Revista Zări Alb Astre ZăriAlbAstre2020- „Ziduri“ de Irina-Ruxandra Fulea, clasa a XI-a F

Redăm în cele ce urmează articolul scris de Irina Ruxandra Fulea, clasa a XI-a F, publicat în numărul 1 din anul IX al Revistei Zări Alb Astre pe care o puteți citi integral în Biblioteca Virtuală a revistei. 

„Mă simt un om care poate are prea puține de spus, prea multe de arătat și prea mult timp pentru a înțelege cu adevărat rapiditatea gândurilor ce stau ascunse sub rădăcinile verbului  «a fi». Nu vreau să sune nimic dramatic, nimic incert și în niciun caz nu vreau să par cunoscătoarea întregului Univers. Însă, atunci când par a fi o simplă voce – care nu a fost lăudată de mari critici literari și nici recunoscută de instanțe narative sau poetice – îmi e greu să nu încerc să fiu măcar onestă când relatez despre dorințele și scopurile mele, ce poate se reflectă și în alți cititori sau creatori de frumos, dar și de urât.

Scopurile mele poate nu sunt nobile și nici nu voi încerca să par o martiră în căutarea adevărului ce se vrea dezgolit, dar țin să prezint în față adevărul propriei mele lumi, sperând că, în final, cuvintele mele pot fi interpretate în suflete curate sau pătate de curiozitatea gândului nescris.
Azi este o zi care începe ca oricare alta. Mă trezesc la ore ale dimineții care pentru alții pot fi ale nopții, ale după amiezii sau chiar ale zorilor de zi. Îmi continui activitatea cotidiană, socializând doar prin cuvinte înghețate, fără pic de tonalitate, prinse în ecranul unui telefon al cărui țel nu mai impresionează deja pe absolut nimeni. Pe prieteni nu-i mai vezi pe străzi, căci fiecare așteaptă, în felul lui, reluarea normalității. O normalitate care pare să se afle într-o cu totul altă realitate. Fiecare gest care părea real acum a devenit un vis, o minciună, o falsă dorință, deoarece, pentru moment, dorințele sunt acoperite de ziduri măzgălite de spusele unor oameni care nu ne-au cunoscut și despre care nu știm prea multe.

Dar acum că stăm în case, acum că am pierdut conexiunea cu tot ce credeam că este real pentru noi, realizăm că vechea realitate nu era înțeleasă destul. Acum am fi vrut poate să ne pierdem în cuvinte frumoase, în iluzii pe care înainte le fondam, refuzând să vedem care este, de fapt, sensul lumii noastre. Și poate că acum înțelegem că acel sens nu este definit de hainele pe care le purtăm, de banii pe care îi câștigăm, de invidia pe care o simțim față de alții sau, pur și simplu, de dorința de «a avea». Sensul lucrurilor stă în simplitatea unor gesturi pe care le credeam «a fi date» de o forță invizibilă, necunoscută, eterică. Însă ele «nu au fost date» fără rost, fără înțeles. Ele sunt cele care ne leagă, cele care ne clădesc. Gesturi infime, precum îmbrățișarea unui prieten drag, sărutul pe cap al unei mame, atingerea mâinii unui tată, pierderea în zâmbetul unei bunici sau sărutul unei persoane iubite.

Poate unii dintre noi suntem destul de norocoși să putem simți în continuare siguranța și candoarea acestor gesturi, iar pentru acest fapt nu pot decât să mă bucur și să sper că acești oameni nu vor fi nevoiți să piardă singurele dovezi ale inocenței umane. Însă nu pot, totuși, să nu mă gândesc la apăsarea pe care o port în suflet, știind că o simplă îmbrățișare, un simplu sărut pe obraz sau pe frunte, o simplă apropiere i-ar putea fi fatală propriei mele bunici, că mama mea ar putea să fie pusă în pericol de fiecare dată când iese pe ușa apartamentului, luând doar «strictul necesar», că fiecare dintre noi este pus în astfel de situații ce se aseamănă cu un șir al norocului ce dispare la fiecare două secunde.

Însă poate lumea noastră nu este atât de tristă precum o credem. Poate, într-un final, noi ne vom salva prin aceste gesturi fine, înțelegând că doar împreună contăm, că doar împreună vom exista. Poate, după aceste ziduri de beton, sub care sentimentele ne sunt ascunse, se află, de fapt, o lume curată, o lume iubitoare, o lume clară în care toți trăim prin același gând.

Și cu toții ar trebui să știm că, atunci când aceste ziduri de beton vor deveni din praf, ne vom putea bucura, ținându-ne strâns de mâini, de viața al cărei sens noi îl creăm. Vom picta și vom scrie printre raze de soare cum destinul noi l-am avut în mâini și ne vom bucura de fiecare moment în care vom sta uniți în adieri de vânt.“, de Irina-Ruxandra Fulea, clasa a XI-a F

Sursă foto: pexels.com

Descarcă gratuit revista Zări Alb Astre, nr. 1, anul IX, din Biblioteca Virtuală 

Citește și:

„Zări Alb Astre“, revista inaugurată în urmă cu 75 de ani ca un manifest al tinerei elite mirciste „după lunga furtună a omenirii“ 
Biblioteca Virtuală „Zări Alb Astre“




Articol şi foto preluate de pe site-ul revistei Zări Alb Astre