. De acolo începe ascensiunea către vârful Everest. De la tabăra de bază în sus e numai gheaţă.
 
Ai încercat în Franţa, fără a reuşi, să dobori recordul mondial la alergare timp de 24 de ore pe teren plat. După ce te-ai familiarizat la Saint Fons cu această cursă, crezi că la Timişoara ai mai multe şanse să-ţi îndeplineşti obiectivul?
 
M-am antrenat în acest sens, însă doborârea recordului mondial nu ţine doar de mine. Fiind o cursă de 24 de ore, pot apărea diferite impedimente, de la starea terenului şi diferenţa de temperatură până la înghesuiala de pe traseu, în funcţie de câţi participanţi sunt. Este greu de anticipat în momentul de faţă dacă voi putea sau nu doborî recordul. Aşa cum şi în Franţa mi-am dorit şi am căpătat o primă experienţă. Am avut apoi două luni de pregătire, am analizat plusurile şi minusurile de acolo. Acum iau startul cu aceleaşi dorinţă şi hotărâre. Nu mi-e frică de adversari, nu-i consider aşa, ci partenerii şi susţinătorii morali, numai prin prezenţa lor în cursă, în îndeplinirea obiectivului meu. Rămâne de văzut ce va fi. Factorii care influenţează sunt foarte mulţi şi diversificaţi. Concurez cu elitele mondiale, sunt Campionatele Europene, iar eu mă aflu la doar a doua asemenea cursă. Alergătorii faimoşi din această întrecere nu sunt din Africa, ci din Europa. Recordul mondial îi aparţine unui grec, pe stadion.
 
În urmă cu şase ani, ai trecut prin durul regim de pregătire al Legiunii Străine, celebra unitate de elită a armatei franceze. Cu ce amintiri ai rămas din acea perioadă?
 
Cred că pregătirea morală de acolo se reflectă acum în cursele de ultramaraton, deoarece şi acolo era la fel: somn puţin, mâncare puţină, efort fizic şi psihic. Chiar şi majoritatea colegilor mei de acum din echipa naţională sunt militari.
 
Ai participat la multe curse aventuroase, ai stabilit recorduri, ţi-ai împlinit visul pe care îl aveai de mic de a face cunoştinţă cu Legiunea Străină, faci baie regulat în mare iarna, ai ajuns pe Himalaya… Ce mai urmează? În afară de încercarea de record mondial de la Timişoara, mai ai ţinte din acestea inaccesibile majorităţii oamenilor, care te motivează să mergi mai departe?
 
În acest an, voi alerga Ultra Trail des Mont Blanc, cursă care era condiţionată de o tragere la sorţi, în urma îndeplinirii unui punctaj. La anul, îmi doresc să alerg la Tour des Geants, unde diferenţa de nivel e de 24.000 de metri, iar distanţa e de peste 300 de kilometri. De asemenea, visul meu, de la 16 ani, e să traversez Deşertul Sahara pe jos şi ar mai fi şi cursa de la Cercul Polar (6633), dar să văd dacă găsesc sponsori. Cred că ar fi nevoie de 50.000 de euro, plus pregătirea.