De ce nu au bani traducătorii români

 

„Pentru a-i desemna pe indivizii prinşi între mai multe culturi, francezii folosesc cuvântul «passeurs de cultures», adică «traficanţi de cultură», sintagmă potrivită şi în cazul traducătorului. El transportă sens, noimă, dintr-un spaţiu în altul, prin metode mai mult sau mai puţin ilicite lingvistic, dar întotdeauna chibzuite, fiindcă, adesea, limba-ţintă nu se arată suficient de cuprinzătoare pentru a reda cu fidelitate conţinutul original” - Deliana Vasiliu (conferenţiar doctor, Catedra de Limbi Romanice şi Comunicare în Afaceri - ASE, Bucureşti).
 
„Profesionalismul traducătorului înseamnă nu numai să ştie foarte bine limba din care traduce şi excelent limba în care traduce, stăpânind un vocabular bogat din toate registrele stilistice (dacă se poate!), ci şi să cunoască în mod nuanţat cultura celor două limbi. În plus, ca să găsească echivalări perfecte ale textului, trebuie să aibă şi talent. Chiar îndeplinind condiţiile de mai sus, nu oricine poate traduce orice; de exemplu, eu cred că poezie nu poate traduce decât un poet! După cum, ca să traduci cu rigoare o carte de lingvistică, trebuie să te pricepi la lingvistică.
 
Cu ani în urmă, ca să ţi se dea să traduci o carte ţi se cerea să ai Carnet de traducător, care se obţinea greu, în urma unui examen serios, organizat pe domenii (beletristică, ştiinţe sociale etc.), examen în urma căruia primeai note din partea unei comisii alcătuite din profesionişti consacraţi, iar editorul se putea astfel orienta asupra valorii unui traducător. La editurile serioase ţi se cerea să dai şi o probă de traducere din textul care urma să-ţi fie încredinţat. Acum traduc foarte mulţi diletanţi. Am constatat acest lucru în calitate de confruntător şi evaluator al unor traduceri atât de filme, cât şi de cărţi” - Marina Rădulescu Sala - cercetător ştiinţific la Institutul de Lingvistică, redactor pentru traduceri de filme şi traducător la ProTV (1996-2005). Evaluator pentru premiile de traducere ale Uniunii Latine.
 
Lucrurile s-au înrăutăţit tot mai tare, de unde putem lesne deduce de ce cu o floare nu se face primăvară…
 
Probleme cu drepturile de autor erau mai vechi de 2002. Este de-ajuns să citiţi atât: „Cum să mă cert cu x? Cine mă mai publică/reprezintă?“ Şi astfel, cel deposedat de drepturi înghite în sec, în perspectiva unei viitoare, iluzorii, „mici înţelegeri“, fără să priceapă că, nereclamându-şi dreptul, se face părtaş la marea dezordine morală şi legală.
 
Nu deschid aici Cutia Pandorei a „sărăciei“ editurilor care, în cel mai fericit caz (adică atunci când nu te pun să aduci bani de acasă sau să cauţi sponsorizări), plătesc drepturile de autor doar ca procente infime din încasări, iar pe cele de traducere, cu echivalentul unei pagini de culegere computerizată. În pofida faptului că le-ai cedat drepturile pe… zece ani sau, uneori, practica cea mai nouă, pe toată viaţa. Nu deschid nici discuţia despre utilizarea imaginilor de opere de artă, de fotografii cu copyright, de portrete de persoane sau fotografii artistice furate de pe net. Ne-am pierde într-o sumă de exemple şi explicaţii punctuale pe care nu ni le permite spaţiul.
 
Fiindcă, peste toate, o întrebare majoră rămâne deschisă: care dintre utilizatorii produselor noastre intelectuale şi artistice ne va respecta, câtă vreme noi înşine nu demonstrăm că ne respectăm pe noi şi, fireşte, între noi?
 
Cât despre întrebarea de ce nu au bani traducătorii români, răspunsul este foarte simplu. Mulţi dintre ei nu au atitudine şi nu-şi respectă munca, dar şi pentru că cei care au nevoie de traducători de texte literare aleg de pe piaţă pe cei mai ieftini. Or, se ştie şi e probată treaba asta: cei mai ieftini nu sunt şi cei mai buni. Editorii însă nu şi-au învăţat lecţia. E cam aceeaşi poveste ca şi în învăţământ, cu profesorii. Muncesc pe rupte, sunt plătiţi la Paştele Cailor, dar continuă cu masocheala până în pânzele albe.
 
Traducătorii semnează contracte ca şi cum chiar ar valora ceva. Unde sunt vremurile când cuvântul dat era literă de lege? Traducătorii respectă aceste contracte, sunt dispuşi să fie penalizaţi atunci când întârzie lucrările (n.b. deşi deadline-urile sunt foarte strânse), dar apoi, când au probleme, le e frică de justiţie, de zici că ar fi cei mai mari infractori, nu oameni care ştiu limbi străine şi care au investit în treaba asta ani de învăţătură, răbdare, dedicaţie etc.
 
O să vorbesc, în trecere, despre traducătorii din edituri. Am luat cunoştinţă de prea multe cazuri de ţepe ca să fie enumerate aici. Mă opresc doar la câteva şi putem avea o idee.
 
Caz 1. Acum câţiva ani, la Târgul de carte „Gaudeamus”, noiembrie 2007 mai exact, lua cuvântul actorul Eugen Cristea (îl ştiţi din emisiunea pentru copii „Feriţi-vă de măgăruş!”, de acum câţiva ani). Prezenta atunci o carte pe care o tradusese şi spunea aşa, cam printre dinţi: „Poate ar fi bine dacă editorii şi-ar plăti totuşi traducătorii”. Cum adică ar fi bine? Păi e musai să-i plătească! Ca să aflăm că nu numai că actorul-traducător n-a fost plătit, dar că a tradus în total zece cărţi de-ale lui Zelazny, fără să vadă niciun ban. Auch! Cum, dom'le? Să traduci aşa, la nesfârşit? Nu-ţi dai seama ce precedent creezi?
 
Au contraire, înseamnă că eu devin chiar o mare nesimţită că-mi vreau banii de la prima traducere şi imediat după cinci luni de la publicare, deşi contractul zicea că după două luni îi voi vedea pe toţi de-a fir a păr, dar hai, zic, să fim înţelegători, să nu creadă editorul că nu înţelegem afacerile şi eforturile de a publica romane minunate, ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti şi visele mele de a-mi petrece vacanţe bine-meritate in insule greceşti nu s-ar mai nărui.
 
Caz 2, 3, 4, 5 (pot face un foileton, dacă doriţi). Sunt destui traducători care încă mai speră să-şi primească banii pe prima traducere, acceptând deja o noua lucrare, culmea, de la aceeaşi editură care i-a ţepuit, dar au încredere în alţii că-i vor speria pe domnii editori prin acţiunile lor. Asta e atitudinea pe care o găseşti şi în unele cancelarii, unu' vorbeşte, iar ceilalţi tac ca şobolanii, deşi au aceleaşi probleme. Nu numai că nu-l susţin pe cel care se luptă pentru drepturile lor, dar mai şi pleacă privirea în pământ.
 
Acest lucru nu-l voi înţelege niciodată, dar, mă rog, asta este dilema mea şi, în acelaşi timp „greşeala” în care persist. Stăm şi ne crucim şi ne resemnăm cu faptul că nu suntem primii, singurii şi nici ultimii. Că facem parte din sistemul editorial care aruncă pe piaţă cărţi dintr-o mare dragoste pentru bani. Aceasta e cultura. Unii o fac de drag, alţii profită cu bucurie. Unii creează precedente, alţii, ca mine, latră la lună.
 
Enervarea mea se îndreaptă nu către editorii speculativi, ci taman către cei ce le fac jocurile. La un calcul simplu însă, din datoriile pe care le are o editură faţă de colaboratorii săi (deşi prost plătiţi, în fapt, neplătiţi) poate ieşi o sumă frumuşică, numai bine să se pună bazele unui nou departament, mai junior, aşa.
Îmi pasă de cei care se vor duce mâine fir întins la familiile lor cu speranţa că au de lucru la o traducere şi vor contribui la bugetul familiei sau măcar vor plăti rata la bancă. Îi şi văd la birou buchisind de zor, cu dioptriile din ce în ce mai mari. Poate citesc înainte articolul acesta şi iau aminte.
 
Să auzim de bine, că de rele poate sunteţi sătui!
 
Sursa foto: gsdmagazine.org