Atrocităţile comise de soldaţii de ocupaţie împotriva preoţilor dobrogeni în anii Marelui Război

În urma evenimentelor politice din anul 1913, Bulgaria a pierdut, în favoarea României, zona de sud a Dobrogei, care a fost organizată în judeţele Caliacra şi Durostor. Încă de la instalarea autorităţilor româneşti şi a administraţiei Bisericii Ortodoxe Române în cele două judeţe, a putut fi observată o atitudine duşmănoasă din partea locuitorilor bulgari, pentru care pierderea Cadrilaterului reprezenta un dezastru naţional. Organizaţi în diverse asociaţii culturale, bulgarii întreprindeau diverse acţiuni teroriste, în special asupra oficialităţilor române.
 
Intrarea României în Primul Război Mondial a dus la ocuparea în întregime a Dobrogei, la începutul anului 1917. Dobrogea a fost astfel ocupată de bulgari, germani şi turci, administrarea acestui teritoriu revenind bulgarilor. Comportamentul plin de ură pe care bulgarii l-au arătat la adresa românilor dobrogeni şi în special la adresa preoţilor i-a determinat pe germani să preia ei administrarea Dobrogei, prin numirea unui guvernator, care avea în subordinea sa un general bulgar, cu rang de prefect.
 
Preotul Constantin Claudiu Cotan susţine, într-una dintre lucrările sale, că suferinţele îndurate de preoţii din Dobrogea din partea bulgarilor în anii Primului Război Mondial sunt asemănătoare cu cele îndurate de preoţii ortodocşi din Transilvania şi Bucovina internaţi în lagărele din judeţul Sopron din Ungaria şi în lagărul Thalerhof.

Călugări de la Mănăstirea Cocoş luaţi prizonieri 

După intrarea României în război şi în special după pierderea bătăliei de la Turtucaia, mare parte din populaţia Dobrogei s-a retras în Moldova. Chiar dacă au fugit din faţa inamicului ocupant, românii din Moldova nu au avut o viaţă uşoară. Pe lângă lipsa de alimentaţie, întreaga populaţie se lupta cu lipsa de asistenţă medicală şi cu epidemiile de tifos.
 
35 de călugări de la Mănăstirea Cocoş din judeţul Tulcea au ales să rămână în sfântul lăcaş, pentru a nu îl lăsa pradă duşmanilor. Preotul Eugen Drăgoi din Galaţi povesteşte: „Sosind inamicul pe toţi i-au bătut pe pielea goală, trăgându-i de barbă, internându-i pe unii călugări la mănăstirea lipovenească de la Slava Rusă. Acolo, şase dintre ei au murit din cauza condiţiilor vitrege de trai. În retragere, armatele s-au oprit din nou la mănăstirea Cocoş, luând o mare parte din furajele şi produsele mănăstirii. Deoarece unii călugări s-au opus, au fost ameninţaţi cu focuri de armă, sub care a şi căzut monahul Achace Atanasiu“.
 
La începutul războiului, unul dintre monahii mănăstirii Cocoş a fost mobilizat în Regimentul 15 Infanterie. Este vorba despre ieromonahul Stelian Doraş, care s-a ridicat la înălţimea misiunii pe care şi-a ales-o, fiind apreciat atât de soldaţi, cât şi de superiori. Astfel, colonelul Pirici nota: „Cât a stat în acest corp, preotul Stelian Doraş s-a ocupat foarte mult de serviciul religios, ţinând adesea predici pentru îmbărbătare. Preot cu suflet curat, foarte patriot şi bun povăţuitor pentru soldaţi. După orice luptă, se interesa să îngroape morţii“. Iar generalul Darvari îl descria astfel: „Un preot demn, cu multă inimă“.

Drapelul României, mai presus de orice 

Exemplu de păstor duhovnicesc şi bun patriot în vreme de război a dat şi preotul Gheorghe Oprescu din parohia Topalu, judeţul Constanţa, care nu s-a temut să arboreze drapelul româniei la ocuparea localităţii de trupele germane. O sinteză a acestui moment o aflăm tot de la părintele Eugen Drăgoi: „Când ocupanţii germani au ajuns în satul Topalu, preotul de aici, Gheorghe Oprescu, a arborat drapelul naţional român la casa unui credincios, strigând: «Trăiască România!» A fost arestat de îndată, fiind ţinut prizonier timp de şase zile, fără mâncare şi apă. Solidaritatea enoriaşilor cu cauza preotului a determinat autorităţile militare să îl elibereze după 15 zile de arest. Mai târziu, preotul, aflându-se la Hârşova, a ridicat din nou drapelul român şi a cântat imnul naţional. Închis din nou, a fost eliberat tot datorită intervenţiilor credincioşilor şi ale fruntaşilor oraşului“. 

Preot ortodox ascuns de hogea din Isaccea 

După cum am amintit, ocuparea Dobrogei a adus multă suferinţă populaţiei româneşti care nu s-a refugiat în Moldova, în special fiind vizaţi preoţii ortodocşi. Buna convieţuire din Dobrogea între creştini şi musulmani a făcut ca, în unele cazuri, hogii musulmani să fie protectori ai preoţilor creştini. Un astfel de exemplu s-a petrecut în satul Teliţa din judeţul Tulcea, când preotul Marin Popescu, împreună cu copiii săi, a fost ascuns de hogea din sat. Din păcate, a fost descoperit după 12 zile. După bătăi crunte, a fost luat prizonier şi dus la Calofer, în Bulgaria, de unde s-a întors la sfârşitul războiului.
 
Preotul Eugen Drăgoi consemnează în lucrarea sa „Ierarhi şi preoţi de seamă la Dunărea de Jos, 1864/1989“ şi alte nume de preoţi dobrogeni care au suferit sub ocupaţie: „Când satul Cotul Văii din judeţul Constanţa a fost ocupat, preotul Ioan Sava, ardelean de origine şi de vârstă patriarhală, abia a scăpat cu viaţă, fără haine, fără bani, părăsindu-şi tot avutul şi gospodăria. Preotul Vasile Aftenie din Valea Nucărilor, judeţul Tulcea, în vârstă de 80 de ani, a fost împuşcat mortal în noaptea de 9 spre 10 mai 1917, iar preotul Marin Mărculescu de la parohia Mereni, în timpul retragerii a fost prins de armatele de ocupaţie, fiind supus la cele mai mari umiliri. 
 
Şi preotul Atanasie Popescu din parohia Agighiol, judeţul Tulcea, a îndurat cele mai negre mizerii, persecuţii aspre, înjurături, pedepse cu foamea şi cu tot felul de chinuri. Plângea când îşi amintea de toate prin câte a trecut. Fiind luat prizonier în Balcani, părintele Atanasie Popescu, povestea că păştea vitele desculţ şi că setea şi foamea şi le astâmpăra dintr-un pârâu cu apa albă ca laptele dulce.
 
Într-o adresă a protoiereului de Tulcea către episcopie, se spunea printre altele că avutul preoţilor şi al locuitorilor din plasele Casimcea, Topolog, Babadag, Cataloi, Măcin şi Isaccea a fost devastat de armatele care se retrăgeau în dezordine“.
 
Printre preoţii dobrogeni care au suferit bătăi şi temniţă în anii războiului se mai numără: Constantin Jipescu din Istria, Ion Dumitrescu din Sinoe, Gheorghe Dumitrescu din Niculiţel, Petre Arbore din Sarinasuf, Constantin Ghinescu din Măcin, Nicolae Gălescu din Poşta, Zaharia Popoiu din Casimcea, Nicolae Popoescu din Camena, Ion Popoiu din Făgăraşul Nou, Petre Ianculescu din Sarighiol etc...
 
Nici lăcaşurile de cult nu au fost menajate cât timp Dobrogea a fost sub ocupaţie inamică. Un exemplu este cel al Bisericii „Sfântul Gheorghe“ din Constanţa. Preotul Nicolae Paveliu, parohul de atunci al bisericii, relata într-un memoriu:
„Deşi întreaga Europă se găsea în crâncenul război mondial, cu o activitate febrilă au mers lucrările în toamna anului 1915, primăvara şi vara anului 1916, până în ziua de 14 august, când, decretându-se mobilizarea armatelor, pentru ca şi ţara noastră să îşi dea obolul său în ajungerea înfăptuirii idealului naţional şi politic al neamului nostru urmărit de veacuri, şi lucrările bisericii au încetat, lucrări ce ajunseseră sub cornişă... La 9 octombrie 1916, în urma dezastrului de la Turtucaia şi Constanţa fiind ocupată de inamic, întreaga populaţie, atât a judeţului cât şi a oraşului, cu mari greutăţi şi trecând prin multe chinuri, s-a refugiat în Moldova.
 
Timp de doi ani şi mai bine de restrişte au trecut asupra oraşului nostru Constanţa, în acest timp fiind ocupat de turci, bulgari, nemţi şi unguri, care au lăsat în urma lor numai jaf şi pârjol. De această nenorocire nu a fost scutit nici sfântul lăcaş, fiind transformat în grajd, spălătorie de rufe şi în urmă în loc şi mai josnic, arzându-se totodată şi întreaga schelărie...
 
Apunând steaua acestor barbari, vrăşmaşi ai noştri de secole, şi răsărind soarele scumpului nostru neam, în primăvara anului 1919, toţi locuitorii oraşului s-au reîntors la casele lor, după o pribegie de doi ani şi mai bine, găsindu-şi fiecare gospodăria ruinată şi tot avutul furat“. 

Bibliografie 

Cotan, Constantin Claudiu, Biserica Ortodoxă Română în timpul Primului Război Mondial, Editura Universitară, Bucureşti, 2015
 
Drăgoi, Eugen (pr.), Ierarhi şi preoţi de seamă la Dunărea de Jos, 1864/1989, Galaţi, 1990
 
Nicolescu, Gheorghe, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, Preoţi în lupta pentru făurirea României Mari, Editura Europa Nova, Bucureşti, 2000
 
Nazarie, C. (iconom), Activitatea preoţilor de armată în campania din 1916-1918, Bucureşti, 1920
 
Sursa foto:
https://www.facebook.com/trinitastv.ro/photos/a.1437396856337117.1073741827.1437284153015054/1596283943781740/?type=1&theater
 
Despre Ionuţ Druche 
 
Ionuţ Druche s-a născut pe 16.12.1982 în Constanţa. Este absolvent al Şcolii Generale nr. 9 „Ion Creangă“ din Constanţa, al Grupului Şcolar Industrial Construcţii de Maşini din Constanţa şi al Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Sfântul Apostol Andrei“ din Constanţa, promoţia 2005. Din anul 2007 lucrează în cadrul Arhiepiscopiei Tomisului, iar în prezent ocupă postul de director al Editurii Arhiepiscopiei Tomisului şi pe cel de redactor-şef al revistei „Tomisul Ortodox“, publicaţie de cultură şi spiritualitate a Arhiepiscopiei Tomisului. Preocupat de istoria contemporană a vieţii bisericeşti din Dobrogea, Ionuţ Druche a organizat din 2010 şi până în prezent mai multe comemorări şi simpozioane. De asemenea, este autor şi coautor a mai multor cărţi şi articole.
 
Citeşte şi: 
 
Colaborare ZIUA de Constanţa Ionuţ Druche, directorul Editurii Arhiepiscopiei Tomisului, despre istoria contemporană a vieţii bisericeşti din Dobrogea
 
Interviu online cu Ionuţ Druche, directorul Editurii Arhiepiscopiei Tomisului şi redactor-şef al revistei „Tomisul Ortodox“ „Ca un detectiv, am căutat zeci de familii ale vechilor preoţi dobrogeni“
 
Jurnalul unei preotese, pe timp de război (galerie foto)