Cetatea Tomisului, acum 17 veacuri (I) - Reformele, creştinarea, episcopii, eroii...

Astăzi obişnuim să mergem prin Constanţa fără să dăm prea multă atenţie ruinelor antice care ne înconjoară. Aceste aşa-zise „pietre“ au însă nişte poveşti extraordinare, sunt martori tăcuţi ai istoriei unui oraş antic minunat, numit Tomis.
 
Povestea Tomisului este extrem de lungă, începând în urmă cu mai bine de două milenii şi jumătate şi continuând până în prezent... dar nu pentru a se încheia aici, ci pentru a-şi duce mai departe existenţa.
 
Pentru a arăta cât de bogată este istoria acestui oraş în care ne ducem traiul, ne-am oprit asupra unei perioade foarte interesante, secolul IV d.H... Acestea sunt poveştile cetăţii Tomis, oraşul de acum aproximativ 1700 de ani...
 
Dobrogea de astăzi, Sciţia Mică, a făcut parte (timp de aproape 300 de ani) din provincia romană Moesia Inferior. În anul 284, pe tronul Romei vine însă împăratul Diocleţian. El va reforma imperiul şi va instaura dominatul, el fiind dominus, stăpânul deplin. În anul 293 Diocleţian va instaura şi tetrarhia, sistemul de conducere a imperiului cu augustus şi doi cezari.
 
Din 285 d.H, Scythia Minor devine provincie de sine stătătoare, iar oraşul Tomis este capitala acestei provincii, aici avându-şi cartierul general şi guvernatorul zonei. Din acea perioadă s-a păstrat o inscripţie ridicată de „consiliul şi poporul Tomisului“ şi care îi este dedicată noului împărat, „mult iubit de zei“.
 
Tomisul fusese un oraş înfloritor şi înainte de venirea lui Diocleţian, dar odată ce devine capitală de provincie, se dezvoltă mult mai bine. Ştim că în timpul primului guvernator tomitan (C. Aurelius Firminianus - dux limitis Scythici) au loc ample lucrări edilitare şi sunt ridicate noi porţi.
 
Sunt refăcute drumurile şi Scytia Minor intră într-o perioadă binemeritată de linişte, interesul imperiului fiind ca această provincie de graniţă să fie îndeajuns de puternică pentru a respinge pe viitor atacurile migratorilor. Din păcate, Diocleţian va intra în istorie şi ca împăratul care îi prigoneşte pe creştini, chiar dacă o face la presiunea ginerelui Galerius, caesar şi guvernator al provinciilor dunărene.
 
Cert este că, în anii 303-304, Diocleţian va emite patru edicte de persecuţie. În întreaga provincie sunt martirizaţi numeroşi creştini, cei mai mulţi dintre ei soldaţi ai imperiului, care nu vor însă să renunţe la credinţa întru Cruce. Şi la Tomis sunt consemnaţi numeroşi martiri.
 
Diocleţian va abdica în anul 305, iar un an mai târziu, în tetrarhie intră în calitate de caesar şi împăratul Constantin, rămas în istorie drept Constantin cel Mare. Acesta va schimba total faţa imperiului, a provinciilor şi, implicit, a Tomisului. Oraşul rămâne capitală a Sciţiei Minor şi în vremea sa şi se cunoaşte faptul că împăratul ordonă lucrări de refacere a drumurilor în zona litorală şi nu numai.
 
Constantin va da în 313 d.H celebrul edict de toleranţă la Mediolanum (azi, Milano) prin care creştinismul devine o religie recunoscută şi acceptată în imperiu. Paradoxal, şi Galerius (coautorul persecuţiilor din 303-304) emisese în 311 un edict de toleranţă, dar despre acest act se vorbeşte foarte rar astăzi, fiind umbrit de cel de la Milano.
 
În prima jumătate a sec. IV d.H, după edictul de toleranţă, la Tomis se întâmplă un lucru foarte interesant. În nord-vestul oraşului antic se naşte un nou cartier, locuit în principal de creştinii care acum nu mai sufereau de pe urma prigoanelor religioase. Acest cartier se numeşte Constanti(an)a (Constantia sau Constantiana).
 
Apariţia acestui nume suportă două variante, la fel de solide. Prima ar fi că numele cartierului tomitan vine de la Flavia Iulia Constantia, sora vitregă mult-iubită a lui Constantin cel Mare şi soţie a împăratului Licinius. A doua ipoteză se referă la Flavia Maxima Constantia, fiica lui Constantius II şi nepoata lui Constantin. Este posibil aşadar ca fie eroul de la Mediolanum, fie băiatul său să fi poruncit ca noul cartier al Tomisului să poarte numele unei persoane iubite.
 
În ultimul secol, specialiştii au opinat că numele Constantia poate veni şi de la alţi împăraţi ulteriori, romano-bizantini sau bizantini, totuşi, primele două variante, ambele de secol IV, par cele mai plauzibile. Ce ştim sigur este că, în timp, numele Constantia va fi tot mai popular şi va fi folosit pentru întreg oraşul, iar numele Tomis va ajunge să nu mai fie uzitat...
 
În timpul constantinilor, Tomisul se dezvoltă şi mai mult. Ultimul împărat păgân al Romei, Iulian Apostatul (361-363), ordonă ca în Scytia şi mai ales în apropierea Tomisului să fie refăcute drumurile de coastă.
 
În a doua jumătate a sec. IV reapare pericolul got. Goţii vor să ajungă în Tracia, presaţi din spate de migratorii huni... Noul împărat al Romei este Flavius Valens, iar acesta declanşează o campanie contra goţilor, între 367 şi 369. Va face pace cu goţii lui Atanaric pe un pod de vase la Noviodunum (Isaccea), reuşind să stopeze migraţia acestora şi să impună câteva reguli clare. Filozoful şi senatorul Themistios l-a însoţit pe împărat în Scytia şi a scris ulterior despre lucrările efectuate în provincie, din ordinul acestuia.
 
Astfel, sunt reconstruite apeducte, depozite şi porturi, în întreaga zonă, şi chiar este renovată cetatea Cius (azi, comuna Gârliciu). În 369, după ce face pace cu goţii, Valens vine la Tomis, pe care Sozomenos îl descrie ca un „mare şi bogat oraş“, capitală de provincie şi sediu de episcopie pentru toată Sciţia Mică.
 
Acum, în acest an 369 şi cu prilejul vizitei lui Valens, se petrece un episod extrem de important în istoria Tomisului. Împăratul este adept al sectei ariene, credinţă creştină care era în contradicţie cu regulile acceptate de Biserică în 325, la Sinodul Ecumenic de la Niceea.
 
Valens se întâlneşte cu episcopul Tomisului, Bretanion, în catedrala oraşului. Cel mai probabil, aceasta era bazilica descoperită de arheologi sub ruinele unui actual hotel din zona Esplanada. Potrivit cronicarilor creştini, la întâlnire era prezentă aproape toată suflarea oraşului.
 
Valens i-a cerut episcopului să renunţe la credinţa acceptată de întreaga lume creştină şi să adere la erezia lui Arie. Bretanion se opune şi are curajul de a-l sfida pe împărat şi de a părăsi catedrala, fără încuviinţarea acestuia. Şi pentru ca umilinţa lui Valens să fie şi mai mare, toţi enoriaşii tomitani au urmat calea episcopului, iar împăratul s-a trezit singur în catedrală, doar cu însoţitorii săi. Bretanion şi tomitanii au mers într-o biserică mai mică a oraşului şi au stat ore întregi rugându-se.
 
Se spune că Valens a vrut să îl pedepsească pe Bretanion şi să îl exileze, dar a renunţat la acest gând, întrucât se temea de o rebeliune a poporului. Tomitanii erau foarte importanţi pentru imperiu în acea vreme, ei fiind cei care îi opreau pe migratori să intre în celelalte provincii controlate de romani.
 
Descris de istoricii bizantini de mai târziu ca un bărbat „destoinic şi renumit prin virtute“, Bretanion a continuat să păstorească ani buni poporul Tomisului şi chiar întreaga Scytie Minor şi mult mai târziu, după ce Valens a ieşit din istorie, fiind ucis de goţii lui Frithigern în bătălia de la Adrianopole, în 378.
 
În anul 382, un alt împărat, Theodosius I (379-395), încheie pace cu aceşti goţi şi îi lasă să se aşeze la nord şi la sud de Dunăre, dându-le pământ şi în Scytia Minor. Viaţa goţilor federaţi era foarte bună, erau autonomi, scutiţi de la dări, imperiul le dădea hrană şi daruri scumpe, iar pentru toate acestea, ei trebuiau doar să se ridice la luptă, din când în când, împotriva altor migratori. Dar tot nu erau mulţumiţi, pentru că nu aveau voie să intre în oraşele mari ale Pontului.
 
Aşa se întâmpla şi cu goţii ce îşi aveau aşezare lângă cetatea Tomis. Aceşti războinici îi batjocoreau adesea pe cei din oraş, care abia dacă nu mureau de foame, în timp ce migratorii aveau de toate. Dar într-o zi, străinii au mers şi mai departe şi s-au gândit să intre în cetate, să o jefuiască şi să facă alte grozăvii.
 
De această hotărâre a lor află însă pe dată comandantul gărzii tomitane, pe nume Gerontius. Istoricul bizantin Zosimus a scris despre acesta, în cartea sa „Historia Nova“, că era „un bărbat destoinic, de o forţă fizică grozavă şi apt pentru orice ispravă de război“.
 
Romanul ordonă soldaţilor săi să îl însoţească într-o expediţie de pedepsire a străinilor, dar militarii refuză (!), fiindu-le prea mare frică de războinicii străini. Gerontius nu renunţă la decizie şi iese hotărât din cetate, însoţit de doar doi-trei apropiaţi. La început, goţii se amuză pe seama temerarilor şi trimit împotriva lor câţiva dintre cei mai puternici războinici. Sub loviturile năprasnice ale comandantului, aceştia cad unul după altul. Patrulele militare de pe ziduri prind curaj când văd faptele şefului lor şi ies să îl ajute. Totul se transformă într-o luptă sângeroasă, pe care tomitanii o câştigă clar.
 
Cei câţiva goţi care scapă reuşesc să se ascundă într-o misiune creştină din apropierea zidurilor oraşului.
 
În loc să primească recunoştinţa împăratului, Gerontius se trezeşte că acesta este foarte supărat pe el, întrucât îi atacase „aliaţii“ şi nu vrea să ia în seamă spusele ofiţerului. Gerontius este la un pas să fie condamnat la moarte, fiind chiar acuzat că ar fi furat de la goţi cadouri scumpe, primite de la împărat. Militarul îşi demonstrează însă nevinovăţia (podoabele fuseseră duse în tezaurul oraşului), dar tot este alungat, deposedat de bunuri şi posesiuni şi exilat în altă provincie a imperiului.
 
Ironia face ca, după câţiva ani, Theodosius să aibă din nou probleme cu goţii, şi tot la Tomis. Îşi aduce aminte atunci de viteazul Gerontius, îl recheamă pe acesta, iar militarul scapă oraşul de primejdie, încă o dată. Ofiţerul cel viteaz a păzit zidurile oraşului ani mulţi de atunci înainte, până când a murit de moarte bună, onorat şi respectat ca un adevărat erou în viaţă, de către locuitorii oraşului Tomis...
 
(Va urma)
 
Bibliografie
 
Livia Buzoianu, Maria Bărbulescu - Historical and archeological commentary, Ex-Ponto 2012, versiune limba engleză - Corina Apostoleanu, pag 178-182
 
Izvoarele istoriei României (II) (FONTES) „De la anul 300 până în anul 1000“ - Mihăescu, Ștefan, Hâncu, Iliescu, Popescu - Ed. Academiei RSR 1976
 
Despre Cristian Cealera
 
Născut pe data de 16 iulie 1974, în Techirghiol, Cristian Cealera a urmat cursurile şcolilor nr. 25 şi nr. 12, a absolvit Liceul „Decebal“, promoţia 1992, după care a urmat Facultatea de Drept, licenţiindu-se în criminalistică. După absolvirea facultăţii, a urmat stagiul în armată, apoi, timp de trei ani, a lucrat ca jurist la o societate din Mangalia. Din 2001 a lucrat, timp de 15 ani, în presă, inclusiv la ziarul ZIUA de Constanţa. A început să scrie despre Dobrogea în 2005, la ZIUA, apoi la România Liberă, iar din 2007 a început să realizeze la CTV filme documentare despre siturile arheologice din Dobrogea.
 
Citeşte şi:
 
După 15 ani de presă, Cristian Cealera şi-a descoperit o nouă vocaţie
 
Interviu cu publicistul Cristian Cealera - „Nu m-am considerat niciodată un scriitor, ci mai repede un cronicar de Ev Mediu“
 
Cimerienii, Mikra Skythia, Herodot şi expediţia lui Darius cel Mare