Interviu cu publicistul Ion Faiter „Respectul de la elev către profesor a scăzut lent, inclusiv față de sine, până a dispărut!“

Poet, bibliograf și publicist constănțean, Ion Faiter va împlini, luna aceasta, 82 de ani de existență, o viață tumultoasă în care a fost, pe rând, învățător, profesor, documentarist, inspector în cadrul Inspectoratului Școlar Județean Constanța, bibliograf principal și apoi director al Bibliotecii Județene „I.N. Roman“.
 
După o perioadă petrecută la fiul său, peste Ocean, Ion Faiter a revenit în Constanța, prilej pentru a vorbi despre trecut, prezent, dar mai ales viitor.
 
Munca dvs. de cercetare s-a împletit cu latura boemă a cochetăriei cu versul. Ce postură vi se pare că vă reprezintă mai fidel: cea de monografist sau cea de poet?
 
Atât munca de „monografist“, dar, cu nimic mai puțin, cea de poet mi-au prins perioade anume din existența intelectuală, realizarea lor dându-mi bucurii reale, deoarece am avut conștiința faptului că cei din jur apreciază gestul adăugării, prin sacrificiul personal, a unei contribuții cât de modeste la tezaurul umanității, ceva care să facă dovada că nu trăiești numai alături de ei, ci și pentru ei.
 
În plan spiritual, ce rămâne în urmă, voit sau ne-voit, constituie argumentul că ai trecut prin lume, n-ai trăit degeaba și te poți numi OM. Că mi-ar da bine a fi și poet rămâne în seama judecății făcute de posteritate. Ca răspuns, am convingerea că sunt reprezentat mai mult prin vocația de „poet“.
 
Ați avut ambiția de a publica și atunci când ați fost departe de casă. Cât de mult vă inspiră pământul american? Mai mult decât cel mioritic? 
 
N-am publicat nimic din „ambiție“, ci pentru că am scris, iar aceasta s-a datorat faptului că am avut ceva de comunicat oamenilor, în speranța că le aduc o bucurie, așa cum eu, cititor conștiincios de-a lungul vieții, am adunat clipe de grație din eforturile și talentul altor truditori într-ale creației. Mă explic prin cele două volume de poeme - „Grădina Linwood“ și „Poarta Zeilor“ - ambele realizate în drum spre și în America, una cu titlurile menționate, cealaltă în locul acestora, data și localitatea unde au fost concepute. Hotărâtor pentru mine și nu numai, cred că important rămâne momentul de vârf al trăirii, clipa de „răbufnire“ când își află materializarea - forma - emoției care a declanșat-o. Astfel, văzând că textul poetic n-a putut fi redus la un singur cuvânt ori o sintagmă, am recurs la data și locul unde s-a născut, „botezul“ fiind cam surprinzător. Importantă este mai degrabă „prinderea“ scânteii din creație.
 
Cât privește „pământul american“ și cel „mioritic“ drept surse de inspirație, proporțional nu vom reuși să apreciem, entitățile se întrepătrund în interioritatea ființei umane, a oricui, ca sentiment al iubirii de neam, țară, dincolo de granițe și etnii.
 
Cum se vede cultura românească de peste Ocean? 
 
Actul cultural etnic ține de colectivitățile, mai mici sau mai mari, din etnia respectivă. În alt mod exprimat, este „insular“, manifestările din Buffalo fiind sporadice și de redusă anvergură, comparativ cu New York ori Toronto. Mai e un impediment dincolo de limba vorbită, și anume dominante în specialități sunt acelea ale științelor, cu mai mare succes la public.
 
Însă, un lucru este cert: posibilitățile lor de accedere la „marea cultură“ rămân fără limită, mult mai aproape și de fenomenul spiritual internațional. Cum s-ar spune, suntem la vârsta noastră „consumatori ai culturii superioare - Carl Dennis, Ann Duffy, Claudia Rankine, Raffael de Gruttola, Evgheni Aleksandrovici Yevtusenko, Claude Conyers (editor al lui Mircea Eliade), Karl Ove Knausgaard, William Patrik „Billy“ Corgan Jr., Azar Nafisi, Salman Rushdie, Chinua Achebe, Michael Ondaatje.
 
Sunteți autorul unei valoroase monografii a celui mai talonat colegiu constănțean. Ce personalități și-au pus amprenta asupra devenirii dvs.? 
 
Vă mulțumesc de apreciere, dar, într-o proporție sporită, ceea ce sunt și am realizat în viață s-a datorat părinților, care mi-au transmis un adevărat cult al muncii, mai cu seamă al celei fizice, atunci fiind în preajma lor. Învățătorului nu îi sunt dator cu nimic, în afară de frica ce mi-a strecurat-o, nemăsurat, în oase, cu ajutorul strigătelor care, în final, se metamorfozau în răcnete, și al bătăilor cu nuiele de corn sau din lemn înfășurat în sârmă, special realizate, ca să lase urme pe roșeața palmelor umflate ori în locurile acelea dosnice, cât de cât apărate de izmană și pantalon.
 
Mai departe, amprente „asupra devenirii“ atât la gimnaziul și liceul din Medgidia, cât, mai ales, în vremea studenției la Cluj, s-au produs într-un cadru civilizat, conform perceptelor pedagogice, umanitare, potrivit nouă, copiilor veniți din ruralitate cu cele bune și rele, dătătoare de complexe în medii citadin elevate. Pentru mine, modele comportamentiste, rămase vii în memorie, sunt fie profesori de română, istorie, limbi străine - Ion Anghel, Elena Cobalas, Nicoleta Voinescu, Constantin Olteanu -, fie cadre universitare - Leon Baconski, Liviu Rusu, Mircea Zaciu, Iosif Pervain; sau din lumea scriitorilor - Ion Agârbiceanu, Anatol Baconski, Lucian Blaga.
 
Ca fost dascăl și inspector școlar, cum considerați că mai poate fi atrasă către lectură noua generație din bănci? 
 
Relația profesor-elev a suferit, de-a lungul celor din urmă decenii, foarte mult, din cauza mutării centrului de greutate pe „instrucție“, neglijând educația. Că s-a renunțat la ideologizare a fost bine, dar cred că factorii răspunzători în plan educațional, începând cu familia, s-au văzut în imposibilitatea de a pune altceva în loc și au încărcat golul rămas cu exigența pe învățătură, deși mijlocul avut la îndemână, nota, inclusiv pentru purtare, a fost insuficient, cele două componente îndepărtându-se considerabil până la înstrăinare.
 
Au avut libertate mai multă, însă respectul de la elev către profesor a scăzut lent, inclusiv față de sine, până ce a dispărut. Ambivalența constrângerilor i-a împiedicat, empatizând pozitiv să facă echipă, absolut necesară, ca elevul să învingă acele obstacole inerente în devenirea intelectualului performant. Metodele noi nu își arată imediat roadele, dar optimismul pedagogic al fiecărui dascăl îl va conduce către locul existent al interiorități ființei școlare deschise la primirea imboldului unei munci grele pentru devenirea sa existențială și mulțumirea celui care, prin vocație, a gândit truda ca să atragă spre lectură noua generație din bănci.
 
Curiozitatea sau poate expectativa ne îndeamnă la o întrebare esențială: aveți în sertare vreun manuscris în așteptare? 
 
Da! „Pentru copii și adulți“ - versuri; „Acum eternitatea...“ - proză scurtă; „Decebal însingurat“ - teatru în versuri; „Pseudojurnalul Neluminatului“ - însemnări de călătorie. Speranța de a vedea lumina tiparului este redusă, deoarece chiar interesul societății nu mai există. Apoi, greutățile financiare care s-au întors la scriitor, pe de o parte, și „crize“ de tot felul, îndeosebi devenind atotstăpânitoare, pe de alta.
 
Evident și inevitabil, sperăm... La ce cărți mai lucrați în prezent? 
 
„Viscolul Soarelui“ - file de jurnal, poezie, corespondență, interviuri, în stadiu avansat.
 
ZIUA de Constanța a demarat un amplu demers jurnalistic, intitulat sugestiv Biblioteca Virtuala ZIUA de Constanta, prin care dorește să ofere, digitalizând lucrările de referinţă dedicate Dobrogei, spații importante faptului cultural cu valoare istorică? 
 
Acest „amplu demers jurnalistic“ intitulat Biblioteca virtuala ZIUA de Constanta, menit a oferi spații largi „faptului cultural cu puternică valoare istorică“, îl consider bine gândit îndeosebi pentru cei tineri, ce arată interes culturii reale cu profund caracter patriotic, știut fiind faptul că atât subcultura, cât și lipsa științei de carte prind tot mai mult teren.
 

Scrieri semnate Ion Faiter

„Biblioteca Municipală Constanţa” (coautor) – 1969;

„Reviste Dobrogene. Arhiva Dobrogei. Analele Dobrogei” (coautor) – 1971;

”Cântecela Marea Neagră”. Antologie de folclor dobrogean (coautor) – 1979;

„Dimensiunile unor vocaţii”. Biobibliografie (coautor) – 1979;

„Prin constelaţii dobrogene”. Proză (coautor) – 1979;

„Trecător prin târguri şi iarmaroace”. Pagini de călătorie – 1982;

„Desene”. Versuri – 1983, drept urmare a câştigării Concursului Editurii Albatros, 1980-1981;

„Popas în dimineţi albastre”. Eseuri (coautor) – 1985;

„Poem lângă mare”. Versuri – 1988;

„Sequoia gigantea”. Versuri – 1992;

„Liceul «Mircea cel Bătrân». 1896-1996”. Monografie – 1996;

„Cad piersicile”. Versuri – 2002;

„Oxigen pentru alfabet”. Eseuri – 2002;

„Bonsai”. Poezie şi proză în stil nipon – 2003;

„Mitul Marelui Drum”. Studii şi culegeri de folclor – 2003;

„Colegiul Naţional «Mircea cel Bătrân». 1896-2003”. Monografie – 2004;

„Dicţionar de personalităţi dobrogene” (coautor), vol. 1-3 – 2004, 2005, 2008;

„Simfonie pentru elevi şi profesori” Proză – 2005; „Grădina Linwood”. Poezie – 2007;

„Valea cu dropii” / „The Valley With Bustards”. Poezie şi proză în stil nipon – 2008;

„Dobrogea – izvor de spiritualitate”. Eseu – 2008;

„Remus Opreanu. Povestea unui sat dobrogean”. Monografie – 2009;

„Poarta zeilor”. Poeme – 2010;

„ Manuscrise în colecţii constănţene” – 2011;