Interviu

Interviu cu Gigi Căciuleanu, „animatorul“ Galei tânărului actor HOP 2019 „Dialogul dintre voce și corp m-a urmărit o viață întreagă“

În perioada 2-5 septembrie, la Constanța s-a desfășurat cea de-a XXII-a ediție a Galei tânărului actor HOP, organizată de UNITER și Teatrul de Stat Constanța, care a găzduit evenimentul. Ediția de anul acesta a avut ca temă „Teatru coregrafic. DansActorul ca fenomen al teatrului actual”, directorul artistic al galei 2019 fiind dansatorul și coregraful Gigi Căciuleanu, care ne-a acordat un interviu, în contextul evenimentului ce s-a desfășurat la Constanța.
 
La începutul anilor 2000, ați pus în scenă, la Constanța, „Mozzartissimo” și „Metisaj”. Părea, la momentul acela, un demers de pionierat - practic ați inventat conceptul de teatru-dans, împreună cu Miriam Răducanu. În cei aproape 20 de ani scurși de atunci, ați avut un parcurs fabulos, ați montat spectacole în lumea întreagă, ați lucrat cu nume uriașe ale artei coregrafice și teatrale, ați impus un gen cu tot mai mult succes la public.
 
Păi… au fost mai multe etape. Prima etapă a fost cea a Nocturnelor, când nu aveam nicio legătură cu lumea exterioară, fiind dincoace de cortina de fier. Pentru mine era nou, pentru public era nou... Pe mine totdeauna m-a deranjat faptul că balerinii nu scot niciun sunet, că lumea lor se termină în dreptul gurii, bont. Așa cum se întâmplă în cazul tenisului, când dai cu paleta și, inevitabil, sunetul iese din rărunchi, și parcă lovitura nu e completă în lipsa acelui strigăt al fiarei rănite… Sunetul îți dă forță și te leagă, într-un fel, de public - legătura asta umană, care este vocea, primul lucru pe care îl auzim, așa cum primul pas pe care îl facem dă un impuls pentru tot restul vieții.
 
La început a fost, de fapt, cuvântul.
 
Da, cuvântul care înseamnă și verb. Iar verbul este inclusiv mișcare.
 
Deci parcursul a fost oarecum firesc.
 
Da, și vă spun și de ce. Când eram în clasa a IV-a spre a V-a, am fost scos din Școala de coregrafie, pe motive de dosar. Deși terminasem cu premiul întâi. Se eliminau masiv pe atunci elevii din Școala de coregrafie, fie pentru că nu făceau față, fie pe motive de dosar. Am ajuns acasă cu cărțile de la premiu și, când tata s-a dus la școală să vadă lista promovaților, tovarășa directoare i-a spus că primise o directivă și că a fost nevoită să mă elimine, pentru a face loc copiilor de origine sănătoasă. Am fost foarte nefericit și mi-am inventat atunci un teatru de păpuși. Aveam un paravan, iar păpușile ieșeau și se mișcau deasupra, fața mea era dincoace de paravan.
 
M-am învățat atunci să vorbesc, dar aveam acea pânză care mă separa de public, eu nu vedeam, mă uitam așa, cum te uiți din submarin, prin periscop. Și de fapt gura păpușii vorbea cu publicul, cumva trebuia să proiectez vocea de o manieră foarte coregrafică, aș zice, trebuia s-o desenez, de unde ideea cu „dansul vorbei”.
 
Lucrul ăsta m-a ajutat foarte mult peste ani, de câte ori inventam un dans sau trebuia să dansez cu Miriam sau improvizam, aveam întotdeauna niște subtexte pe care nu le rosteam, doar le gândeam, dar care, din când în când, apăreau, ieșeau afară.
Primul spectacol pe care l-am făcut a fost după ce am închegat o mică trupă, împreună cu Dan Mastacan, Ruxandra Racoviță și Sonia Dumitrescu. În sala de sport a Institutului de Arhitectură, am făcut atunci Voci, primul spectacol de dans-actorie fără Miriam - era plecată atunci. Am ales poezii din folclor, pe muzica Mariei Tănase. Așa am prins curajul vocii.
 
Mai făcusem înainte câteva încercări, dar doar alături de actori. La un moment dat, pentru că îl iubeam mult pe Arghezi, am rugat-o pe Irina Petrescu să colaborăm. Ne-au găzduit la Muzeul de Artă din București - era pe atunci directoare Dorana Mircea - și ne-au dat sala cu Gigantul lui Paciurea - a fost extraordinar, o combinație memorabilă între statuia uriașă, cu a sa explozie a umanului și fragilitatea Irinei... și eu pe alături.
 
Cu Voci am fost la Koln, am luat premiu și de aici a început totul. În compania Pinei Baush, Tanztheater Wuppertal, am fost primit ca profesor de dans contemporan imediat ce am plecat din România - Pina mă văzuse la Koln, i-am plăcut foarte mult și m-a angajat. A fost o realizare extraordinară, eu, care veneam din România, de obicei se venea din America acolo. Ea avea în trupă niște oameni foarte nebuni care s-au pretat jocului, i-am pus atunci să vorbească, mult, și așa s-a născut simbioza, dialogul dintre voce și corp, care m-a urmărit o viață întreagă.
 
I-am văzut pe tinerii dans-actori care au concurat la Gala HOP. Sunt incredibili. Și m-am întrebat cum de se mișcă atât de bine, unde ați găsit atâția actori - am înțeles că au fost 150 la preselecție, din care au rămas 48 - care să aibă background coregrafic.
 
Da, mulți dintre ei au făcut într-un fel sau altul mișcare - balet, dans, breakdance, gimnastică... Ceea ce m-a interesat a fost să transform mișcarea, înnăscută, intuitivă la mulți dintre ei, s-o trec prin sita metaforei, adică să ajungem acolo unde începe poezia - poezia are cuvinte, dar și între-cuvinte. Tărâmul ăsta poetic, filozofic, psihologic, conceptual mă apropie astfel de teatru. De ce teatru coregrafic? Pentru că acea mise-en-scène e concepută ca o coregrafie, ca un mecanism coregrafic, nu din niște trăiri, cum e de obicei făcută, ci pornind de la un joc de șah. Și mă bucur că oamenii au înțeles ideea, m-au urmărit, majoritatea dintre ei.
 
Ceea ce vreau să subliniez este că eu n-am vrut să fac aici apologia dansatorului sau a teatrului coregrafic, ci să „pun degetul” pe problematica dansului. Timp de un an, acești oameni s-au gândit „ce pot să fac, cum mă pot mișca, cu ce pot veni în concurs”. Fiecare s-a preocupat de mișcare, nu conta din ce direcție vin, conta direcția în care se duc - lucru foarte important pentru această Gală HOP, nu numai pentru cei care participă, ci și pentru public, e o închegare a acestei idei.
 
Este o diferența între teatrul coregrafic și teatrul-dans?
 
Cea mai mare diferență din lume. Dacă în teatrul-dans dansatorii sunt folosiți ca actori, la mine e pe dos, actorii sunt folosiți ca dansatori. Iar dacă începi să lucrezi cu dansatori, întâi îi transformi în actori și apoi îi retransformi în dansatori, trecând prin problematica actoriei. Adică nu fac mișcare doar pentru mișcare, artă pentru artă. Este mișcarea personală și modul în care o „însăilezi” într-o mișcare de grup. Și acest lucru e o artă întreagă, pe care, de fapt, o redescoperim acum, există de când lumea, chiar începând cu dansurile vechi, ritualice.
 
Eu fac foarte mare diferență între gest și mișcare - gestul fiind ceva concret, mișcarea fiind ceva abstract. Uitați-vă la preoți, ei au un întreg vocabular de gesturi, gesturile sacre, care sunt foarte codificate - palmele deschise într-un fel, palmele împreunate în alt fel... Sau uitați-vă la gesturile omului de rând, care înlocuiesc de multe ori cuvintele în mod foarte expresiv. Până și când mestec în ceai, e o întreagă filosofie. În capul tău s-a format metafora băutului, a mestecatului în lichid...
 
Eu i-aș învăța pe oameni mecanica fluidelor, pentru că, într-un fel, răcirea cafelei nu e făcută doar ca s-o poți bea, este acolo un schimb de energie cu mediul înconjurător, și același schimb se întâmplă între spațiul tău interior, spațiul tău imediat, spațiul tău mai îndepărtat, și spațiul tău cu universul.
 
Deci ideea ar fi gândire sau regândire, talent și nu doar talent, ci inspirație, strategie, iar inspirație, uiți strategia, îți mai vine o idee, o uiți și pe ea, căci declanșează altceva... Imaginați-vă un cactus, ai un corp central, și apoi încep să crească niște bulbi încolo și încoace, deci poate uiți la un moment de unde ai plecat - și nu mai contează - ceea ce contează rezultatul final, acel foc de artificii de la sfârșit.
 
Sau poate nici nu contează atât de tare rezultatul final, cât drumul acesta fabulos către el.
 
Depinde ce poți să alegi de acolo, și publicul probabil va „dibui” partea ascunsă, de care tu chiar ai uitat. În spectacolele mele chiar mi se întâmplă câteodată, după ce lucrez cu atenție și cerbicie la fiecare detaliu, să descopăr noi și noi valențe, neintenționate uneori. 
 
„Nici n-am știut apoi că m-a numit director artistic. Am aflat din ziar.“
 
Cine a venit cu ideea tematicii Galei HOP de anul acesta?
 
Eu am avut ideea. M-am întâlnit cu Caramitru într-un ascensor și m-a întrebat dacă am vreo idee pentru Gala HOP. Sigur, i-am spus, ideea mea dintotdeauna, Dansatorul și teatrul coregrafic. Nici n-am știut apoi că m-a numit director artistic. Am aflat din ziar. M-am bucurat foarte mult, cu toate că nu-mi place cuvântul „director”. Eu prefer mai degrabă „animator”, care vine de la anima - trebuie să iubești, să-ți fie dragi oamenii și să faci cu drag ceea ce faci.
 
Cred că juriul Galei HOP 2019 a avut o  misiune extrem de dificilă, dat fiind că au fost atâtea prestații memorabile. Criteriile lor sunt impresioniste sau mai degrabă tehnice?
 
Ei vin din orizonturi foarte diferite, nu știu ce criterii și-au stabilit, cred că își face fiecare regulile proprii. Mi s-a întâmplat și mie să mă aflu în diverse jurii, nu-mi place prea tare postura asta. Și îmi făceam o grilă foarte personală, să zicem relația cu muzica, cu partenerul, relația cu abstractul, cu concretul, și îmi notam acolo pentru fiecare concurent. La sfârșit puneam o notă, subiectivă, din ceea ce vedeam, însă, atunci când făceam media de pe grilă, se potrivea neașteptat de bine cu nota pe care o dădusem.
 
Într-un juriu sunt mai multe subiectivități puse cap la cap. De aceea, am pus acea probă impusă, care a deconcertat foarte multă lume. Este o probă mai aridă, în care actorii au performat pe scena luminată a giorno (pentru ca, în cazul în care dansează într-o gară, de pildă, să nu fie ajutați de lumini, de nici un artificiu, ci să se vadă doar mișcarea). Ceea ce am încercat să fac a fost o structurare a secvenței, și am afișat public aceste lucruri, pentru ca și spectatorii să fie la curent cu regulile, nu doar pentru a-i judeca, ci pentru a participa la acest joc, între omul de pe scenă și cel care îl privește. Și ați văzut că cei foarte buni la numerele lor libere au reușit să-și structureze bine și proba impusă. Au fost ca un fel de reguli, precum cele de gramatică - eu iubesc gramatica, mi s-a părut întotdeauna un mecanism în același timp savant și înduioșător, niște legi ieșite din niște lucruri care n-aveau nici o lege.
 
Ideea acelui moment impus este și ideea de luptă teribilă a fiecăruia dintre noi - indiferent din ce zonă a artelor venim - între concret și abstract. Să luăm imaginea unei spirale, de pildă - ai ca bază o structură, pe baza căreia tu ai posibilitatea să inventezi: ori un fum de țigară, ori o piruetă, ori un derviș care se învârte, ori un titirez, orice... ai deplină libertate.
Deci această structurare - pentru cei care au înțeles că nu îi limitează, ci dimpotrivă, le oferă o deschidere extraordinară - a fost utilă, iar la cei mai buni dintre concurenți s-a văzut asta.
 
Spre ce proiecte plecați de la această Gală? Vă întoarceți la Paris?
 
Da, am mai multe proiecte, și în România, dar unul dintre ele este Arlecchino e Ballerina - i-am spus așa, în italiană, pentru că mă duce cu gândul la libertatea Commediei dellʼarte - cu două personaje foarte interesante, o fată cu care lucrez de când era micuță și un băiat care are un cap de arlechin, fără a avea nevoie de machiaj: ei m-au inspirat pentru următorul meu proiect artistic.
 
E minunat că ați alocat din timpul dumneavoastră atât de prețios și am avut onoarea și privilegiul de a vă vedea la treabă aici, la Constanța, implicat cu pasiunea și entuziasmul care vă caracterizează, în povestea asta care a fost Gala HOP 2019.
 
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
 
După Școala națională de coregrafie din București, de unde este eliminat pe motiv „de dosar”, Gigi Căciuleanu studiază la Teatrul Bolshoi din Moscova. La începutul anilor 70, câștigă primele premii internaționale. La 25 de ani, este angajat la compania Folkwang Ballet din Essen - Germania, iar în 1973 creează, în Franța, Studioul de Dans Contemporan la Grand Theatre Nancy.
 
Între 1978 și 1993 colaborează cu celebrități ale dansului și muzicii, printre care Astor Piazzola, Marius Constant, Pina Bausch, Maïa Plissetskaïa, Jeanine Richer, Jean-Michel Jarre, Guy Tudy, François Rabbath, Claude Lefevre, Santiago Sempere, Jean Le Poulain, Henri Ronse.
 
Coregrafiile sale intră în repertoriul Operelor din Paris, Lyon și Avignon, al companiei lui Pina Bausch: Wuppertaler Tanztheater, al Operei din Hamburg, Roma, al Teatrului La Fenice din Veneţia, Welsh National Opera din Cardiff, la SODRE din Montevideo, la Teatrul Municipal din Sao Paolo unde colaborează cu compania braziliană de dans Cisne Negro, în Israel compania Bat-Dor. Organizează turnee cu spectacolele sale de la Paris la New York, la Berlin la Buenos Aires, Tokyo, Bruxelles.


Citește și:

Regal de teatru-dans, la Constanța - Gala Tânărului Actor HOP

Gala HOP 2019 – debut în forță pe scena Teatrului de stat din Constanța

Tinerii dansactori au fost aplaudați la scenă deschisă, în cea de-a doua zi a Galei HOP

Ziua a treia a Galei tânărului actor HOP 2019 – un crescendo de talent și emoție

 


Ti-a placut articolul?


Nume:

Email:

Comentariu*:

Articole asemanatoare

Gala de premiere, dar și un remarcabil spectacol de teatru-dans, în ultima seară HOP 2019

06 Sep 2019 691

Ziua a treia a Galei tânărului actor HOP 2019 – un crescendo de talent și emoție

05 Sep 2019 739

Tinerii dansactori au fost aplaudați la scenă deschisă, în cea de-a doua zi a Galei HOP

04 Sep 2019 762

Gala HOP 2019 – debut în forță pe scena Teatrului de stat din Constanța

03 Sep 2019 746

Portrete. Oameni care au făcut istorie culturală în Dobrogea Pe scena vieţii. Marii artişti ai Constanţei (XXXV) (galerie foto)

13 Mar 2017 5020