Revista Zări Alb Astre Dans unguresc nr. 5

Foto: Revista Zări Alb AstreLa malul râului Drava, într-o tavernă ungurească uitată de vreme, îl voi purta pe dragul cititor al acestui articol de acesta îmi permite a o face. O tavernă unde în zilele ei de glorie nu exista noapte de răgaz între cântecul benzilor de țigani și dansul înfierbântat al petrecăreților ce își promiteau încă numai o noapte de voie bună, un sălaș pentru poeți și civili deopotrivă, femei singure și, în căutarea lor, bărbați ce își uitau acasă femeile în schimbul unui pahar în plus de tărie.

În această tavernă mică și șleampătă găseam odinioară și reședința unei impresionante comunități de coabitanți, mai puțin luate în seamă ce-i drept. Cot la cot cu oamenii, paraziții menajeri, dând dovadă de o admirabilă destoinicie, își dezvoltaseră propriul sistem rudimentar de conducere, de justiție, de divertisment și variate alte sisteme prea neimportante pentru a fi enumerate, căci acestea le erau principalele ocupații. Voi lăsa totuși la latitudinea imaginației dumitale a colinda liniștită în privința îndeletnicirilor acestor mici ființe, căci nu se va putea abate prea departe de adevăr. În rândul paraziților îi vom găsi și pe principalii fruntași ai aceste povești, prezentarea cărora mi-o voi asuma întru totul: Conka, gândac de bucătărie, Niquita, șobolancă. Atât vă trebuie a ști pentru moment, fiți încredințat.

Îi puteam găsi sub o masă, în aceasta toridă seară de lună iulie – întâmplare bizară, căci șobolanii și gândacii nu au obiceiul de a se intercala. Nu le era interzis, bineînțeles, aici nu e vorba de vreo Romeo et Julietta au tuyaux d’égout*, atât că cele două clanuri purtau o evidentă aversiune reciprocă – gândacii erau, ca fapt vast acceptat, oportuniști ce pândesc în întuneric, fără posibilitatea de a-și vâna singuri hrana, iar șobolanii, deși respectați în ierarhia Lumii de Jos a tavernei, nu reprezentau pentru gândaci mai mult decât o adunătură de mamifere greoaie, îmblănite și lacome, lipsite de dibăcia lor de șarlatani înnăscuți. Conka și Niquita știau unul de existența celuilalt. Vezi dumitale, în a afirma că se cunoșteau am comite o exagerare, dar cum toți ne luăm ocazional libertatea de a judeca tăria caracterului unui individ după reputația acestuia – reputație ce, adeseori, îl precedă – acesta era cazul și pentru ai noștri doi nu-chiar-prieteni-ci-mai-mult-cunoscuți. „Am auzit de tine” era un termen de care amândoi se izbeau cu suficientă frecvență, deși nu erau sfinți în a-l folosi ei înșiși „Am auzit de tine” îi spuse Nichita lui Conka în timp ce acesta amesteca un set de cărți în pregătirea partidei de Ferbli ce aveau să o joace. „Ce-ai auzit?” răspunse el distras. „Că ai degete de argint.”

Șobolanca făcea referire la vorba răspândită că gândacul avea obiceiul adeseori a trișa. Vorba fie între noi, zvonul nu era nefondat, dar mai mult nu voi spune, căci nu doresc să-i stric imaginea micuțului meu protagonist. Niquita își reajustă eșarfa, și, trecându-și laba prin blana bine pieptănată din spatele urechii, îl privi pe gândac. Era o fată frumoasă, cu trăsături fine, mult desprinse de încleștarea meschină a unui bot de șobolan. Ochii negri ce-i purtau ca o coroană genele dese reflectau o căldură răbdătoare lipsită de severitatea vârstei. Botul i se alungea grațios în continuarea arcuirii fine a sprâncenei și se termina într-un nas mic și umed, cusut ca un nasture de satin pe chipul unei păpuși din vitrină. „Nu-ți încerca norocul cu mine, că te mănânc cu aripi cu tot!” Acesta îi zâmbi fără a acorda prea mare atenție cuvintelor ei. „Da? Am auzit și eu câte ceva despre dumneata!…” Niquita nu îi oglindi întrebarea, căci știa deja tot ce era de povestit sub numele ei.

Aberații, multe dintre ele, căci, spre deosebire de Conka, care juca de dragul.

*Romeo et Julietta au tuyaux d’égout – Romeo și Julieta underground jocului (și al câștigului bineînțeles), Niquita pierdea seri la rândul amestecând și reamestecând același pachet de cărți, în runde multiple, fiindcă îi lipsea compania. Nenecesar de comentat era faptul că ambii își dezvoltaseră o mână în anii petrecuți cu diverse găști de o moralitate îndoielnică. Niquita trânti prima carte pe masa de joc, fără a-i da gândacului opțiunea de a începe partida, cum îi stătea în fire. Lumina arămie a tavernei îi juca pe suprafața lucioasă a ochilor ca o flacără de fitil. La ce bun să fii frumos dacă ești mort de foame și târât prin zgura de viață, la finalul zilei? În jurul lor seara ardea în ritm mocnit. Era poate una dintre puținele în care dușumelile nu țopăiau din pricina unei hore încinse încă de la ora zece noaptea și dansate neoprit până la trei dimineața următoare. Numai basul muzicii lăutărești, acum mai domoală și mai atmosferică decât fusese cu câteva ceasuri în urmă le gudură oasele micuțe. Acompaniind basul, în aer dansa vocea unei singure viori – cu atâta jale și gratie se arcuia această voce subțire ca o nălucă, că ai fi zis că ansamblul de instrumente muzicale ce o însoțeau cândva o lăsaseră pribeagă în acest colț de lume, iar acum le plângea dorul. Cuprinsă de emoție, Niquita își mângâie coada.

„Mi-e frică de iarna ce are să vină. Nu am mai prins vreodată timpul rece”, îi mărturisi gândacului, deși nu știa întocmai de se simțise nevoia de a o face. Găsea ceva simpatic, de-ar fi fost să caute răspuns, în firea desprinsă și aparent nepăsătoare a acestuia. El o privi prin sprânceană deasă și, în lipsa de tandrețe îi răspunse:

„Ce-i e lumii un pesticid în plus sau în minus?” Niquita îl fixă din priviri lung, mai rănită decât îi convenea a admite.

Se făcu brusc lumină la mica lor masă improvizată din capace de sticlă de bere și, buimaci cum erau, le luă mai puțin de o clipă să conștientizeze adevărul faptului împlinit – fuseseră descoperiți de către oameni. Deși, ce-i drept, nu era o sentință sigură la moarte pentru cei de soiul lor, era un adevărat ghimpe în gât când oamenii se trezeau a li se amesteca în treburi. Începea, de obicei, excepție nefăcând nici de data aceasta, cu strigătele asurzitoare ale unei femei, urmate apoi parcă după indicațiile unui scenarist, de zguduituri puternice în podea – bărbatul damei venind să-și afirme în fața nevestei dominanța asupra unor biete ființe (care mai că îi ajungeau până la gleznă). Mare ipocrit! De ar fi avut doar tot atâtea de spus în ocupațiile casnice, poate că nici nu s-ar fi regăsit în situația dată, dar asta nu îmi permit a comenta – fiecare cu ale lui… Vedeți acum, situația în care se găseau Niquita și Conka era una de o natura mai sensibilă, căci nu aveau de-a face cu unul, doi proprietari obosiți de viață ce căutau să-i strivească și să le taie mațele pentru ca apoi să se întoarcă la pașnicele lor îndeletniciri, ci cu un local plin ochi de persoane aflate în diferite grade ale stării de ebrietate, numai gata să se agite în crearea unui haos infernal. Strigă o femeie, apoi strigă o alta. La distanță, din bucătărie probabil, se auzi și bărbatul.

Fără timp rămas de gândit, Conka sări în blana Niquitei și amândoi goniră cu ce părea a fi o milă per ticăitul unui minutar. Lumina scăzută a localului brusc deveni orbitoare, iar în zarva creată de însăși prezența lor, Niquitei începu a-i vâjăi capul. Fugi, fugi fără perspectiva de a se mai opri vreodată – se ciocni de un pantof lăcuit, apoi de un altul, dar pe dușumeaua umedă și umflată de vreme finele ei gheruțe continuară a alerga. Căută de jur împrejur o cale de scăpare, căci inima îi bătea să-i sară din piept, și zări spre ușurarea sa și a trândavului ce-i stătea acum bine lipit de piele, tocmai în colțul opus al salonului o fereastra deschisă. Șobolanca prinse curaj, căci simțea că-și intrase deja în mână, și, dacă ar fi fost s-o întrebi, ar fi negat în draci, o distra teribil spaima ce-o împărțea cu gândacul și patină acum grațios printre picioare de damă, scaune și o mătură a cărei eșuată misiune nu fusese alta decât să o plesnească în cap. Hop! se cocoță pe-o masă – ultimul giumbușluc în slalomul nebun către libertate și, când simți pe mustăți prima adiere a serii, oftă cu atâta bucurie și patos cum nu o mai făcuse în viață ei până atunci – apoi izbucni în hohote. Bravo! O admirabilă reprezentație! De-ar fi concurat pentru echipa olimpică, se gândi ea în timp ce râdea cu poftă, s-ar fi calificat cu ușurință pentru o veritabilă medalie de bronz. Conka, deși profund tulburat, o descalecă și, după ce se opri din tremurat, se molipsi și el de râsul fetei, chiar dacă nu știa întocmai pentru ce râdea.


„Aș putea înfrunta și frigul!” strigă ea. „Da!” strigă și Conka și-și plecă capul ca un tembel. „Și zăpadă!”„Da!” „Mai ales zăpadă! Ah, ce romantic!” strigă Niquita cu gândul la streșinile caselor acoperite în straturi pufoase de vată de zahăr, topit în țurțuri cristalini. „Cât despre tine” miji ochii la gândac, căci în ciuda abruptei schimbări de spirit nu trecuse cu vederea pungășeală comisă de acesta. Conka, ale cărui antene încă bâzâiau agitate din pricina alergăturii, lasă gura să i-o ia pe dinainte: „Sărutați-aș gura de domniță!” Roși brusc și, în realizarea cuvintelor tocmai rostite, se trase deoparte. Niquita chicoti și, lungindu-se pe burtă, lăsă răcoarea serii să-i zvânte blana asudată. „Ștrengarule!” Stingherit, Conka se așeză și el, sprijinindu-se de piciorul Niquitei. Se lasă tăcerea între ei, o tăcere tihnită – subînțeleasă și dulce era lipsa nevoii de cuvinte care s-o frângă. Conka, în taină, începuse a nutri un sentiment străin, neconceput de tandru și înduioșător unui gândac. Îl frământă îngăduință cu care, în evadarea morții ambilor dintre ei, șobolanca nu-l luase la rost și nu-l ținuse dator. Era o căldură în capul pieptului, unde-și avea locul inima lui uscată și rece, pe care încercă cu tot dinadinsul să și-o scuture, deși nu era întru totul sigur că putea. Avea să urmeze, eveniment seral consacrat, Gustarea de la Miezul Nopții, (iar pe aceasta chiar nu-și putea închipui a o rata).

II

Mari și mici de-o seamă, gândaci și miriapozi – păianjeni și lăcuste, șoricei lungi cât o unghie până la odiosul rege șobolan ce umbla cărat pe tăvi de argint, perindându-și negii și ulcerele suculente ca pe niște medalii în lupta cu timpul – La fête de fous! – Carnavalul paraziților ce infestează locuința și aduc la disperare până și pe cel mai îngrijit dintre proprietari (deși, vorba fie între noi, nu pot spune cu mâna pe inimă că era cazul lui Farkas, proprietarul tavernei).

De jur împrejur, cât puteai vedea cu ochii, nu exista metru pătrat al bucătăriei unde să nu întâlnești vreo orătanie mușcând lacom din mezelurile refrigerate sau lingându-se pe degete după terminarea unei unsuroase bucăți de brânză. Conka, sprijinit pe picioarele din spate, folosea celelalte patru gheruțe păroase pentru a îndesa în buzunar biscuiți cu unt și variate dulcețuri culese de pe un lipicios colț de blat. Inspiră adânc, căci nu e senzație mai dulce pe lume pentru un gândac decât aceea când piciorușele nenorocitului fac contact cu o firmitură fragedă de pâine. În vacarmul sărbătorii o pierduse din ochi pe Niquita – fapt care-l neliniști ca un gând trecător ce-ți bate la ușa și apoi își continuă politicos drumul, observând că ești prins în treburi mai urgente – în scurt, mai deloc. Cocoțată pe un raft, ascunsă în spatele tăiețeilor cu ou puși în cutii de carton spre depozitare o puteam găsi și pe Niquita. Respirând chinuit, se încolăcise în jurul unei frânturi de pandișpan pe care nu se putea aduce a o termina, fapt pe care nu-l împărtășise nici lui Conka, nici prietenelor ei rozătoare, deși o tulbura cu crescândă apăsare, era o chinuitoare stare de sfârșeală ce-o strângea în capul pieptului și ceva periodic o săgetă atât de covârșitor din fundul stomacului, că o treceau fiori reci. Din nou o înțepă acest odios junghi și cu un suspin de durere se încolăci mai tare, mângâindu-și în alinare coada lungă și roz.

Strânse din dinți, își ținu răsuflarea, căci de data aceasta durerea nu părea a se tempera, ba din contra, creștea în intensitate cu fiecare suspin. O tăia, o strângea, măruntaiele stăteau să-i ia foc. Cu fiecare înnebunitor strigăt de veselie al semenilor săi, Niquita tot mai tare se înfrână din plâns până când, într-un moment de ușurare trimis parcă în semn de dar de la îngeri, durerea se opri și ea putu să tragă adânc aer în piept cât să își umple plămânii. Pe gură îi țâșni atunci un șiroi de sânge și începu a tremura violent, apoi a se zbate și mai violent, dar îi stătea în afara puterilor a se opri. Strigă, căci mușchii micuți îi erau trași simultan în direcții opuse de forțe invizibile și apoi comprimați la loc cu atâta intensitate, că văzu negru în fața ochilor. Se prăbuși de pe raft dărâmând în căderea ei și o cutie cu tăieței preambalați, iar odată ce se lovi de pământ continuă a împroșcă cu sânge în toate părțile. În jurul ei se strânse o mulțime. Simptomele nu erau greu de determinat pentru cunoscători: fusese otrăvită cu rodenticid – o metoda pe cât de comună, pe atât de meschină de a scapă de cei ca ea. Toate rozătoarele priveau acum înspăimântate – priveau doar, căci știau că nu exista mod de a-i sări în ajutor, cum Niquita se lupta între viață și moarte. Tristețe, frică, apatie, până și sadica plăcere dată de frântura produsă de eveniment rutinei cotidiene, căci la urma urmei era mare lucru să poți spune că ai asistat la prima mână la un deces violent – în mulțime puteai găsi fără prea mare bătaie de cap întregul spectru al emoției umane și inumane.

Veni și Conka în final, cu obișnuită întârziere, intrigat mai mult de gălăgie decât îngrijorat de ce avea să găsească ascunzându-se în spatele ei. Greu, căci mulțimea se strânsese într-un inel compact în jurul fetei și, cu oroare, obseva abia în cele din urmă că subiectul comoției nu era altcineva decât scumpa lui Niquita. Păcat! Draga de ea era dusă demult! Pe Conka realizarea îl izbi treptat. Duse mâinile la piept, mai mult din inerție, în imitarea stării generale ce-l încojura, căci sentimentul pierderii nu începuse încă a se așeză. Ca lovit de tramvai, găsea firesc doar a sta și a privi, cu credința că avea să descopere că fusese o neînțelegere la mijloc. Șobolani existau cu sutele! Și apoi, de ce să fi murit? Ce motiv avea Niquita, care doar cu un ceas în urmă îl privise în ochi și-i destăinuise fricile ei din cele mai cumplite, pentru a muri… Dar Doamne! Chiar era ea! „Faceți loc!” strigă Conka, un val de mânie traversându-l și, buimac încă, se repezi spre trupul ei neînsuflețit. O privea și, deși nu îi venea încă a crede întru totul, palmele repetate pe care priveliștea i le izbea peste față se acumulară într-atât, încât simți, într-un moment, mai multă jale și neputință decât credea că va putea simți vreodată. Apucă de blana de pe spatele ei, disperat. „Ce faci?” întrebă o voce din mulțime. Era chiar mama fetei, dar el nu știa asta. „Ajutați-mă, spuse printre dinți, din pricina efortului, să o mutam la adăpost.”

Din aglomerația de rozătoare, care se aflau cu preponderență în inelul cel mai strâns al cercului ce se formase, se desprinseră patru, poate cinci figuri remarcabile: un șobolan musculos, încă o dată și jumătate în dimensiuni pe lângă ceilalți aflați de față, însoțit de un anturaj pe măsură, două fete ce-i semănau leit Niquitei – Conka ghici că trebuiau să-i fie rude – și un șoricel. Împreună o mutară cu grijă sub cea mai apropiată etajera cu suport înalt, unde aveau să-i facă
locul de veci după înmormântare. În seara aceea ținură priveghi în onoarea ei; fiecare pentru sine, căci un cuvânt nu fu rostit.

III

Zilele treceau fără a se opri din a trece, fără a-i da lui Conka răgazul de a-și aduna emoțiile sau de a-și da seama ce era de capul lui. Treceau, în mod similar, cu o chinuitoare lentoare, ca un tren care, odată ce și-a închis ușile într-a nu mai lasă pe nimeni să urce sau să coboare, nu se grăbește prea tare să pornească din gară, concept absurd el însuși. Fiecare aducea cu sine o nouă priveliște neplăcută, o nouă sfâșietoare dovadă a efemerității vieții. Comunitatea Lumii de Jos găsi prilejul de a digera evenimentul și, odată cu asta, de a uita că se întâmplase vreodată; subiecte de discuție și știri calde se găsesc la tot pasul, doar nu se poate sta în loc pentru un deces sau două, mai ales când nu sunt un ghinion rar întâlnit. Excepție făceau o mână dintre ființele cele mai apropiate fetei – mama ei, Christina, surorile Monika și Ivana și fostul ei logodnic, Sputnik. Până și aceștia, se opriră, în cele din urmă, din a o vizita, ce-i drept nu din nepăsare sau reavoință, ci dintr-o sinceră oroare în a o vedea cum, cu trecerea timpului, se preschimba dintr-o ființă odată vie în ceea ce aducea mai mult a îngrășământ agricol.

Numai Conka, măcinat de remușcări, o păzea neclintit. Sprijinit de lăbuța piciorului ei stâng, strânsă ghem din pricina durerii, se așezase de strajă lângă corpul fetei. Nici oboseala, ce-i bătea la ușă cu crescândă urgență, nici foamea nu-l puteau îndura în a o părăsi. Era de neconsolat. Dacă se întâmplă să ațipească, tresărea brusc ca și persecutat și, cu un suspin întristat îi mângâia încă o dată încheietură piciorului. Așa de gânditor și nefiresc părea celor din jur, că însăși veghea lui devenise noul subiect în râvna mondenă actuala.

Rămășițele Niquitei erau un subiect de interes și din alt motiv, înzecit mai puțin romantic. În Lumea de Jos, ca în orice rânduială statală, toate își au ordinea, toți își au întrebuințarea, iar întrebuințările unora nu se opresc din a ființă mult după ce aceștia au trecut, ei înșiși, în neființă. Cu greu ținuți la distanță de către Conka, cu timpul începură treptat să se adune din ce în ce mai mulți vizitatori interesați de a o consuma. Vă promit că nu voi insista prea mult asupra acestui aspect al poveștii lor, cum înțeleg că este un subiect neplăcut, și chiar sensibil pentru cei dintre cititori care sunt slabi de stomac. Este imperativ, totuși, a fi menționat, și veți afla într -o clipă motivul.

Parveniții oaspeți au apărut treptat: mai întâi invizibili ochiului liber, microbi și bacterii descompunătoare ce au brăzdat blana odată lucioasă și bine pieptănată a șobolancei cu bășici grețoase, pline de lichide și puroi care, când s-au spart, au lăsat locul furnicilor, muștelor și altor omnivore mici. Între lamentările-i interioare și fizicul care, deși refuza să admită, îl lasă, Conka cu greu mai făcea față valului crescând de paraziți care doreau a gusta apetisantele urmări ale dezastrului. Capul îi atârnă îndurerat și sumbru, iar fracul lui din aripi zăcea întins în unghi nefiresc din pricina ostenelii. Devenise fantomă ștearsă, nici jumătatea bărbatului care fusese odinioară. „Dar fraier mai ești, frățică” se auzi o voce pe care Conka, deși nu o reperă, o recunoscu imediat. „Fraier, fraier de tot!” îngână o a doua, o voce pițigăiată de bărbat tolomac. „Păzești o masă pe cin-

Conka tresări dând-și seama că se lăsase pradă somnului. Îi privi cu ochi umflați, venindu-i greu a se dezmetici – din pâcla confuziei începură treptat să se contureze două siluete pe cât de familiare erau, pe atât de greu îi venea a înțelege ce căutau acolo și ce voiau de la el când se aștepta cel mai puțin să-i vadă. „Sau poate, poate ești mai viclean decât noi toți la un loc” spuse al treilea, Caspio, apucându-l de umăr într-a-l împinge la o parte. Conka se smuci cu mai multă forță poate decât ar fi fost necesar.

Dragule cititor, gândacul se găsea încolțit din toate direcțiile de nimeni alții decât frații lui de breaslă, cei cu care-și petrecuse copilăria și adolescența și cei pentru care, când drumurile le ajunseseră la un moment dat la răscruce, nu continuase a purta altceva decât iubire. „Hai valea!” „Escrocule!” „Și aștepți să ne cărăm ca tu apoi să cinezi regește” continuă Caspio. Era cel mai iscusit și cel mai respectat în neam dintre cei trei, dar nu și cel mai apropiat de Conkai. Acela era Hector, un băiat de-o seamă cu el, mai chipeș decât Conka și înzecit mai iresponsabil. Dacă Conka învățase neglijabil a se îngriji de semenii săi, Hector era genul de individ care prefera să te tâlhărească la drumul mare, lăsându-te bun de înmormântare. „Nu mă mai pisați și voi, jigodii!”„Așa se vorbește cu prietenii? După toate prin care am trecut împreună, Conka amice? Haide, fă-ne loc și să cinăm tuspatru” îi vorbi din nou Hector cu sinceră căldură și mâhnire în glas. Caspio își adânci brusc ghearele în gâtul lui Conka, pe la spate, în adâncitura moale dintre carapace și capul antenat. „Mătăluță chiar gândeai c-ai aranjat-o!” Conka se strânse de durere. „Hector…” Hector îl privi tăcut cum e luat pe sus de către Caspio, un moment lung în anticipare a prăbușirii iminente. „Ce poftă mi s-a făcut!” Azvârlindu-l pe Conka la o poștă distanță, cei pe care îi considerase frați se repeziră asupra cadavrului Niquitei și începură a sfășia care cum apuca cu ciocul sau cu ghearele bucăți întregi de carne, pe care apoi le înghițeau pe nemestecate. Conka se prăbuși pe spate și, în ciuda eforturilor sale gândăcești de a se întoarce pe picioare pentru a da la o parte ființele până atunci cele mai dragi, de pe ființa pe care jurase s-o protejeze în moarte așa cum nu reușise în viață, corpul îl lasă. Spre surprinderea sa, căci nu mai plânsese vreodată înainte, îi curgeau lacrimile, nu putea discerne dacă din pricina tristeții, a urii sau a durerii… Dar nu-i maicpăsa deloc. Continuă să se zbată în van, zvâcni de durere – piciorușele i se zbăteau neputincioase în aer, iar el nu mai era de niciun folos. Nici fraților care-l trădaseră, nici Niquitei care-i salvase viața… iar acum nici propriei persoane.

O ultimă lacrimă se scurse din ochiul ploșniței și cu un geamăt de durere Conka căzu mort. Crăpase inima în el, o soartă la fel de nefericită ca a mult mai blândei Niquita. Frații lui nu băgară de seamă, găsindu-se prea ocupați în a-și umple mațele cu delicatesa care consta în carnea mai mult sau mai puțin proaspătă de rozătoare – cântară și se desfătară până în zori ca niște nebuni cuprinși de bucuria frenetică a nevolniciei colective, iar când sosi vremea plecării, îl cărară în spate într-un marș solemn, legănându-și pântecele satisfăcute și îngânând imnuri bisericești, ca toți bunii creștini.

Viața a continuat, bunule cititor, în mica noastră tavernă de pe malul Dravei. Poate că benzile de țigani au obosit în răstimp de cântat, dar asta nu voi ști a-ți spune.

Frișca din cana mea s-a topit deja de jumătate de ceas, căci ne-am lungit la vorbă, și a sosit vremea să te părăsesc și eu.

Autor: Maria Galathea SORICI

Articol și foto preluate de pe site-ul Revistei Zări Alb Astre

Ti-a placut articolul?




Nume:

Email:

Comentariu*:

Articole asemanatoare

Revista Zări Alb Astre ZăriAlbAstre2012- „IZEL“ de Amalia Caraş, clasa a XI-a B

01 Aug 2023 802

Revista Zări Alb Astre. ZăriAlbAstre2012. „În contra direcţiei de astăzi în incultura română“ de Dan Munteanu, clasa a XII-a A

31 Jul 2023 790

Revista Zări Alb Astre ZăriAlbAstre2012- „Love, Babylove sau 2 fete de 12 ani“ de Denisa Loredana Boboc, clasa a XI-a D

30 Jul 2023 850

Revista Zări Alb Astre ZăriAlbAstre2012. „Balul Bobocilor între cine ştie ce şi nu ştiu cum“ de Andreea Burnaz, clasa a IX-a A

29 Jul 2023 977

Revista Zări Alb Astre ZăriAlbAstre2012- „Ghid de supravieţuire în Siberia mircistă“ de Mihuţ Arsene și Sebastian Stamen, clasa a X-a B

28 Jul 2023 795

Revista Zări Alb Astre ZăriAlbAstre2012- „Portnoy and Co vs. Linkin Park vs. Lady Gaga vs. Red Hot Chilli Pepers în doar 5 runde“ de Karla Georgescu, clasa a XII-a B

26 Jul 2023 709

Revista Zări Alb Astre ZăriAlbAstre2012- „Alb-negru sau color“ de Mădălina Bida, clasa a XI-a D

24 Jul 2023 821

Revista Zări Alb Astre ZăriAlbAstre2012. „Aplauzele din culise“ de Carolina Caloian, clasa a XII-a B

23 Jul 2023 889

Revista Zări Alb Astre ZăriAlbAstre2012- „Noi. Cercul de teatru. Noi“ de Silviu Popa și Ana Diana Oțelea, clasa a XII-a A

22 Jul 2023 1022

Revista Zări Alb Astre ZăriAlbAstre2012. „Atelierul de robotică“ de Bela Dumitru, clasa a XI-a B

21 Jul 2023 799

Revista Zări Alb Astre ZăriAlbAstre2012- „Legendele Insulei din Marea Neagră“ de Ilinca Bogaciov, clasa a XI-a B

20 Jul 2023 923

Revista Zări Alb Astre ZăriAlbAstre2012. „Mari sărbători islamice Bayram-ul“ de Aytu Gelal, clasa a XI-a C

19 Jul 2023 776

Revista Zări Alb Astre ZăriAlbAstre2012- „Cartea verde pentru Canada“ de Iuliana Velicu, clasa a XI-a D

18 Jul 2023 912

Revista Zări Alb Astre ZăriAlbAstre2012. „Catindat pentru post vacant“ de Raluca Ciochină

17 Jul 2023 790

Revista Zări Alb Astre ZăriAlbAstre2012- „Cine suntem şi ce facem pentru tine?“ de Bianca Evelyn Paris, Preşedinte al Consiliului Şcolar al Elevilor

16 Jul 2023 971