Camille Allard a ocupat funcţia de medic-inspector al apelor termale de la Saint-Honoré, în centrul Franţei. În timpul Războiului Crimeii (1853-1856), el a făcut parte din misiunea trimisă de guvernul de la Paris în 1855, în Dobrogea otomană, în scopul construirii unui drum între
Constanţa şi
Rasova (azi, comună dunăreană în judeţul Constanţa). Drumul urma să servească aprovizionării armatelor otomane, franceze, britanice şi piemonteze/sarde (italiene) care asediau portul rus Sevastopol din Crimeea (azi, în Ucraina). A făcut parte din misiunea condusă de inginerul de drumuri
Léon Lallane, inginerul
Jules Michel, geologii
Blondeau şi
Gaudin, topograful român
Aninoşeanu şi o gardă de opt militari. O parte a echipei a debarcat la 6 iulie 1855 la
Constanţa de pe nava britanică „Army and Navy”, lucrările încheindu-se la 25 noiembrie la
Rasova.
Memorialul călătoriei transdobrogene a fost publicat în 1859, la Paris, cu titlul
Souvenirs d'Orient. La Dobroutcha. Institutul „N. Iorga” a folosit această ediţie pentru traducerea românească din noua serie
Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX lea. De asemenea, Allard publicase în 1857 şi o lucrare profesională privind Dobrogea, cu titlul
Mission médicale dans la Tatarie. Dobroutcha.
C. Allard este al doilea călător străin prin Dobrogea, după cărturarul otoman
Evlia Celebi, din secolul XVII (XXXVIII), din punctul de vedere al numărului de pagini în care descrie regiunea dintre Dunăre şi Marea Neagră.
Capitolul VI are titlul „Malurile Dunării şi lacul Carasu. Ruşii şi cazacii”.
A.) Rasova
De la
Rasova la
Silistra, ţărmurile Dunării şi ale lacurilor aveau aspectul „unui anume fel de
civilizaţie”, cu
păduri „frumoase,
câmpii „cultivate” şi
sate cu „numeroşi”
pescari. Silistra a aparţinut Țării Româneşti în cursul domniei lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) şi a făcut parte din regiunea sud-dobrogeană Cadrilater, care a aparţinut României de la al doilea război balcanic din 1913 până la tratatul bilateral din 1940, când a fost retrocedată Bulgariei.
Pe de altă parte, de la
Rasova spre nord, natura era „sălbatică şi tristă”, malul dobrogean fiind „gol şi arid” până la
Tulcea. Limita de locuire a
românilor era reprezentată de satul
Simen/Seimeni (comună în V judeţului Constanţa), iar între
Hirsova/Hârşova (oraş în NV judeţului Constanţa) şi
Matchin/Măcin (oraş în NV judeţului Tulcea) existau „câteva”
sate de cazaci „modeste”.
De pe falezele înalte ale
Dunării se vedeau
lacuri la fel de „numeroase” ca pe ţărmurile
Mării Negre:
Oltina, Merland/Mârleanu, Rasova, Enichioi (azi Satu Nou, în comuna Mircea Vodă; „yeni”=nou + „köy”=sat) şi
Kara-Su/Carasu (localităţi în V judeţului Constanţa).
Misiunea franceză a rămas la
Rasova până la 25 noiembrie, perioadă în care
oraşul „ruinat” a început să-şi revină:
fugarii se întorceau „din toate părţile” şi „peste tot” se ridicau
case noi. Începuseră să apară „mai mulţi”
negustori şi o furnizorii armatei ridicaseră
depozite „mari”, de unde „o mulţime” de
harabale (căruţe mari pentru transportul mărfurilor) porneau spre
Constanţa, în timp ce în faţa localităţii staţionau
vase cu aburi.
Allard considera
drumul francez ca fiind „exemplul” dat de ţara sa „viitoarelor populaţii” din zonă anticipa pentru
Rasova „o importanţă deosebită” prin „impulsul” dat de
Franţa. Cu toate acestea, un „sărman” ţăran român, „uimit” de prosperitatea recentă a
Rasovei, i-a întrebat pe occidentali: „Ce se va alege de noi când ne veţi părăsi?” În ziua plecării, a început prima
ninsoare, ţărmurile Dunării şi lacurile au îngheţat şi ultima navă cu aburi austriacă (Donau Dampfschiffahrts Gesellschaft - DDSG) s-a întors de la Galaţi.
B). Carasu / Medgidia
În ziua de 22 septembrie, francezii au făcut o excursie în zona
lacului Carasu („kara”=neagră + „su”=apă), „cel mai mare şi mai important” lac din
Dobrogea. De la
Rasova, ei au mers pe o potecă de 16 km până la
satul românesc Tcenavoda/Cernavodă, aflat la capătul văii în care era situat lacul. Aşezarea era alcătuită din „câteva”
case cu înfăţişare „jalnică” şi restul „în ruină”. În acel moment, o
firmă britanică construia o
cale ferată de la
Cernavodă la
Constanţa, care trecea pe lângă lac.
Ideea construirii unei căii ferate fusese avansată şi de: geograful francez A. Boue (1836-1838/CXXIX), scriitorul danez H. Andersen (/CXXX/1841), preotul catolic elveţian J. Mislin (1848/CXLVIII), mineralologul englez W. Smyth (1852/CLIII) şi istoricul francez T. Lavallée (1853/CLVII).
Câmpia lată de patru km era inundabilă la creşterea apei şi
pescarii construiseră un
baraj, mirosul „infect” al peştelui uscat simţindu-se de la mare distanţă.
„Locul de scurgere” de opt km care făcea legătura între
Dunăre şi
lacul Carasu a fost traversat pe un
pod de „câteva” zeci de metri. Observând curentul „nu prea rapid” şi volumul „destul de mare”, Allard a înţeles că atunci când fluviul se retrăgea, lacul se alimenta din surse „din adâncuri”. Valea închisă de un
zid calcaros roşiatic era acoperită de
sălcii şi
stuf, între care erau vizibile
margarete de doi metri, peisaj deasupra căruia zburau
vulturi ale căror cuiburi se aflau pe faleză.
Țărmul lacului asemănător cu cel marin era acoperit cu prundiş alb şi pe plajă se afla „un mare număr” de
cochilii, moluşte, scoici, melci, stridii,
midii şi bureţi de apă dulce uscaţi, iar fiecare piatră ascundea un
rac. Aici, exploratorii au găsit un adăpost din stuf cu „numeroase” resturi de raci şi s-au întâlnit cu o turmă de
oi cu doi
păstori. Îmbrăcaţi cu
haine din piele „ca şi
bulgarii”, aceştia arătau „la fel de sălbatici” ca şi pesiajul „minunat şi singuratic”. Dar figurile de „o mare puritate” arătau că sunt
Valaques/români, care le-au spus că sunt din
Tchelebi-Keui/Celebikioi (azi, comuna Mircea Vodă). Acest „mic”
sat bulgar era vizibil în apropiere, după o
trecătoare „aridă” şi o
câmpie „mlăştinoasă” pe care păşteau „numeroase” herghelii de
cai.
În stuful de pe ţărmurile lacului, excursioniştii au descoperit „numeroşi”
bivoli, care nu s-au speriat la trecerea oamenilor. Continuând cercetarea malurilor, francezii au înţeles că atunci când apele erau mici lacul se transforma în „
mlaştini vaste”, iar când ele creşteau, capătul său se unea cu alte
două lacuri mici.
Peste
canalul care lega Carasu de cele două ape mai mici se afla un
pod, construcţie care marca şi „întretăierea” drumurilor „mai importante” dintre
Dobrogea şi
ţinuturile Babadag şi
Tulcea. În acest loc, francezii au căutat „în zadar”
oraşul Carasu, pe care compatriotul lor
Eugéne Poujade îl va menţiona în
1856, în
„La Presse”, cu
15.000 de locuitori. Ei au găsit doar „câteva”
puţuri, pietre tumulare şi „resturi” de
ziduri, urmele unui
incendiu de la începutul secolului XIX şi ale
armatei ruse în războiul din 1828-1829.
Numele Dobrogea mai fusese folosit şi de alţi călători străini în secolele XVI-XVIII: cronicarul polonez M. Strijkowski (1575/X), călugărul franciscan J. Arsengo (1581/XI), episcopul catolic P. Baksic (1640/XXX), agentul comercial englez R. Bargrave (1652/XXXIV), episcopul catolic bulgar F. Stanislavov (ante 1659/XXXVI), clericul creştin sirian Paul din Alep (1653 şi 1658/XXXVII), cărturarul otoman Evlia Celebi (1652/XXXVIII.5.A; 1652/XXXVIII.5.C; 1652/XXXVIII.5.E; 1652/XXXVIII.5.F; 1656/XXXVIII.6.A; 1663/XXXVIII.3; 1667/XXXVIII.4), nobilul sol polonez I. Gninski (1677/XLI), iezuitul polonez F. Gosciecki (1712/LIV), nobilul sol polonez J. K. Mniszech (1756/LXI), diplomatul otoman Șehdi Osman (1758/LXII), nobilul sol polonez I. Podoski (1759/LXIII), nobilul sol polonez T. Alexandrovici (1766/LXVII), solul otoman Abdulkerim paşa (1776/LXXI), diplomatul polonez K. Chrzanowski (1780/LXXVI), locotenentul francez A. de Lafitte (1784/LXXX), ofiţerul de marină britanic W. Smith (1792/XC), agentul comercial german M Gruneweg (1582/XCIV.1/ s), diplomatul danez Clausewitz (1824/CIV), diplomatul francez L. de Beaujour (1817/CX), profesorul de retorică francez J. Ubicini (1848/CXVII), preotul catolic elveţian J. Mislin (1848/CXLVIII), preotul catolic italian F. Nardi (1852/CL), istoricul francez T. Lavallée (1853/CLVII), artistul plastic francez C. Doussault (1843/CXLVIII), ofiţerul francez C. Fay (1854/CLXII) şi medicul francez F. Quesnoy (1854/CLXV).
Deşi
turcii, cu „mobilitatea” caracteristică abandonaseră localitatea, în acel loc se mai ţinea un
târg anual. Mai mult, „
Gazette autrichienne” (Gazeta austriacă) din februarie 1855 menţiona că
negustorii participanţi la eveniment descoperiseră acolo „un
nou oraş numit
Medjidié/
Medgidia”.
Tătarii din Crimeea care luptaseră de partea otomanilor în Războiul Crimeii se refugiaseră provizoriu cu familiile lor în gospodăriile turcilor şi bulgarilor din Dobrogea. În acest context,
guvernatorul Said-paşa a luat iniţiativa de a reconstrui cu ei vechiul oraş, căruia i-a dat numele
sultanului Abdul-Medjid (1835-1861). Fuseseră ridicate deja peste o mie de
case, hanuri şi un
bazar, iar „multe altele” erau în lucru. (De fapt, conform istoricilor de la „N. Iorga” anul înfiinţării Medgidiei a fost 1840).
La 18 km de constanţa, pe ţărmul
lacului Carasu se situa
satul tătăresc Alacapu, „insalubru” şi afectat „endemic” de
febră.
Prezenţa tătarilor în Dobrogea mai fusese semnalată şi de alţi călători străini în secolele XIV-XIX: arabul Ibn Battuta (1330/Călători I), cronicarul polonez M. Strijkowski (1575/X), probabil baronul francez F. de Pavie (1585/XV), agentul diplomatic habsburgic A. Radibrat (1603/XXI), episcopul catolic P. Baksic (1640/XXX), cărturarul otoman Evlia Celebi (1659/XXXVIII.7.A), nobilul sol polonez I. Gninski (1677/XLI), nobilul sol polonez R. Leszczynski (1700/XLIV) şi diplomatul austriac W. von Brognard (1786/LXXXV), ofiţerul de marină britanic W. Smith (1792/XC), agentul comercial german M. Gruneweg (1582/XCIV.1; 1583/XCIV.2; 1584/XCIV.3; 1585-1586/XCIV.4/s), nobilul sol austriac G. von Egenberg (1593/XCV/s), ofiţerul rus de origine estonă F. Nyberg (1826/CV), scriitorul danez H. Andersen (/CXXX), italianul G. Smancini (1843/CXXXIX), botanistul prusian K. Koch (1843/CXLI), inginerul geograf francez X. de Hell (1846/CXLIV), preotul catolic elveţian J. Mislin (1848/CXLVIII), baronul irlandez P. O'Brien (1853/CLVI), istoricul francez T. Lavallée (1853/CLVII) şi polonezul convertit la islam M. Czajkowski/Sadyk-paşa (1854/CLXIII).
La capătul lacurilor, aflat la 35 km de
Dunăre, se întindea o
câmpie „gălbuie”, separată de
Marea Neagră de un
platou lung de 7,5 leghe (1 leghe europeană = 4,5 km) şi situat la 60 m deasupra nivelului mării. După masa luată în
satul tătar Carachioi, francezii au ajuns la 17,30 la
Constanţa, străbătând în total acea zi 18 leghe.
C). Ruşii
Locuitorii din ţinutul „fertil” al
Tulcei şi al
gurilor Dunării se angajaseră „cu duiumul” la lucrările misiunii franceze. Populaţia „cea mai interesantă” era reprezentată de
ruşi sau
cazaci, care aduseseră servicii „atât de mari” francezilor, fiind „cei mai buni”
lucrători din
Dobrogea şi „cei mai inteligenţi”. Erau „excelenţi” secerători, iar familiile lor culegeau şi depozitau
fânul. În oraşele mari, ocupaţiile lor erau
negustoria, zidăria, tâmplăria şi
tăiatul lemnelor. În
satele lor de pe ţărmul
Dunării şi al
lacului Razelm se ocupau cu
pescuitul şi negustoria. Aptitudinea lor „mercantilă” le adusese şi numele de
lipoveni dat de alte etnii:
lipone în rusă însemna „cel ce negustoreşte”.
Ruşii mari sau
moscoviţii au primit permisiunea autorităţilor otomane de a-şi păstra conducătorul numit
ataman şi
tribunalul bătrânilor. Erau scutiţi de impozite, servind, în consecinţă, în armata otomană în
regimente speciale.
Erau caracterizaţi de un
fanatism religios „foarte mare”, fiind urmaşii unor
secte care emigraseră în diverse epoci în urma
persecuţiei regimului ţarist. La
Constanţa, Allard a obţinut informaţii despre aceşti
dizidenţi de la
Meriy, „un vechi ofiţer maghiar de origine rusă”.
„Cea mai importantă” sectă era cea a
staroverilor sau
starobradilor (
staraia=veche,
vera=credinţă,
obrada=ceremonie). În 1654, în timpul domniei
ţarului Alexei Romanov,
patriarhul Nicon corectase traducerea
Cărţilor Sfinte (Biblia), care ajunseseră neinteligibile ca urmare a erorilor copiştilor acumulate în timp. Dar o parte a preoţilor şi a poporului a considerat acest demers ca „un sacrilegiu” adus operei
Sfinţilor Chiril şi
Metodiu din secolul IX. Nu acceptau picturi moderne în bisericile lor şi pentru ei ţarul, autorităţile şi clerul modern erau
eretici. Ei au creat „foarte mari tulburări” regimului ţarist şi dacă acesta nu ar fi aplicat „măsurile de rigoare”, vechiul cult l-ar fi înlocuit „repede” pe cel nou. Îşi respectau preoţii pentru că aveau capacitatea de a citi Cărţile Sfinte, văzută ca o favoare acordată de
Dumnezeu celor „aleşi”, şi pentru ei cuvântul
kniga (carte) avea un sens „cu totul misterios” şi o putere „morală”. De aceea se vedeau ca păzitori ai vechii credinţe şi speranţele lor privind recunoaşterea cultului lor şi revenirea în ţară se bazau pe faptul că „totul este scris în cărţi”. Făceau
semnul crucii cu două degete, purtau barbă, respectau „foarte strict”
postul Paştelui şi zilele de post, nu fumau, nu mâncau iepuri (!) şi nu primeau
străini în case şi în biserici. Numărul staroverilor din
Dobrogea se mărea „zi de zi” şi ei menţineau raporturi „foarte strânse” cu comunităţile similare din Bucovina, Moldova, Țara Românească, Moscova şi de pe fluviul Don.
Nemoliaki (cei care nu se roagă) credeau că Dumnezeu cunoaşte problemele oamenilor şi că este o impietate să i amintească acestea, considerându-se
creştini reformaţi. Rezidau la
Tulcea, unde se ocupau cu
comerţul, dar şi în
Braşov şi
Sibiu.
Bezpopovţi (fără preoţi) se rugau fără să accepte existenţa clerului.
Molocani (
moloka=lapte), rari în Dobrogea, nu se hrăneau cu carne, ci doar cu
legume şi lapte.
Originea acestor ultime trei secte era necunoscută.
Subbotniki, cei care sărbătoreau sâmbăta (
subbota=sâmbătă), erau mai puţin persecutaţi acasă şi, ca urmare, emigraseră mai puţin. Allard considera că această sectă „aproape toată iudaică” reprezenta o probă pentru istoricii care susţineau că cneazul
Vladimir I cel Sfânt al Kievului (980-1015) avusese
religia iudaică înainte de a adopta
creştinismul ortodox. Istoricii ruşi „oficiali” nu acceptau această teză şi îi considerau pe
subbotniki descendenţii
vechilor hazari.
Scopţii (eunucii) erau cei puţini, deoarece erau şi cei mai persecutaţi. Se castrau după procrearea a trei copii „pentru a nu supraîncărca pământul cu specia umană”. Principala lor biserică se afla la Iaşi, în
Dobrogea fiind doar
peregrini în scopuri comerciale. Erau „destui de bogaţi”, plăcându-le „confortul”, şi se caracterizau printr-un puternic spirit de ajutor „mutual”. Ceremoniile religioase erau „puţin” cunoscute, ascunzându-şi chiar şi cimitirele. Dacă compatriotul său,
doctorul J. M. Caillat, credea că sunt de
origine tătară, Allard considera că sunt
moscoviţi „pur sânge” sau
cazaci de Don, numiţi
lippovany de rusofoni.
Ruşii mici proveneau din regiunile Galiţia (Ucraina), Podolia (Ucraina), Volânia (Ucraina), Kiev, Ucraina şi reprezentau „mare parte” a populaţiei
localităţilor din masivul Babadag. Erau
dezertori sau
fugari din cauza „tiraniei” stăpânilor, descendenţi ai
cazacilor zaporojeni (Ucraina) cărora regimul ţarist le restrânsese privilegiile şi care se bucuraseră de „multă cinste” în lumea slavă
. În Imperiul Otoman au fost primiţi ca
musafiri care şi-au păstrat organizarea războinică condusă de un
ataman şi au fost folosiţi în războiul de eliberare al sârbilor (1804-1813). Dar în războiul din 1828-1829 au trecut de partea ruşilor, care i-au aşezat în Crimeea. Apoi, un „mic” număr din ei au avut posibilitatea să se refugieze din nou în
Dobrogea, dar fără a li se mai accepta privilegii. Deşi se ocupau cu
agricultura, ruşii mici erau „mai puţin laborioşi” decât ruşii mari.
Caracterul şi
tipul fizic îi apropia de
popoarele meridionale: iubeau
muzica, cântecul şi
dansul,
poezia lor fiind „poate cea mai frumoasă” din
Orient.
Luptele cu tătarii, turcii, moscoviţii şi polonezii erau cântate în creaţiile numite
duma.
Acestea au fost prezentate de marele muzician polonez
Frederic Chopin (1810-1849) în Franţa, unde au făcut „o profundă impresie”. Rusul mic era „bun şi ospitalier”, delectându-şi musafirii cu muzica rapsozilor bătrâni care cântau la
liră (bandură) fapte istorice în proză versificată.
Prezenţa ruşilor, în general, şi a cazacilor şi lipovenilor, în particular, în Dobrogea mai fusese semnalată şi de: diplomatul austriac W. von Brognard (1786/LXXXV), generalul rus de origine estonă F. Berg (1826/CV), lt.col rus de origine finlandeză G. Ramsay (1829/CIX), capelanul anglican N. Burton (1837/CXVIII), ieromonahul rus Partenie (1841/CXIX), botanistul german A. Grisebach (1839/CXXI), ofiţerul maritim englez A. Slade (1838/CXXV), geograful francez A. Boue (1838/CXXIX), consulul prusian C. Kuch (1843/CXXXVI), croitorul german P. Holthaus (1843/CXXXVII), jurnalistul francez X. Marmier (1846/CXLIII), inginerul geograf francez X. de Hell (1846/CXLIV), preotul catolic elveţian J. Mislin (1848/CXLVIII), studentul britanic în drept L. Oliphant (1852/CLI), mineralogul englez W. Smith (1852/CLII), polonezul convertit la islam M. Czajkowski/Sadyk-paşa (1854/CLXIII) şi căpitanul englez E. Spencer (1853/CLXVI).
D). Constanţa
În final, francezii au regăsit
Constanţa la fel de „tristă şi izolată” ca
stepa dobrogeană. La 27 noiembrie, ziua îmbarcării, oraşul era acoperit de un „uşor” strat de zăpadă bătută de vânt. Dintre muncitorii angajaţi de intendenţa franceză rămăseseră doar
hamalii şi
barcagiii care încărcau
grânele. Chiar dacă numărul militarilor crescuse, atmosfera „zgomotoasă” se transformase în „tăcere”. Cu toate acestea,
prăvăliile deschise în această perioadă care continuau să funcţioneze,
familiile turceşti fugare care începeau să se întoarcă şi
depozitele „mari” construite de intendenţa franceză şi furnizorii armatei anunţau prosperitatea „viitoare”. Un conaţional care a locuit în oraş până la sfârşitul lui 1856 i-a povestit apoi lui Allard că
drumul francez era „plin” de
vehicule de transport şi în golf staţionau 24 de
vase comerciale. Medicul preconiza „o mare importanţă”
comercială pentru
Constanţa, pe baza a trei factori: „admirabila” poziţie geografică, „apropierea”
Dunării şi „comoditatea” legăturilor asigurate de
drumul francez şi
calea ferată britanică.
Prezenţa comunităţilor turce în Dobrogea fusese semnalată şi de: abatele italian L. Spallanzano (1786/LXXXVI), englezul W. Hunter (1792/XCI), lordul englez W. Bentinck (1801/XCIX), ofiţerul rus de origine estonă F. Nyberg (1826/CV), ofiţerul rus de origine finlandeză G. Ramsay (1829/CIX), britanicul E. Spencer (1836/CXVII), ieromonahul rus Partenie (1839;1841/CXXIX), botanistul german A. Grisebach (1839/CXXI), scriitorul danez H. Andersen (1841/CXXX), medicul american V. Mott (1841/CXXXII), botanistul elveţian C. Guebhart (1842/CXXXIII), vicontele francez A. de Valon (1843/CXXXVIII), profesorul de retorică francez J. Ubicini (1848/CXLVII), preotul catolic elveţian J. Mislin (1848/CXLVIII), preotul italian F. Nardi (1852/CL) şi paleontologul francez J. Boucher (1853/CLIV).
Prin Constanţa mai trecuseră şi alţi călători străini în secolele XIV - XIX: anonimul grec din secolul XIV (Călători II), călugărul iezuit G. Mancinelli (1584?1585/XIII), negustorul italian P. Giorgi (ante 1595/XVIII), clericul creştin sirian Paul din Alep (1653/XXXVII), cărturarul otoman Evlia Celebi (1652/XXXVIII.5.F), francezul J. Tavernier (1677/XLII), diplomatul suedez de origine franceză protestantă A. de la Motraye (1714/LIII.2), contele francez d`Antraigues (1779/LXXIV), diplomatul polonez K. Chrazanowski (1780/LXXVI), căpitanul austriac K. Titelsberg (1783/LXXVIII), căpitanul austriac de origine croată F. Mihanovici (1783/LXXIX), contele de Langeron (1809/CI), locotenentul francez H. de Béarn (1828/CVII), lt. rus de origine finlandeză B. Rosenström (1829-1830/CVIII), lt.-col. rus de origine finlandeză G. Ramsay (1829-1830/CIX), scriitorul danez H. Andersen (1841/CXXX), englezul R. Snow (1841/CXXXI), reverendul englez G. Fisk (1842/CXXXIV), vicontele francez A. de Valon (1843/CXXXVIII), italianul G. Smancini (1843/CXXXIX), botanistul prusac K. Koch (1843/CXL), geologul francez X. de Hell (1846/CXLIV), baronul irlandez P. O'Brien (1853/CLVI), artistul plastic C. Doussault (1843/CLVIII) şi medicul francez F. Quesnoy (1854/CLXV).
Contextul pentru prosperitatea „crescândă” era asigurat prin
Pacea de la Paris din martie 1856, care îndepărtase pericolul unui război „pentru multă vreme”. Astfel, viitorul
Dobrogei era „asigurat”,
temperaturile extreme şi
lipsa de salubritate, „mult” exagerată, neputând reprezenta obstacole pentru „revenirea acestei
enclave dunărene la viaţa civilizată”.
Alţi călători francezi care au străbătut Dobrogea în secolele XV-XIX: cavalerul burgund W. de Wavrin (1445/IV), baronul F. de Pavie (1585/XV), secretarul diplomatic de la Croix (1672/XL), J. Tavernier (1677/XLII), călugărul iezuit P. Avril (1689/XLIII), protestantul A. de la Motraye (1711/LIII.1; 1714/LIII.2), baronul F. de Tott (1769/LXVIII), contele d`Antraigues (1779/LXXIV), locotenentul A. de Lafitte-Clave (LXXX/1784), T. du Verne du Presle (1784/LXXXI), contele d`Hauterive (1785/LXXII), contele de Langeron (1790-1791/LXXXVIII), contele de Langeron (1807;1809/CII), contele de Lagarde (1813/CIII), ofiţerul H. de Béarn (1828/CVII), diplomatul L. de Beaujour (1817/CX), literatul A. Labatut (1837/CXX), negustorul J. Morot (1839/CXXIV), E. Thouvenel (1839/CXXVI), vicontele de Valon (1843/CXXXIX), vicontesa de Saint-Mars (1845/CXLI), jurnalistul X. Marmier (1846/CXLIII), inginerul geograf X. de Hell (1846/CXLIV), jurnalistul A. Joanne (1846/CXLV), diplomatul A. Billecocq (1846/CXLVI), profesorul de retorică J. Ubicini (1848/CXVII), arhitectul F. Pigeory (1850/CXLIX), paleontologul J. Boucher (1853/CLIV), artistul plastic C. Doussault (1843/CLVIII), economistul T. Lefebvre (1853;1857/CLX), ofiţerul C. Fay (1854/CLXII) şi medicul F. Quesnoy (1854/CLXV).
Surse foto:
https://istoriiregasite.files.wordpress.com/
https://www.balcanii.ro/
https://upload.wikimedia.org/
http://www.romanianmuseum.com/
https://www.antena3.ro/
https://ro.orthodoxwiki.org/
https://isaharus.ro/
https://ro.wikipedia.org/
https://str.crestin-ortodox.ro/
http://www.edituramilitara.ro/
http://4.bp.blogspot.com/
https://ro.wikipedia.org/
http://atthattimedaniel12.weebly.com/
http://www.romanianmuseum.com/
https://ro.wikipedia.org/
https://upload.wikimedia.org/
https://de.wikipedia.org/
http://www.romanianmuseum.com/
Documentare:
Institutul de istorie „Nicolae Iorga”, editor Daniela Buşă,
Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX lea, serie nouă, volumul VI, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2009.
//www.ziuaconstanta.ro/
http://p.calameoassets.com/
http://www.acad.ro/com2011/
http://www.bibliomonde.com/
http://gallica.bnf.fr/
Despre Marius Teja
Marius Virgil Teja s-a născut în judeţul Constanţa, în anul 1969. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti şi are un master în Relaţii Internaţionale, absolvit la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A fost profesor de Istorie şi Cultură Civică, muzeograf, voluntar after school, iar în prezent, lucrează la Radio Armănamea.
Citeşte şi:
Colaborare ZIUA de Constanţa
Călătorie prin istoria dobrogeană cu Marius Teja
Călători străini prin Dobrogea (CLXVII.4) - Camille Allard (Franța) (galerie foto)
Adauga un comentariu
Nume:
Email:
Comentariu*: