150 ani de la moartea lui Avram Iancu, Erou al Națiunii Române N. Iorga - „În munții lui Horea sta acum gata urmașul său prin grația dumnezeiască, Avram Iancu”

 

 
N. Iorga, cel mai mare istoric al românilor (prenumărat în urmă cu doi ani – de un autor nord-britanic, Peter Burke – între primele 500 de personalități de anvergură enciclopedică din lume) avea să releve în diferite lucrări ale sale rolul și activitatea „advocatului Avram Iancu, fire cavalerească și vitează, care urmează, într-o formă mai nobilă a spiritului, lui Horea, în țara de munte în care se născuse și el. În același colț de țară unde se luptaseră țăranii de la 1780, se luptă și Avram Iancu împotriva răsculaților unguri. Ca și Horea, el arăta că nu voiește altceva decât stăpânirea dreaptă din partea împăratului. Se dădură lupte eroice în acest unghi de țară – scria în 1908 N. Iorga în Istoria românilor pentru poporul românesc –, femeile bătându-se alături cu bărbații, prin pădurile munților sau pe povârnișurile de stâncă. Dar Avram Iancu n-aavea pe cine să se razime, înțelegerea propusă din partea răsculaților unguri nu era sinceră și astfel hotărârea lucrurilor rămase să o dea nu el, ci împrejurările”.
 
Într-o altă lucrare, de asemenea de sinteză, apărută în Germania (la Gotha, în 1905), Geschichte des Rumänischen Volkes in Rahmen Staatsbildungen (tradusă în anii ʼ20 în limba română), marele nostru istoric arată că după 28 mai 1848, când, „cum era și de așteptat, dieta transilvăneană, în care erau reprezintați aproape numai ungurii, votă unirea (Transilvaniei cu Ungaria – n.n.)”, iar evenimentele precepitându-se, „era de așteptat pe curând un conflict între împărat și ungurii «liberați», și în munții lui Horea sta acum gata urmașul său prin grația dumnezeiască, Avram Iancu; el ajunsese, din avocat și funcționar, comandantul oștirii lui însuși necunoscute. O tainică organizație cu prefecți, tribuni și căpitani se întinse în toată țara de la munte și, ca și în alte ținuturi, ungurii, îmbătați de libertate, provoacă și aici dezordine, ucigând cu petrecere de timp pe țeranii «valahi», abia socotiți ca oameni”; mai apoi însă, lipsa de acțiune unitară, când „dealtfel conducătorii români bisericești și intelectualii români nu recunoșteau deloc într-însul de reprezintatul armat al întregii națiuni – cum ar fi fost de nevoie pentru bunul mers al cauzei naționale”, făcea ca „membrii tinerei generații nu se îngrămădiră în jurul steagului lui Iancu, așa încât acesta nu putea număra printre soții lui de arme decât pe credincioșii lui țărani, precum și câțiva prieteni și preoți”.

După înfrângerea Revoluției, „Cât privește pe viteazul conducător de la 1848, Avram Iancu a refuzat orice răsplată din partea împăratului (adresase acestuia două memorii, în 1850, în care pleda, împreună cu alți lideri ai românilor ardeleni pentru recunoașterea drepturilor conaționalilor lor  – n.n.) și zguduit de nedreptate, poate și de grozăviile pe care le văzuse – subliniază N. Iorga –, înnebuni în curând și străbătu satele fără să aibă nici un adăpost; cânta numai din fluier doine în care-ți alina durerea sufletului. A murit mai târziu, în casa unui străin, unde venise să se oploșească”.
 
Este de arătat, în context, că în imaginarul popular al vremii, relația din „Crăișorul munților” și „bunul împărat” avea să capete dimensiuni hiperbolice: „Când intra Iancu la împărat, trei lumânări erau în mâna sa şi în mâna împăratului ardeau trei lumânări. Lumânările dinaintea împăratului s-au stins de la sine. Iancu a mers înainte, a aprins lumânările împăratului şi pe ale sale le-a stins. Îndată ce s-a retras mai înapoi însă, lumânările împăratului s-au stins, iar ale sale s-au aprins iarăși. Fiule Iancu, a zis bătrânul împărat, nu mă împotrivesc mai departe lui Dumnezeu, i-am înţeles voinţa şi mă învoiesc ca de acum înainte tu să fii împăratul Ardealului”...
 
Cu mintea tulburată, refuzând decorațiunile Curții de la Viena, în care se încrezuse, el – consemna cu sufletul mâhnit N. Iorga la 1906 (dipă ce cu doi ani mai făcu un pelerinaj și la mormântul de la Țebea) – „umblă multă vreme pribeag pe la casele oamenilor, ferindu-se numai de aceia care-l iubeau mai mult. Peri în 1872 în tinda casei unui sărac din Baia de Criş, a unui covrigar. De aici îl aduseră, ca pe atâţia alţii din Baia de Criş, care n-au o biserică şi un cimitir acolo, la Ţebea. El zace în locul unde ostreţe negre înconjură o cruce verde purtând inscripţia scurtă: Avram Iancu, advocat, prefect Legiunii gemene române 1848-9, + 1872. Cununile ce i s-au adus, uneori cu zgomot, totdeauna cu o mărginită pietate, au fost adăpostite de confiscări, batjocoriri şi sfâşieri. Mormântul în care se odihneşte învingătorul învins şi nebunul care nu mai avuse de ce să rămâie cuminte e acesta, sărac şi umil cum e soarta poporului care-l păstrează ca urnă a sfintelor moaşte. Şi lângă dânsul vechiul stejar cu trunchiul mândru mai răsfiră crengile puternice, ce cad pe rând şi se înnoiesc într-una, vuind în vântul serilor cântece de taină, între crucea mortului din groapă şi crucea suferinţei învietoare de pe lăcaşul românesc al credinţei”.
 
Iar la Centenarul nașteriii (1924), marele istoric avea să publice în ziarul „Neamul românesc” un nu mai puțin pilduitor – și povățuitor – articol, Avram Iancu. O comemorare și o învățătură:

Citește și:

151 ani de la nașterea lui Nicolae Iorga Profesorul Constantin Buşe - editor a 12 volume dedicate vieţii şi operei „Istoricului şi Dascălului Nicolae Iorga, un mare European”