Invitati

#citeșteDobrogea Lucruri mai puțin știute despre omul de cultură enciclopedică Mihail Kogălniceanu


Familia Kogălnicenilor
era din categoria marilor proprietari de pământ din zona fostului judeţ Fălciu, îşi trăgea numele de la râul Kogâlnic, din judeţul basarabean Orhei, pe malurile căruia se întemeiaseră primele familii cunoscute încă din secolul al XVII-lea.
6 septembrie 1817, se năștea, într-o familie de boieri, Mihail Kogălniceanu. Cel care avea să devină un om politic de anvergură, care a traversat mai multe epoci, a fost istoric important, scriitor, jurnalist, diplomat, membru fondator al Societăţii Academice Române și președinte al Academiei Române.

 Să dăm citire însemnării tatăl său scrisă în Ceaslovul naşterilor şi morţilor familiei Kogălniceanu: „Să ştie că s-au născut fiul nostru Mihail tot în zilele Preaînălţatului domn Scarlat Callimac la anul 1817, septembrie 6, gioie demeneaţa în zori de ziuă în ceasurile de noapte la nouă ceasuri, în ziua prăznuirei uneia dintre minunile Sfântului Arhanghel Mihail şi l-au botezat luminata domniţă Mărioara Callimac”. A fost botezat în religia ortodoxă, în 14 ale aceleiaşi luni, la biserica Sf. Gheorghe din Iaşi, de către economul Antonie.

Mihail era fiul cel mare al vornicului Ilie Kogălniceanu şi al Catincăi Stavilă, orfană crescută în familia viitorului domn Mihail Sturdza. Referitor la mama sa, Mihail Kogălniceanu afirma: „Maica mea, Catinca, născută Stavillă, era coborâtoare dintr-o familie genoveză, stabilită de secole în vechea colonie genoveză Cetatea Albă (Akerman), de unde apoi s-a fost răspândit în toată Basarabia, unde şi astăzi sunt mulţi proprietari purtând numele de Stavillă”.
 
Copilul Mihail Kogălniceanu a fost educat, mai întâi, la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, apoi a fost instruit de către Gherman Vida, un călugăr care aparținea Școlii Ardelene. Cursurile primare le-a urmat la pensionul lui Victor Cuénim din Iași şi la Institutul francez al lui Lincourt de la Miroslava, localitate aflată în apropiere de Iaşi. În această perioadă, a fost coleg cu Vasile Alecsandri și Alexandru Ioan Cuza.

 În vara anului 1834, la vârsta de 17 ani, ajutat de domnitorul Mihail Sturdza, Kogălniceanu a pleacat să studieze la Colegiul din Paris. Șederea sa în Lunéville a fost întreruptă de intervenția oficialităților țariste, care implementaseră în Moldova  Regulamentul Organic, și  care considerau că studenții de la Colegiul Lunéville asimilau idei rebele.

Astfel, s-au făcut presiuni și toți studenții moldoveni, inclusiv fiii lui Sturdza, beizadelele Dimitrie şi Grigore Sturdza, și ai altor nobili, au fost retrași din școlile franceze la sfârșitul anului 1835 și au fost înscriși la instituțiile de învățământ din Prusia.

Kogălniceanu s-a înscris la Universitatea Humboldt din Berlin. Conform propriilor mărturii, în perioada studiilor de la Berlin, grupul de studenți moldoveni, din care făcea parte și Kogălniceanu, a fost ținut sub supravegherea atentă de către domnitorul Sturdza.
În anul 1838, Kogălniceanu a revenit la Iași, iar domnitorul Sturdza l-a numit locotenent-aghiotant, apoi căpitan-aghiotant al domnitorului, din 1840.
 
Este perioada în care face parte din cercul revoluționarilor români, alături de Ion Ghica, C.A. Rosetti, N. Bălcescu ș.a. și începe să publice o serie de lucrări istorice.
 
A fost, pe rând, scrii­­tor, editând șase tomuri din Leto­pisețele Valahiei și Moldovei, patron de tipografie, istoric, traducător și publicist. În tot acest timp a practicat și avocatura, iar pentru o scurtă perioadă de timp a fost profesor de istorie națională la Academia Mihăileană din Iași. Fondează şi scrie la „Dacia literară”, 1840, „Arhiva românească”, 1840, „Propăşirea”, 1844.
 
La Kogălniceau, ideile erau lăsate slobode într-un discurs care trăda omul de cultură enciclopedică. Activitatea sa editorial-publicistică atinge apogeul la 30 ianuarie 1840, când  Mihail Kogălniceanu, împreună cu alţi colegi de generaţie, pune bazele revistei Dacia literară. În articolul „Introducţiune” din primul număr al revistei, Mihail Kogălniceanu a militat pentru combaterea imposturii și a imitării fără discernământ a scriitorilor străini și a traducerilor mediocre, optând pentru crearea unei literaturi cu specific național, inspirată din „istorie, natură și folclor”. A susținut ideea dezvoltării unui spirit critic obiectiv („Critica noastră va fi nepărtinitoare. Vom critica cartea, iar nu persoana”- a fost dezideratul estetic și etic al Daciei literare) și impunerea unui sistem de valori pentru publicul autohton.  

Până să intre în politică, M. Kogălniceanu a fost directorul Teatrului Național din Iași și a publicat o serie de opere alături de unii dintre prietenii săi apropiați. Preluate din estetica romantică europeană, ecoul acestor deziderate pot fi regăsite în operele generației pașoptiste, reprezentate de Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Constantin Negruzzi, Al. Donici, C. Stamati, Grigore Alexandrescu  etc. A avut legături cu organizația secretă „Frăția”, aderă la Francmasonerie, în loja în „La Rose du Silence” (Trandafirul Tăcerii). Frăția era o societate secretă înființată în 1843 de Nicolae Bălcescu, Ion Ghica și Christian Tell.

În spațiul românesc, francmasoneria a pătruns pe mai multe căi, boierii au fost probabil inițiați în masonerie de ofițerii ruși, în timpul războaielor ruso-turce. Simbolurile clasice ale masonilor erau: echerul, compasul și firul de plumb. Venerabilul Ion C. Brătianu, viitorul prim-ministru, a devenit Mare Maestru al Ordinului Masonic Român. De amintit este faptul că Lojele masonice din țară s-au implicat și în activitatea „Monstruoasei Coaliții”, care avea drept scop înlăturarea lui Cuza și instaurarea prințului străin.

Prima lojă masonică atestată documentar a fost la Iași, în 1776. Curios sau nu, în același an 1776 s-au născut Statele Unite ale Americii și s-a conceput bancnota de un dolar, având întipărită pe ea piramida cu 13 trepte, simbol al noii ordini. 

A editat reviste pentru emanciparea oamenilor de rând, a sprijinit prin propriul proiect de lege, acceptat de domnitor, referitor la eliberarea din robie a ţiganilor, a militat pentru diversitate şi egalitate de şanse și a fost apropiat cercurilor revoluţionare din Franţa. A fost supravegheat şi chiar urmărit pentru activitatea sa considerată împotriva stăpânirii de la Iași. În jurul anului 1843, Mihail Kogălni­ceanu era suspectat de autoritățile din Moldova din cauza entuziasmului său pentru reformă.
 
În anul 1844 i s-a revocat dreptul de a tine prelegeri de istorie.
 
În timp ce călătorea în Viena ca reprezentant secret al opoziției politice moldovene (încercând să se apropie de Metternich și să discute despre detronarea prințului Sturdza), i-a fost suspendat pașaportul. 
 
Relațiile sale cu domnitorul Mihail Sturdza s-au răcit considerabil, astfel că din 1846 a plecat într-o călătorie în Franța și Spania. În 1847, prinţul Sturdza a decis suprimarea limbii române în învăţământul secundar şi superior. Academia Mihăileană a fost transformată într-un colegiu francez.
 
Revenit la Iași, nu s-a implicat în mod direct în mișcările revoluționare din Moldova. Adept al ideilor reformiste, nu poate lua parte la încercarea revoluţionară de la Iaşi (27 martie 1848), gruparea care a pregătit schimbarea de la 1848. Din prudență, Kogălniceanu a trecut graniţa în Bucovina, iar la Cernăuți a redactat documentul „Dorințele Partidei Națio­nale din Moldova” şi Proiect de Constituţie pentru Moldova, programe politice destinate reformării sociale şi politice. A colaborat la ziarul „Bucovina”.  
 După insusccesul acţiunii a fost nevoit să se refugieze o vreme în străinătate. În anul 1848, a fost oferită o recompense pentru prinderea sa, „viu sau mort”. 

Revenit în ţară în 1849, i se încredinţează de către noul domn, Grigore Alexandru Ghica (1849-1853; 1854-1856), funcţiile de director la Departamentul Lucrărilor Publice (1849-1850) şi a devenit director al Departamentului Treburilor din Lăuntru (1851-1852). În cele din urmă și relațiile cu Ghica s-au răcit considerabil, astfel că viitorul prim-mi­nistru a devenit și industriaș, având o fabrică de postav la Târgu Neamț.
Devine unul dintre liderii Mişcării Unioniste din Moldova.

După războiul Crimeii (1853-1856), în noul context internaţional, când se prefigura un viitor luminos pentru Principatele române, Kogălniceanu a desfășurat o bogată activitate unionistă. În octom­brie 1855, a înființat ziarul „Steaua Dunării”. A fost unul dintre inițiatorii constituirii Societății Unirea (mai 1856) și a fost printre membrii cei mai active ai Comitetului Central al Unirii de la Iași, fondat la 7 februarie 1857

După iertarea paşoptiştilor, în 1857 a fost ales deputat de Dorohoi, în Divanul ad-hoc al Moldovei, unde ideile sale şi faptele îl consacră ca un unionist desăvârşit.

Actul Unirii, concepţia politică, conţinutul, cât şi acţiunile alături de ceilalţi 300 de oameni cu fervoare patriotică şi învăţaţi pot fi trecute în dreptul numelui său. Pe 5 ianuarie 1859, în ședința istorică a Adunării Elective din Mol­dova, Mihail Kogălniceanu a pledat pentru alegerea ca domnitor a colonelului Alexandru Ioan Cuza. Rosteşte discursul de primire a jurământului depus de domnul Unirii, în care arăta că „prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare, s-a reînălţat însăşi naţionalitatea română... Alegându-te pre tine domn în ţara noastră, noi am vroit să arătăm lumii aceea ce toată ţara o doreşte: la legi nouă om nou”. 

În primii ani ai domniei lui Cuza, Kogălniceanu a fost numit membru al Comisiei Centrale de la Focșani, apoi președintele Consiliului de Miniștri de la Iași. A devenit un colaborator foarte apropiat al lui Alexandru Ioan Cuza, astfel că acesta l-a ales să îi devină mâna dreaptă în adoptarea și punerea în aplicare a unui val de reforme care să pună bazele constituirii statului român modern. 
Polivalent, enciclopedist, Kogălniceanu și-a construit o temeinică cultură generală care l-a ajuta foarte mult să străbată căile către ascensiunea politică până la demnitatea de preşedinte al Consiliului de Miniştri (11 octombrie 1863-26 ianuarie 1865, timp în care este şi ministru al Internelor, Agriculturii şi Lucrărilor Publice), realizează marile reforme care vor constitui fundamentul României moderne: secularizarea averilor mănăstireşti, scăderea censului şi lărgirea bazei electorale prin reforma electorală, reforma agrară, prin care au fost împroprietărite circa 500 000 de familii ţărăneşti, adoptarea sistemului metric de măsuri şi greutăţi, a Codului Civil şi a Codului Penal, adoptarea Legii instrucţiunii publice şi a Legii pentru organizarea puterii armate, înfiinţarea Şcolii Superioare de Litere, a Şcolii de Ponţi şi Şosele, Mine şi Arhitectură, a Şcolii de Belle-Arte din Bucureşti. 

Chiar dacă a fost mâna dreaptă a domnitorului Principatelor Unite Române, viitoarea Românie, Kogălniceanu a continuat să predea şi la Academia Mihăileană, ca profesor de istorie. Dar activitatea politică i-a ocupat timpul aproape integral, neglijându-şi chiar şi familia.

M. Kogălniceanu a fost autorul proiectului de lege ce seculariza averile mânăstireşti (ale Bisericii greceşti, dar şi ortodoxe române) cap de pod pentru derularea actului împroprietăririi, în ciuda unei rezistenţe de neclintit a proprietarilor de pământ, respectiv, partida conservatoare. În decembrie 1863, a fost adoptată legea secularizării averilor mănăstirești, prin efectul căreia 25% din suprafața arabilă a țării a intrat în sfera funciară a statului român.

În anul 1864 au fost promulgate legile privind organizarea administrației. Una dintre cele mai importante înfăptuiri a fost reorganizarea justiției. Legea electorală a scăzut censul și a sporit considerabil numărul alegătorilor.

Cea mai importantă a fost legea rurală din 1864. Potrivit acesteia claca era desființată, iar sătenii clăcași au devenit pe deplin proprietari liberi pe locurile supuse posesiunii lor. Ță­ranii au fost împărțiți în: fruntași, mijlocași și pălmași și au primit pământ prin despăgubire, în funcție de această împărțire și de numărul de vite avute în posesie. 

Tot M. Kogălniceanu a fost cel pus la zid după ce a anunțat decretul domnesc al lui Cuza privind dizolvarea Parlamentului – lovitura de stat de la 2 mai 1864, care se opunea reformelor, la fel şi plebiscitul pentru aprobarea noii Constituţii (Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, 1864), care acorda atribuţii lărgite executivului reprezentat de domn şi de guvern.
Relaţiile sale cu prietenii şi fraţii de credinţă s-au răcit, iar cu domnitorul abia dacă se mai salutau.

În pofida acestor măsuri adoptate, între domnitor și primul ministru au apărut treptat disensiuni, care l-au determinat pe Kogălniceanu să renunțe la funcție, fapt petrecut la 26 ianuarie 1865. Atunci când s-a întrezărit formarea unei „monstruoase coaliții” pentru a-l detrona pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Kogălniceanu a refuzat să facă parte din acest complot.

Nu a participat la actul de abdicare forţată al domnitorului, nici nu a fost văzut bine de noul prinţ, Carol I, în primii ani de după 1866, însă capacitatea sa de previziune, ideile şi uşurinţa înfăptuirii l-au readus în componenţe guvernamentale diferite după culoarea politică. O vreme izolat, dar revine, fiind numit ministru al Internelor (16 noiembrie 1868-24 ianuarie 1870; 11 iulie 1879-16 aprilie 1880) şi al Afacerilor Străine (27 aprilie-23 iulie 1876; 3 aprilie 1877-24 noiembrie 1878).

La 10 aprilie 1872, Mihail Kogălniceanu în Prefaţă la Cronicile României sau Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, scria: că s-au împlinit douăzeci de ani de când am dat la lumină întâia ediţiune a Letopiseţelor Moldovei. Astăzi public, ca a doua ediţiune, Cronicile României. În acest interval de douăzeci de ani, câte s-au petrecut în ţara noastră! Însăşi ţara s-a transformat! Visul strămoşilor noştri, marele scop naţional al lui Ştefan şi al lui Mihai, s-a realizat: astăzi avem o Românie. În istoria popoarelor lumii moderne, cu deosebire demnă de toată mirarea este soarta naţiunii române! Când asemene accente dureroase ieşeau din pieptul bătrânilor noştri cronicari, fiecare din ei om de stat însemnat al timpului său… prevedeau şi prevesteau viitoarele nenorociri ale ţării: tăierea sau izgonirea ultimilor domni români, secolul de fier şi de tină al fanarioţilor, prefacerea oraşelor dunărene în cetăţi turceşti, cedarea pe un timp a banatului Craiovei, pierderea până astăzi a Bucovinei şi a Basarabiei, în fine mai mult decât iminenta ştergere a ţărilor române de pe harta Europei! Dară noi nenorociri vin să apese vechile colonii ale lui Traian. Protectoratul rusesc degenerează în proconsulat. Domnii nu sunt decât nişte locotenenţi ai consulilor ţarului. Tot simţământul de naţionalitate şi de libertate este interzis şi înăbuşit!

Împreună cu Ion C. Brătianu este artizanul cuceririi independenţei de stat pe tărâm diplomatic. El a fost artiza­nul încheierii Convenției româno-ruse din 4 aprilie 1877, care permitea tranzitul trupelor țariste pe teritoriul Româ­niei, respectând țării noastre „integritatea existentă” și „drepturile politice”. 

 La 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu în timpul sesiunii extraordinare a Adunării Deputaţilor, ca răspuns la o interpelare, rosteşte memorabilele cuvinte ce vor fi interpretate drept proclamarea oficială a independenţei naţionale: „în stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare...suntem o naţiune liberă şi independentă”. Pe 10 mai, independența a fost proclamată și în Senat, iar declarația a fost promulgată de domnitorul Carol I și publicat în Monitorul Oficial. 

În vara anului 1878, prezintă, alături de acelaşi I.C. Brătianu, punctul de vedere românesc în cadrul Congresului de la Berlin, cerând, între altele, ca nicio parte din teritoriul ţării să nu fie dezlipită, stăpânirea asupra gurilor Dunării şi a Insulei Şerpilor, primirea unor despăgubiri de război şi independenţa de stat. Împreună au suferit pentru raptul din trupul ţării şi pentru atingerile suveranităţii Statului naţional.

În general, era un adept al neutralităţii în politica externă şi al unei politici de colaborare cu statele vecine. După ce și-a încheiat mandatul de la Externe, Mihail Kogălniceanu și-a continuat activitatea diplomatică de ministru plenipotenţiar la Paris (17 aprilie 1880-1 iulie 1881).

Liberal moderat, face parte din Comitetul executiv al noului-creat PNL (1875), apoi din disidenţa acestuia, Partidul Liberal Democrat (1885-1890), condus de Dumitru C. Brătianu; revine în PNL în 1890.

 În ultimi ani de viaţă, Kogălniceanu și Ion C. Brătianu s-au regăsit împreună în Partidul Naţional Liberal. De amintit că Kogălniceanu căuta să-l minimalizeze pe Brătianu prin ironica poreclă de Firfiric. Sabina Cantacuzino, fiica lui Ion C. Brătianu, și-l amintea astfel pe Mihail Kogălniceanu: „Pe cât era de urât, cu un corp diform, avea un farmec nediscutat și o autoritate necontestată.

Același farmec îl exercita asupra femeilor, care în mare parte au fost cauza neliniștitei sale vieți și deselor nevoi de bani
”.
Și, pentru ca simetria vieţilor celor doi mari oameni politici să fie perfectă, Dumnezeu le-a potrivit plecările din cele lumeşti la interval de 45 de zile. Cu o singură nuanţă totuşi: în timp ce Ion C. Brătianu şi-a dat obştescul sfârşit pe patul de suferinţă din casa lui de la Florica, Kogălniceanu a încetat din viaţă pe masa de operaţie a unui spital din Paris, la 20 iunie 1891.

Pasiunile pentru femei și pentru bucătărit sunt laturi mai puțin cunoscute ale personalității lui Kogălniceanu, care a fost un om de lume controversat.

A fost un pasionat al artei culinare și, împreună cu prietenul său Costache Negruzzi, a scris una dintre cele mai interesante cărți de bucate româneşti: „200 de rețete cercate de bucate, prăjituri și alte trebi gospodărești”. Cartea a apărut pentru prima data la Iași, în anul 1841. 

Mihail Kogălniceanu s-a căsătorit, la 10 noiembrie 1852, cu Ecaterina Jora, văduva colonelului Iorgu Scorțescu. A avut trei băieți și cinci fete cu soția sa. Vreme de două decenii a avut o zbuciumată relație extraconjugală cu Raluca „Rallu” Lamotescu. Cu amanta devenită oficială, Kogălniceanu a avut o fiică pe nume Maria. Kogălniceanu i-a cumpărat amantei un domeniu în comuna Călinești (Arges) unde intenționa să se retragă alături de ea. Gelozia Ralucăi Lamotescu (care îi reproșa mereu că nu divorțează) avea însă să compromită definitiv relația lor.

„Kogălniceanu era un afemeiat, ca și Cuza. După moartea fostului prim-ministru, s-a descoperit un carnețel al acestuia în Arhivele Naționale din Iași, unde își trecuse toate amantele. Conform jurnalului intim în care politicianul își trecea cuceririle, Kogălniceanu nu rata nimic. A avut peste 700 de amante, de la femei de serviciu, până la cameriste sau doamne din înalta societate. Umblând prin bordeluri, la braţ cu Cuza, se poate să fi avut și o evidență a amantelor acestuia, însă nu știu dacă era consemnată în carnețel”, afirmă Dan Falcan, istoric și cercetător în cadrul Muzeului de Istorie al Municipiului București.

Femeia ideală nu era doar un mit pentru fostul prim-ministru. În „Iluzii pierdute”, el scria: „Femeia, în lexiconul meu, însemnează o ființă gingașă, slabă, drăgălașă, frumoasă, făcută din flori, din armonie și din razele curcubeului, capricioasă, rea câteodată, bună mai multe ori, o ființă făcută pentru amor (…), care pentru un zâmbet te face de-ți vinzi viața din asta, care când îi blândă ca o turturică, când îi turbată ca o leoaică (…); femeia este un amestec de graîie, de bunătate, de răutate, de duh, de cochetarie, de slăbiciuni și de tărie, a cărei mai toata viața se mărginește întru a iubi și a fi iubită”.  

„Amorul, cea mai nobilă din toate patimile, care atâta la fapte mari, care însuflează eroismul și geniul, care dă idei de cinste și de slavă, care înviază, care farmecă, care aduce pe om într-o lume de vise, unele mai aurite decât altele, cine-l cunoaste, cine-l slăvește? Amorul în Moldova este desfătarea simțurilor, dragostea satirilor. A iubi însemnează la noi a se lua, a se schimba, a se lepăda, a se uita, a se îngurlui..., descria însuși Mihail Kogălniceanu. 

Fiica sa, Lucia Kogălniceanu, i-a călcat pe urme! A fost căsătorită de trei ori, mariaje din care au rezultat opt copii. Constantin Argetoianu (fost prim-ministru și el al României în 1939) nota în memoriile sale că Lucia moștenise de la tatăl său toată inteligența și farmecul: „Își dusese de nas bărbații, în casă și în politică (…) În fastele galante ale boierimii moldovenești, își avusese și dânsa capitolele ei, și dată dracului, îi plăcea la bătrânețe să-și aducă aminte de aventurile tinereții”.

 Dobrogea de după 1878 îi datorează legile, ordinea şi înţelepciunea de a atrage atenţia asupra ei într-o vreme în care opinia publică internaţională îi era defavorabilă, aproape ostilă.  Mihail Kogălniceanu a iubit foarte mult ţinutul dintre Dunăre şi mare. Ca să dea un bun exemplu pentru colonizarea noii provincii, cumpără mult pământ de la refugiaţii turci şi tătari. Nu are bani şi se împrumută de la bancheri. Dar nu cumpără numai pământ în Dobrogea, ci construieşte şi case. În Constanţa a avut trei, în una dintre ele, cea de pe faleză, poposind uneori Regina Elisabeta.

În 24 iulie 1884, Consiliul comunei Constanţa, sub preşedinţia primarului P. Holban, îi adjudecă loturile 1-4, de la Vii, probabil cele unde se făceau şi băi de soare. Anul precedent, îşi construia casa de pe bulevardul Regina Elisabeta, cererea fiind înregistrată înainte de sistematizarea zonei.

Mai târziu, în 1889, Primăria cheltuia bani pentru a ridica un zid de sprijin la malul mării în faţa caselor acestuia. Săpături adânci în pământ şi stâncă, o temelie de piatră, totul pentru a consolida malul şi a proteja construcţia. Kogălniceanu figurează ca proprietar de reşedinţă în oraşul Constanţa.

În 1887, pe tabelul contribuabililor înscrişi în registrele Percepţiei, la circa întâi comunală Constanţa, poziţia 112, figura Mihail Cogălniceanu (cu numele caligrafiat astfel), cu 186 de lei, iar anul următor, impozitul se păstrează nemodificat.

În 1890, în Cameră, M. Kogălniceanu ceruse pentru locuitorii Dobrogei o scutire de amendare către stat. Dorind să arate întregii ţări că slujeşte legile generale, şi nu interesul său, solicita în plenul şedinţei ca legea la care se referea să nu se aplice în cazul a doi proprietari din Dobrogea: el şi fiul său, Vasile, care îşi construise o casă frumoasă la Murfatlar. Poetul Vasile Alecsandri îi scria de la Paris: „Eu, contemporanul tău, amicul tău din copilărie, nu pot să te ştiu astfel părăsit pe ţărmul unde a fost aruncat Ovidiu 2000 ani mai înainte, fără a mă simţi adânc mişcat în sufletul meu“.

Apartenenţa familiei Kogălniceanu la viaţa publică locală este dovedită şi de faptul că, în 1890, cu puţine luni înaintea morţii marelui diplomat român, fiul său, Vasile Kogălniceanu, figura pe lista alegătorilor din Constanţa, la poziţia 270! Spunea că „Am lucrat 30 de ani pentru ţara mea. Nu e o singură reformă, un singur act naţional în care să nu figureze numele meu. Toate legile cele mari sunt făcute şi contrasemnate de mine”.

Îmbolnăvindu-se grav în anul 1886, Mihail Kogălniceanu și-a petrecut ultimii ani din viață publicând documente istorice din fondul Eudoxiu Hurmuzachi, mediatizând descoperirile arheologice din perioada Greciei și Romei antice în Dobrogea de Nord și colecționând documente străine legate de istoria României. Publică Cronicile României sau Letopiseţele Moldovei şi Valahiei (3 vol., 1872-1874) şi Răpirea Bucovinei după documente autentice (1875).  Ca semn de recunoștinţă pentru contribuţia sa la dezvoltarea culturii, spre apusul vieții, Kogălniceanu a fost ales președinte al Academiei Române.
 
Mihail Kogălniceanu a încetat din viaţă pe 20 iunie 1891, la vârstă de 74 de ani, la Paris. A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iaşi.
 
Datorită problemelor financiare lăsate de Mihail Kogălniceanu, Tribunalul Constanţa făcea anunţul pentru vânzarea caselor: „Pentru îndestularea statului cu suma de 94.642 lei 62 bani, ce are a lua de la defunctul Mihail Kogălniceanu din plata pământului cumpărat precum şi răscumpărarea dijmei”.

„Tribunalul, prin Jurnalul nr. 4264 din 13 decembrie 1892, în urma cererii făcute de domnul casier general local prin adresa numărul 19782 a ordonat a se scoate în vânzare imobilele ce debitorul posedă în oraşul Constanţa, în bulevardul Elisabeta şi strada Vânătorilor, care după descripţiunea făcută de agentul respectiv, conform articolului 505, procedură civilă, au următoarea situaţiune - una casă cu două etaje, situată în Constanţa, bulevardul Regina Elisabeta, construită din piatră, învelită cu olane, compusă din 8 camere, 2 antreuri şi osebit bucătărie cu două uşi, având curte şi o fântână. Locul pe care este construcţia împreună cu curtea este în întindere de 500 mp. Şi se limitează cu bulevardul Regina Elisabeta, la miazăzi cu strada Cuza Vodă şi la nord cu proprietatea Solomon Japhet. Una casă despărţită în două cuprinzând în total 16 camere, construită din chirpici, iar temelia de piatră şi învelită cu olane, întinderea locului de 400 mp, limitându-se la răsărit cu casele debitorului din strada Cuza Vodă, la apus cu strada Vânătorilor, la sud cu un loc viran şi bulevardul, iar la nord cu proprietatea Hroni C. Ermide.

Vânzarea se va face la acest tribunal în ziua de 26 septembrie 1892, ora 11, antemeridian (…). Imobilul de pe bulevardul Regina Elisabeta are ipoteca constituită prin actul înscris de la numărul 9 din 15 septembrie 1883 către creditul financiar urban pentru suma de 15.000 lei. Imobilul din strada Vânătorilor este urmărit de domnul Anton Licea şi adjudecat definitiv asupra dumisale însă nefiind depus preţul s-a scos imobilul din nou la vânzare pe contul defunctului”.

A avut o activitate culturală prodigioasă: membru fondator (1868) al Societăţii Academice Române, vicepreşedinte (1886-1887) şi preşedinte (1887-1890) al Academiei Române, preşedinte al Secţiei Istorice a înaltului for. 

În literatură a abordat diverse genuri: corespondenţa, însemnările de călătorie, schiţa de moravuri, nuvela, pamfletul, romanul, teatrul, jurnalist de mare talent. Este unul dintre cei mai mari oratori români, om de cultură enciclopedică, precursor al istoriografiei româneşti. N. Iorga îl considera „cel dintâi istoric critic pe care l-a născut neamul românesc”,

În scrierile sale istorice subliniază ideea continuităţii şi unităţii politice a românilor, argumentează neceşitatea dezrobirii ţiganilor şi înfăptuirea reformelor sociale. 

Considera istoria „cartea de căpătâi a popoarelor”, armă pentru „ocrotirea drepturilor noastre împotriva naţiilor străine”. Între operele sale se numără: Moldau und Wallachei. Românische oder Wallachische Sprache und Literatur (Berlin, 1837), Esquisse sur l'histoire, Ies moeurs et la langue des Cigains, connus en France sous le nom de Bohemiens (Paris, 1837), Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens (Paris, 1837), Cartea Verde a României (1878), Dezrobirea ţiganilor. Ştergerea privilegiilor boiereşti. Emanciparea ţăranilor (1891).

A.D Xenopol spunea:Mihail Kogălniceanu a fost una din acele naturi alese ce greu încap câteva alăturea într-un veac; pentru care timpul care l-a trăit a fost prea scurt şi spaţiul în care i-a fost învoit să se mişte prea neîncăpător spre a dezvolta uriaşa putere a concepțiunilor, cugetărilor si năzuințelor lui”,
 
iar Octavian Goga completează:Ce bloc formidabil de stâncă, ce mare senior al trecutului! Personalitatea lui se aşterne dominatoare de-a curmezişul veacului al XlX-lea la noi, sentinţele lui îşi păstrează valoarea axiomatică în gândirea omului. Privit în diversele ipostaze, de îndrumător cultural şi istoric, de om politic, cumpănind trebile sau iţele echilibrului internaţional, cu cât îl apropii mai mult de orice parte, la orice punct al vieţii sale, el câştigă în faţa celui mai exigent analist. Pe seama unei judecăţi normale deprinsă să puie la cântar oamenii, stări şi lucruri cu gândul de a desluşi liniile mari ale trecutului unui popor, Kogălniceanu apare cu o semnificare cu totul particulară (...), e cel dintâi creier românesc organizat în sens modern, care primeşte şi elaborează problemele gândirii continentului din vremea lui pentru a le pune de acord cu interesele naţionale”.

Mihail Kogalniceanu, Iluzii pierdute. Un întâi amor

 
Într-o seară de iarnă sau de primăvară, zău nu ţi-oi şti spune, pentru că nu sunt astronom, dar ştiu că era în mart, era adunată o mică societate alcătuită de tineri şi de dame asemene tinere; este de prisos să spun că erau şi frumuşele. Această societate era în Iaşi, într-o uliţă al căreia nume nu ţi l-oi spune, fiindcă eu însumi nu-l cunosc. Ştiut este geograficeşte şi statisticeşte că capitalia Moldaviei nu samănă în nimică cu celelalte capitalii blagoslovite de Dumnezeu. Iaşii, oraş vestit prin feredeul turcesc, prin cârnaţii lui Carigniani, prin apa de la Păcurari, prin vorba nemţească a lui Regensburg şi prin plăcintele răposatei madamei dumisale, prin ruinele lui Ipsilant, prin minunatele păpuşe ce tot anul se văd ziua, iar de la Crăciun şi până la lăsatul secului şi noaptea, prin o berărie nemţească, prin lărgimea şi frumuseţa uliţelor, prin o fabrică de chipuri de ipsos, prin arhitectura bordeielor şi baracelor sale, Iaşii, centrul civilizaţiei, a literaturii şi a gunoiului Moldaviei, are uliţe, dar mai nici una cu nume, are optzeci de mii de trupuri, dar nici măcar zece suflete, are poduri prea frumoase şi n-are măcar un pârău; căci, cu toată bunăvoinţa ce am de a lăuda tot ce-i patrie şi a patriei, totuşi nepărtinirea mă opreşte să numesc Bahluiul alt fel decât o mare sau o mlaştină, una şi alta după timp sau vreme, după săcetă sau umezală. Iaşii, care îi oraşul cel mai frumos din lume când îl vezi de departe, sau când îi întorci dosul, este locuit între alte naţii de armeni, cai, jidani, câini, ţigani, boi, din care, după etimologia învăţatului Dionisachi Fotino, se trag şi boierii; mai este locuit şi de o mână de claponi care fac mai mult vuiet — şi mai puţin lucru — decât toate celelalte bipede, dar nu ţi-oi spune numele lor, pentru că am mâncat odată papara şi am hotărât să fiu discret. Iaşii este locuit de toate aceste noroade, seminţii, dobitoace şi vietăţi, şi lucrul cel mai rar ce întâlneşti în capitalia Moldaviei este un moldovan. 

Despre Costin Scurtu
Prof. dr. Costin Scurtu este şeful Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I“ - Filiala Constanţa. A urmat cursurile Facultăţii de Istorie şi Ştiinţe Politice a Universităţii „Ovidius“ Constanţa. A absolvit Şcoala doctorală a Facultăţii de Relaţii Economice Internaţionale din Academia de Ştiinţe Economice Bucureşti. A obţinut atestatul de muzeograf şi definitivatul în învăţământ. Este autor de lucrări de istorie, economie, sociologie, istoria artei militare, legislaţie militară şi serviciul religios militar. Este consultant ştiinţific pentru realizarea de filme documentare şi festivaluri de reconstituire istorico-militară. Este preşedintele onorific al asociaţiilor culturale şi de reconstituire istorico-militară „Astra Dobrogeană“ şi „Tomis“. Este speaker la evenimente publice şi sărbători naţionale organizate de autorităţile locale din Constanţa. Desfăşoară numeroase activităţi de voluntariat pentru promovarea istoriei şi a tradiţiilor militare româneşti, păstrarea şi prezentarea patrimoniului cultural, implicarea iubitorilor de istorie în realizarea diferitelor evenimente cu rol educaţional şi întărirea sentimentului patriotic


 

Ti-a placut articolul?


Nume:

Email:

Comentariu*:

Articole asemanatoare

#citeşteDobrogea „Constanţa pitorească“ (1908) Povestea vieţii nefericitului poet Ovidiu, „perit din cauza geniului“

23 Sep 2019 389

#citeșteDobrogea 175 de ani de la nașterea lui Remus Opreanu - un model al demnitarului dedicat binelui public

22 Sep 2019 376

#citeșteDobrogea Ctitorul Cazinoului, prefectul Scarlat Vârnav, 168 de ani de la naștere

22 Sep 2019 355

#citeșteDobrogea În 1957, lumea Antichității era adusă pentru prima oară pe scena constănțeană, în spectacolul „Ovidius“

21 Sep 2019 465

#citeșteDobrogea „Constanța pitorească“ (1908) Odiseea vasului „Carol I“, pe o Mare Neagră înghețată

21 Sep 2019 682

#citeşteDobrogea „Istoria Dobrogei“ (1998) Lecţii esenţiale de istorie dobrogeană. 20 septembrie 1940 - evacuarea Cadrilaterului

20 Sep 2019 507

#citeşteDobrogea „Constanța pitorească“ (1908) Chiar şi-acum un secol, Portul Constanța era mai „viu“ decât astăzi (galerie foto)

20 Sep 2019 497

#citeșteDobrogea „Constanţa pitorească“ (1908) Cu amărăciune, despre Cazinoul de-acum un secol, animat de cele mai bune orchestre din ţară (galerie foto)

19 Sep 2019 1232

#citeșteDobrogea Activitatea sanitară pe Valea Kara-su

18 Sep 2019 701

#citeşteDobrogea Arşavir Acterian, un martor de excepţie al epocii sale

18 Sep 2019 487

#citeşteDobrogea „Constanţa pitorească“ (1908) Fasoanele domnișoarelor de pension, etalate pe bulevardul Elisabeta, acum un secol (galerie foto)

18 Sep 2019 711

#citeșteDobrogea „Constanța pitorească“ (1908) „Tomisul şi-a salvat amintirea şi istoria, în ruinile sale şi monedele vechi găsite pe urmă“ (galerie foto)

17 Sep 2019 1180

#citeşteDobrogea „Constanța pitorească“ (1908) Geamiile, o curiozitate a Constanţei. „Pe străinii veniţi de pe aiurea îi opreşte în loc solemnitatea acestor rugăciuni“ (galerie foto)

16 Sep 2019 1414

#citeşteDobrogea „Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei (1878-1947)“ Sosirea autorităților militare româneşti în Tulcea, prilej de sărbătoare şi speranţă

16 Sep 2019 646

#citeșteDobrogea Inaugurarea primei biblioteci din Dobrogea, pusă la dispoziția cetățenilor „cari vor dori a se lumina”

15 Sep 2019 390