Centenarul Încoronării (15 octombrie 1922) regelui Ferdinand și a reginei Maria ca suverani ai României Mari

• ... Marele istoric, martor și creator de Istorie, îndrumător neegalat al Neamului avea dreptate: prin punerea pe cap, singur, a Coroanei – precum Napoleon Bonaparte la 1804 –, precum și pe capul scumpei sale soții, „care ne-a fost tovarăşă în credinţa neclintită la restrişteşi la bucurie”, Ferdinand I („întregitorul sau „cel Loial”) avea să desăvârșească, simbolic, un proces istoric de câteva sute de ani, cel al făuririi și desăvârșirii unității național-teritoriale a românilor.
• A unei evoluții istorice a spațiului românesc dintre Dunăre, Mare, Tisa și Carpați ce va duce „moștenirea” lui Mihai Viteazul la intrarea în august 1916, pentru împlinirea dezideratului unității, în Războiul Reîntregirii, împlinit prin voturile plebiscitare în Anul Marii Uniri din Marea Unire din 1918 – recunoscută prin tratate internaționale în anii următor și desăvârșit simbolic prin Încoronarea Suveranilor, la Alba Iulia (15 octombrie 1922) ca regi ai României Mari: Ferdinand I (1865-1927; rege: 10 octombrie 1914-20 iulie 1927) și Maria (29 octombrie 1875-18 iulie 1938).

„Duminică, 15 octombrie 1922 Alba Iulia. Ziua încoronării noastre.
Ploaie! Aceasta a fost prima impresie, dar nu o ploaie tare, doar o stropitură pe fereastra mea, mici linii lungi şidistanţate ceea ce din feririce înseamnă că erau doar picături şi la linia orizontului se ridica un soare palid.
            Am coborât în toaleta mea roşu-auriu, pe umeri cu o mantie de catifea purpurie, căptuşită cu albastru şi argintiu, şi pe cap cu un voal auriu strâns bineînţeles cu «marele» meu «Cordon»şi«Steaua». Arăta destul de bine, dar fireşte că este simplă faţă de celelalte prinţeseşi regine care aveau deja diademele pe cap. Toţi arătau perfect şi erau cu toţiidrăguţi, ceea ce se întâmplă rar. Cele două fiice ale mele regine, fiecare în genul ei, era o plăcere să le vezi. Am fost foarte mândră de femeile din familia mea.
            Alba Iulia este frumoasă. Un orăşel-cetate vechi şi acolo, în mijlocul zidurilor crenelate, fostul guvern [condus de generalului Alexandru Averescu] a construit mica catedrală unde urma să aibă loc încoronarea. Ea este în centrul unui scuar, înconjurată de o clădire, ca o mânăstire. A fost foarte mult criticată şi are, fireşte, greşeli, dar, în general, arată extrem de frumoasă şi plăcută şi a fost minunat împodobită şi îngrijită.
            Am sosit la biserică unde toţi oaspeţii îşi ocupaseră deja locurile. Nando - consortul regal Ferdinand I - şi cu mine stăteam pe scaunele-tronuri, unul în faţa celuilalt. Slujba a fost frumoasă, sobră, nu prealungă, corul excelent. Interiorul bisericii, deşi nu este mare, este impozant şi frescele sunt bune.
            După ce s-a terminat slujba, Nandoşi cu mine, urmaţi de cei care ne duceau coroanele şi mantiile, am ieşit afară, în marele scuar din partea cealaltă a bisericii, unde se ridicase o estradă cu un baldachin deasupra. Toţioaspeţii au luat loc în jurul estradei unde doar Nandoşi cu mine stăteam singuri. Bătrânul Ferekide, ca preşedinte al Senatului, şi Orleanu, preşedintele Camerei, au înaintat cu coroanele noastre, generalul Lupescu cu mantia majestăţii Sale, şi generalul Popovici cu a mea.Ferekide a înaintat spre Majestatea Sa, cu coaroana de oţel, după ce generalii ne puseseră pelerinele sau, mai degrabă, mantiile noastre regale, a mea toată în roşuşi aur, pe care am descris-o deja, şi a lui Nando în roşu-purpuriu, ambele brodate cu diferite însemne ale României Unite, Nando, care a pus greaua coroană pe capul meu, în timp ce toate clopotele au sunat şi acele salve de salut regal au fost trase. Nando m-a ridicat şi m-a sărutat în vreme ce toţi cei prezenţi au aclamat din toate puterile şi toate muzicile militare au cântat imnul naţional. Cred că trebuie să fi fost o frumoasă imagine şi sper că Majestatea Sa şi cu mine ne-am jucat bine rolul şi am arătat cum am putut mai bine în veşmintele noastre copleşitoare.
            Am mers foarte încet sub baldachinul care a fost purtat de ofiţerii din regimentele noastre, îndreptându-ne spre palatul care este construit în chip de mânăstire, în jurul scuarului bisericii, urmaţi de familie şi de oaspeţiinoştri. Am urcat încet scara şiapoi ne-am înclinat în faţa oamenilor de jos, care ne-au aclamat cu ovaţii extraordinare. Apoi, începând cu familia, au trecut cu toţii să ne felicite şi să ne sărute mâinile.
            Totul a decurs cât se poate de bine, având în vedere că în ţara noastră toate marile ceremonii sunt greu de organizat, din mai multe motive, principalul fiind că nu există tradiţie, totul trebuie inventat de cei care ştiu prea puţin. Întreaga ceremonie însă a fost pitorească, sobră şi, în acelaşi timp, nepretenţioasă”.

 


În cadrul „ceremoniei” – presărată cu multe momente specifice unor astfel de sărbători (chiar dacă societatea românească nu era obișnuită cu ele, cum ține să precizeze regina) – Ferdinand I a citit o Proclamaţie, în care arăta:

            ,,Cu adâncă emoţiune primesc, în chip solemn, această coroană, moștenită de la neuitatul și înţeleptul meu unchi, ce ca un simbol al vitejiei românești și al unirii între Coroană și Ţară, plină de strălucire s-a așezat, acum 41 de ani pe capul întâiului rege al României, după Războiul de Independenţă și proclamarea Regatului.
            Atotputernicul ne-a învrednicit s-o vedem azi mai strălucitoare, azi când în urma grelelor lupte purtate de întreaga suflare românească ea simbolizează îndeplinirea acelui mare și sfânt dor secular: Unirea tuturor ţărilor locuite de români.
            Dea Domnul ca această Coroană, împreună cu aceea a scumpei mele soţii și vrednică tovarășă de muncă și suferinţe pentru binele obștesc, să încununeze din neam în neam pe iubiţii noștri urmași într-o Românie pururea glorioasă și fericită.

            Sus inimile! Şi să glăsuim după chipul strămoșilor: ,,Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm și să ne veselim într-însa și unii și alţii să ne îmbrăţișăm și să zicem fraţilor și celor ce ne urăsc pe noi: să iertăm toate pentru sfânta Unire. Așa să fie!”

 
În întâmpinarea semnificativei sărbători, N. Iorga va concepe și, maiapoi, tipări două lucrări dedicate evenimentului și suveranilor –Regina Maria. Cu prilejul încoronării, Cartea Românească, București, 1923 /92 pp. + 6 pl. în text (cu multe extrase din lucrări ale reginei, care avea, între altele, și harul scrierii )/, respectivRegele Ferdinand. Cu prilejul încoronării, Socec, București, 1923 /108 pp. + 6 pl./. Descrierea Încoronării ca atare – și nici chiar menționarea evenimentului în sine – nu sunt reținute în lucrări de sinteză sau tematice; dar, totuși, în însemnările memorialistice, N. Iorga consemnează – într-un registru narativ articulat, specific iorghian, atmosfera din acea vreme.      

 
            Astfel, în O viață de om. Așa cum a fost (apărută în 1934, reeditată în anii ʼ70 și în zilele noastre), se arată:

„Partidul național din Ardeal a avut față de încoronare cea mai proastă ținută patriotică. Atunci cîndrepresintanții naționalităților au participat, pănă și ungurii iredentiști în fond, el a refusat, în propria sa casă, să apară pentru a primi pe Suveran și pe membrii dinastiei, cu cele două regine balcanice venite și ele la bucuria cea mare a părinților. Niciodată o anume grobienie care deosebește școala d-lui Maniu cel dibaciu și întemnițat în gulerul solemn nu sʼa arătat mai urîtdecît cu acest prilej, ceia ce regele Ferdinand, foarte vindicativ supt înfățișarea sa timidă, nu era să ierte niciodată (de altfel, în conversații particulare, d. Maniu își arăta cel mai adînc despreț pentru șeful Statului). Ici și colo apărea doar, ca un fel de «informator american», cîte un membru de a doua treaptă al grupării. Biserica unită, care întrebase la Roma dacă poate intra, la o asemenea împrejurare, întrʼo biserică «schismatică» și primise răspunsul pe care-l dorise, păstra aceiaș atitudine, pe care cîte un episcop Hosu (1885-1970; episcop greco-unit – n.n.) de la Gherla o desaproba fățiș și însuși nunțiul papal se feria să o laude, nu numai din acest scrupul confesional, ci și pentru că ea aparținea aproape întreagă partidului ce nu se putuse instala la putere. În ce privește pe averescani, generalul, îmbrăcat în uniformă, ca să arate care e caracterul presenței sale, nu se hotărîse a veni decît după ce un trimes special al Regelui, șef al armatei, mersese să-l invite.
            Ca ansamblu, serbările, afară de paradă militară înaintea represintanților Statelor amice (între ei, viitorul rege al Marii Britanii, George al VI-lea, respectiv mareșalul Foch și generalul Bertholet – n.n.), au fost lipsite de eleganță, care nu e de sigur o specialitate liberală, ca și de sinceritate, omorîtă de multă vreme în cîinoasele lupte politice, și de popularitate. Se adunaseră mii de țerani acolo, dar spiritul lor era foarte puțin pregătit pentru a înțelege măreția momentului, și, cînd cordoanele poliției și armatei sʼau rupt, și mulțimea, în care erau amestecați și Sași și mulți Unguri și Secui, a putut umplea străzile puține și înguste ale orășelului a cărui realitate modestă și banală corespunde așa de puțin legendei țesute mult timp în jurul unui nume de falsă romanitate, sʼa putut vedea complectadesorientare. Se începea astfel jucăria cu poporul, care, cu steaguri, cu insignii, îndată și cu cămășile colorate, pe care, deprins cu Italia, le va inaugura cel dʼintăiu generalul Averescu, e chemat, ca vechii alegători ai Colegiului al III-lea în Regat, în trenuri gratuite pentru a li se da pîne, brînză și cîte o pomană în bani. Altfel se cuvenia să-și puie pe cap coroana stropită cu mult și scump sînge acela căruia soarta îi dăduse neasămănata favoare de a culege după peste trei sute de ani moștenirea lui Mihai Viteazul, care acesta nu era la disposiția cetelor de boieri și nu trebuia să se supuieresultatului ultim al intrigilor țesute în jurul său. Armata își aclama căpitanul, dar sufletul popular, voia milioanelor din care se fac și oștile nu era, luminată și încălzită, în ziua aceia de toamnă cînd razele unui soare sărac sărutau sfioase zdrențele glorioase ale stindardelor și crucea din gura vulturilor”.

„12 Octombre.
La București pentru serbările încoronării. Peste obiceiu,orașul curat, se prezintă bine.
Unii cred ca totuși partidul național din Ardeal va asista la serbări.
 
14 Octombre.
Spre Alba-Iulia, în al doilea tren ministerial. Lume amestecată. Întrʼun capăt al vagonuluiTăzlăuanu, evitat detoți, dar vesel. Ceva mai departe Bădărău, neschimbat.Se zice căși-a refăcut averea. Privit la început cu oarecare jenă, își găsește prieteni.
            Dintre aderenții lui Take Ionescu, Cămărășescu, dr. Dimitrescu-Brăila, Stelian Popescu, Derussi. Par aplecați să meargă cu mine. Ar vrea însă alianțăîn trei, cu partidul național. Li explic ipocrizia onestă a lui Maniu. Par a fi convinși. Dar nu a sosit la ei ceasul hotărârii. Gr. Filipescue în străinătate, la Paris: ar fi pregătind o mărire a «Epocei».
            Se trece cu îngrijorare podul de la Valea Largă, pe care,după catastrofa de acum câteva săptămâni, erau să-lieieapele Prahovei, crescute de marile, necontenitele ploi.
            La Alba-Iulia. Lunga oprire în gară. În față trenuri obișnuite, pline de lume străină care se uită furios, păzită în vagoane de poliție și soldați. Sate din împrejurimi – puține – se strecoarăîn desordine. Noua gară– în loculcelei arse dʼăunăzi– e plină de oficialii cari așteaptă peRegele și Regina.Un larg drum nou duce la cetate. E mărgenit de steaguripe care le-a muiat neîncetata măruntă ploaie rece.Totuși fac impresie. Mulțimea oaspeților se îmbulzește printre vardiști și oaste.
            În biserica încoronării, la nouă ceasuri, cei mai mulți și-auluat locurile. Averescu – invitat special al Regelui, prinmareșal, mi se spune, și prin scrisoare a Reginei – , în uniforma de general de cavalerie, e lângă Marghiloman, lastânga în față unde mi se fixase și mie locul. Îndată, suntacoperiți însă de altă lume. Mai jos în fața diplomaților,pot privi mai bine ce se petrece.
            Pe când Duca, sprinten, are înfățișarea cui ar conduceceremonia, Brătianu, izolat și sumbru, așteaptă lângă Gara cea mare. Nu pare de loc bolnav, cu tot zvonul apropiatei operații la Paris. Are, ca și Pherekyde, colanulOrdinului Carol I-iu.
            Princesa Elisabeta [1894-1956]– acum Regina Greciei (în 1924 va renunța la Coroană și va trăi în străinătate, Germania și Franța – n.n.) –și sora ei [Mărioara/Mignon: 1900-1961] Regina Serbiei apar, împreună cu Princesa Moștenitoare [Ileana/Maica Alexandra: 1909-1991],singuratecă, distanță, părând a nu cunoaște pe nimeni.Fiica mai mare a Regelui ține în mână din cauza boliigenunchiului, înțepenit, un baston pe care nu se razimă.Slabă, palidă, e foarte frumoasă. După câtva timp, e silită să se așeze. Se va ridica numai la momente solemne.Sora ei, după cura de la Marienbad[MariánskéLázně – Republica Cehia], e simțitor mai slabă.Toată lumea o găsește mult mai bine.
 
Mândră intrare a Regelui și Reginei, cu Prințul Carol.Slujba ar fi mai impozantă cu o mai bună grupare aVlădicilor. Coroanele, mantiile se binecuvânteazăîn biserică, unde lipsesc uniții ca și catolicii. Lumea iese sprebaldachinul din curte, meschin prin materialul ieftin si supțirimea bețigașelor tricolore.
            Punerea coroanelor emoționează. E ceva mișcător de familiar în sărutarea pe care Regele o dă Reginei. Discursullui Pherekyde e sec și demn; al lui Orleanu cearcă să ajungă la gingășii poetice care nu-l prind. În loc de căldurosul «Trăiascä» al mulțimilor, care nʼa venit ori au fost îndepărtate, răsună militărescul, oficialul «ura» banal pecare-l auzi la toate pompele de la noi.
            Sunt mai multe aclamații când, cu coroanele pe cap, soțiiregali apar în balconul reședinței gătite pentru ei. Ambiimulțămesc voioși. Se crede, un moment, că Regele vavorbi din nou, data aceasta poporului.
            Nu se face recepția anunțată. Ceasul mesei grăbește.
Sunt la masa regală după Marghiloman, Averescu șiCoandă, înnaintea lui Mișu [ministrul Palatului /1920-1924/], cu care se sfârșește șirul.Până a începe dejunul, Goga se apropie de mine, cerândsă reluăm relațiile ca pentru încoronare. Îi spun că personal contra lui nʼam nimic. Critică prostia partidului național. Ar dori să avem aceiași atitudine. – Prin presanoastră, îi răspund. El reia «Țara Noastră», cu o colorată descriere a Adunării de Unire aici, la Alba-Iulia, de fratelelui, Eugeniu, altfel om de talent. Îmi spune cum cutare, laschimbul coroanelor, și-ar fi făcut o avere de un milionde lei.
            Brătianu-mi prinde mâna în treacăt, cu banale vorbe derecunoaștere a sufletului mieu. E așa de greu să-i răspund...
            Trebuie sa vorbesc cu Mișu. Nʼar părea a fi înfeodatliberalilor. Regretă ca nu sʼa putut evita venirea lor, că lipsește unirea partidelor de opoziție. Ține de rău pe prințul Carol pentru prea vastele-iproiecte culturale.Îndată strălucita defilare a trupelor.
            Fac cunoștințăministrului Japoniei, a trimesului Olandei, tânăr general doritor de a ni cunoaște țara, a nunciului. Acesta, cu pălăria scoasă, face protestări de iubirepentru Români și se arată gata a-și da ajutorul literar,dacă voim să facem ceva. Peste puțin văd pe Mitropolituldin Blaj. Îl întreb de e adevărat ca nʼa fost în biserică. – Da. – E îngrozitor. Și măîndepărtez de dânsul. Tânărul episcop Hossu dă vina pe Roma, care a telegrafiat în acest sens. În zadar sʼau rugat ei o noapte întreagă de nunciu, care a fost inexorabil. Promite explicații. Eu îi spun ca aș fi fost în stare să li suprim oricesubvenție de Stat. Episcopii uniți sunt priviți cu o deosebită răceală de toată lumea.
Regina e aclamată cu un entuziasm extraordinar. Pare să aibă douăzeci de ani mai puțin și e de cea mai comunicativă
La sfârșit, ministrul Poloniei zice: «Eu reprezintun Stat republican, dar aș dori ca la Varșovia să se poată vedea așa ceva».Ministrul Americei se minunează de inteligenta fețelor țerănești. O spune și lui Argetoianu, care afirmă că putereade rezistență a formațiunilor de săteni e incomparabilă cu a orășenilor cari, întrʼun ceas, rămân pe jumătate îndrum.
            Meteș e în public; Onișor între invitați. Totuși sunt șimembri ai partidului național, care, acesta, e foarte jenat să concilieze absența lui cu sentimentele dinastice pe care leprofesează (cele două principale partide de opoziție – Național, condus de ardeleanul Iuliu Maniu, și Țărănesc, condus munteanul Ion Mihalache /vor fuziona în 1926/ – vor boicota, din rațiuni, pe fond, politicianiste – n.n.).
            La plecare Regele vorbește mult lui Averescu. Lucrulse observă. Se fac prognosticuri. De altfel partidul asigură că el va veni la Guvern.
 
15 Octombre-16 Octombre.
            Invitații sunt lăsați în câmp la Mogoșoaia și defilează cu bagajele în camioane stricate înnaintea celor 10.000 deprimari înșirați la Șosea supt steagurile ce flutură. Întâmplarea mă pune și de data aceasta cu Tăzlăuanu.
            Văd de la Academie trecerea Regelui și a suitei sale. Regina și fiicele, foarte aclamate, urmeazăîn trăsura închisă. Cortegiul istoric, rânduit de Costin Petrescu, e foartefrumos. Dar cade o ploaie sălbatecă. Scumpele costume sestrică. Femeile din grupurile alegorice au rochiile lipite detrup.
            Seara, masa la Palat. Sunt lângătrimesuI Danemarcei,care nu știe mai nimic despre noi. După masă, membrii Misiunilor extraordinare nu au prilej sa cunoască pe nimeni. Mulți caută pe Foch, care nu mai pare așa de voinicși marțial ca pe calul de paradă. Vorbește Reginei cu gesturi foarte iuți. Regele, în acest timp, face fericirea luiMarghiloman. Regina-și cheltuiește toată grațioasa artă pentru a mulțămi pe Averescu. Mă abordează apoi întrebându-mă dacăîn adevăr mi-a plăcut aspectul ei la defilare. Îi spun că generalului i-a plăcut mai mult atenția deosebită pe care i-a dat-o. Prințul îmi vorbește de misiunea engleză, pentru care mi-a și scris, scuzând-o: acuzatorii sunt doi ofițeri superiori incapabili și intriganți, cari vortrebui să plece; o știu și-și răzbună. Apără pe regele Constantin și-mi spune că atitudinea mea fața de dânsul aplăcut princesei. O seară masacrantă”.

            În Pavilionul Regal, regele și regina au semnat, în acea istorică zi, cu o simbolistică aparte în devenirea modernă a Țării,Actul Comemorativ, ce avea să reamintească, peste veacuri, se istoricul act: ,,Spre a chema binecuvântarea lui Dumnezeu asupra acestor măreţe fapte din care a ieșit România Mare și spre a da o consfinţire în faţa scumpului nostru popor, ne-am adunat cu toţii la Alba Iulia, străvechea cetate a Daciei romane și a gloriei lui Mihai Viteazul, și aici, azi, 15 octombrie 1922, de faţă fiind membrii familiei mele regale, reprezentanţii suveranilor și ţărilor aliate și amice, ai Senatului și Adunării Deputaţilor, căpeteniile armatei, membrii tuturor corpurilor constituite ale ţării și Academiei Române și minorităţilor, delegaţiunile comunale, urbane și rurale din întreaga ţară, și reprezentanţii tuturor confesiunilor, ne-am încoronat, eu și scumpa mea soţie, Maria, părtașa suferinţelor și bucuriilor mele și ale ţării; și pentru ca neuitată să fie amintirea zilei de azi, am întocmit și subscris în al nouălea an al domniei noastre acest de faţă document”.