Dimitrie Cantemir şi Dobrogea (III) Despre misteriosul neam al citakilor

În călătoriile sale prin Dobrogea otomană, cărturarul moldovean a avut ocazia să întâlnească reprezentanţi din toate etniile ce îşi duceau traiul pe aceste meleaguri, pentru că provincia dintre Dunăre şi Mare era şi pe atunci, ca şi acum, un tărâm cosmopolit.


 
Dimitrie Cantemir nu enumeră toate neamurile din Dobrogea, dar numeroase alte izvoare istorice ne spun că aici, în sec. XVII-XVIII trăiau turci, tătari, români (băştinaşi sau veniţi de dincolo de Dunăre, din Moldova sau din Ţara Românească), bulgari, greci şi… citaki. Pe aceşti citaki, Cantemir nu numai că îi menţionează, dar îi descrie chiar în detaliu, având foarte multe date despre ei şi despre viaţa pe care aceştia o duceau.
 
Aceşti citaki (citaci sau ciutaci) din epoca medievală sunt un popor misterios, despre care astăzi nu se cunosc prea multe lucruri, iar identificarea lor naşte încă aprige controverse între specialişti. Nu vom încerca să intrăm în această polemică, dar este logic să prezentăm toate ipotezele apărute pe marginea originii acestor citaki.
 
Unele surse îi prezintă pe citaki ca fiind un fel de tătari, turanici de confesiune musulmană, amestecaţi însă genetic, în timp, cu creştini. Alte surse îi numesc de-a dreptul turci. O altă ipoteză este că ei ar fi fost din tribul kipcak, neam care, după unii, era doar înrudit cu cel al cumanilor, iar după alţii - neam din marea familie cumană.
 
Cronicarul moldovean Grigore Ureche (1590-1647) îi menţiona în sec.XVII pe citaki ca fiind locuitori ai Dobrogei şi membri ai oştii otomane. El scria că otomanii îi înrolau adesea pe citakii dobrogeni, dar că aceştia făceau parte mai degrabă din trupe auxiliare, folosite pentru diverse munci sau ca rezerve ale armatei de elită angajată în conflicte directe. Ureche îi numea pe citaki ca “turci ciutaci”.
Tot în veacul al XVII-lea, ei erau menţionaţi şi de celebrul geograf şi călător turc Evlyia Celebi (1611-1682), cel care a trecut de mai multe ori prin provincie şi care a avut ocazia să cunoască populaţia acesteia.
 
Celebi a scris că citakii erau fii de musulmani, turci şi tătari, născuţi din mame creştine (românce şi bulgăroaice), un grup etnic inedit, care îşi avea propria “limbă”, un dialect care folosea într-o manieră unică diversele cuvinte moştenite pe liniile parentală şi maternală. Erau de confesiune musulmană, mulţi dintre ei semănau la ten cu valahii, dar nu erau acceptaţi nici de o parte, nici de cealaltă. Nu erau nişte războinici, ci “oameni liniştiţi, blânzi, drepţi, prietenoşi” care se ocupau de agricultură şi de creşterea animalelor.
 
La câţiva zeci de ani distanţă de Celebi, Cantemir îi întâlneşte şi el pe citakii dobrogeni. El îi prezintă clar ca fiind locuitori ai stepei din centrul provinciei: “Locuitorii ei (n.a. ai stepei dobrogene) sunt de origine turci şi au venit aici din Asia, dar astăzi se numesc citaki şi sunt vestiţi pentru marea lor ospitalitate. Dacă trece vre-un călător prin satul lor, fie el de orice neam sau religie ar fi, toţi capii de familie ies în faţa porţii şi în modul cel mai prietenos îl poftesc a intra în casa lor şi a primi să şază la masă şi să mănânce din ce le-a dat Dumnezeu… Acela apoi, a cărui invitare a primit-o călătorul, îl ţine la el 3 zile cu cai cu tot, dacă nu sunt mai mulţi de 3 şi-l ospătează fără nicio plată, şi cu atâta curtenie şi bunăvoinţă, încât abia li se mai poate găsi pereche în lume. Ei îi pun dinainte ouă, miere - de care ţara e îmbelşugată - şi turtă coaptă în spuză, dar care e foarte fină şi gustoasă.”
 
Cantemir ne mai spune că primitorii citaki au case din piatră, dar că nu folosesc var şi nisip, din acest motiv zidurile lor părând doar o îngrămădire dezordonată de pietre. Mai spune cărturarul că, pentru a evita frigul în interior, citakii îşi ung zidurile exterioare ale casei cu balegă. În aceste case ei îşi primesc oaspeţii: “… Ei pregătesc câte-o cameră anume pentru primirea oaspeţilor, având în mijloc un cămin înconjurat din toate părţile de paturi, unde călătorii se pot întinde comod, după a lor plăcere. Fiindcă nu au păduri cu lemne, ei încălzesc casele cu bălegar uscat la soare... Apa şi-o iau din fântâni însă din cauza uscăciunii solului, trebue să le sape adânc, până la o sută de orgnii (n.a. orgnia era unitatea de măsură grecească a lungimii - conform sursei „Analele Dobrogei“).
 
Pentru că nu erau total acceptaţi nici de turci şi tătari, dar nici de românii dobrogeni, citakii îşi întemeiaseră propriile aşezări, în mijlocul şi în sudul provinciei, unul dintre centrele lor fiind, se pare, Guvenli. Astăzi, această aşezare ne este cunoscută sub numele de Chirnogeni (după numele satului ialomiţean Chirnogi, de unde au venit la un moment dat mulţi ţărani români, în secolul XIX).
 
Nu se ştie cu exactitate când au apărut în Dobrogea medievală primii citaki şi nici când au dispărut ultimii dintre ei. O teorie spune că ei ar fi apărut încă de la sfârşitul sec.XIV, fiind aduşi în calitate de colonişti de către Baiazid I Fulgerul, sultanul care se afla în război cu Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti (stăpân al Dobrogei între 1388-1418).
 
Mai probabilă este însă venirea lor în sec.XV, când Dobrogea a intrat efectiv sub stăpânire otomană, parţial din 1418-1420 şi total din 1484 (când sunt cucerite şi Gurile Dunării). În 1484, în războiul său cu Ştefan cel Mare, un alt sultan otoman, Baiazid, dar Baiazid al II-lea Veli, a cucerit cetăţile moldoveneşti Chilia şi Cetatea Albă, luând astfel sub control şi nordul provinciei danubiano-pontice.
 
Citakii au fost cu siguranţă asimilaţi treptat de cele două mari “tabere” din care se trăgeau (creştină - a românilor şi bulgarilor şi musulmană - a turcilor şi tătarilor). Au lăsat în urma lor doar întrebări fără răspuns…
 
(Va urma)
 
Bibliografie
 
Dimitrie Cantemir - Istoria Imperiului Otomanu, Crescerea şi scăderea lui, Vol. 1; traducere de Dr. Ios. Hodosiu, Editura Societăţei Academice Române, Bucuresci 1876
Ecaterina Țarălungă - Dimitrie Cantemir, Editura Minerva, Bucureşti, 1989, 424 p
Analele Dobrogei, Anul 1, Nr.1, 1920 - C.Brătescu - Extrase din Dimitrie Cantemir
Adrian Ilie - Valea Kara-su, monografie istorică
Anonimul brâncovenesc - Istoria Țării Româneşti de la octombrie 1688 pînă la martie 1717 (Cronica anonimă), Ediţie întocmită de Constantin Grecescu, Bucureşti: Editura Știinţifică (1959)
 
Sursa foto - print screen din revista „Analele Dobrogei“, nr. 1, anul I, 1920, pag. 181, disponibilă în Biblioteca Virtuală ZIUA de Constanţa.
 
Despre Cristian Cealera
 
Născut la data de 16 iulie 1974, în Techirghiol, Cristian Cealera a urmat cursurile Școlilor Gen.12 şi 25 şi a absolvit Liceul „Decebal“, din Constanta, promoţia 1992. A urmat cursurile Facultăţii de Drept „Nicolae Titulescu“ din Bucureşti şi este licenţiat în Criminalistică. După absolvirea facultăţii, a urmat stagiul militar, apoi a activat trei ani ca jurist la o societate comercială din Mangalia. În anul 2001 a intrat în presă şi timp de 15 ani a lucrat la diverse ziare, inclusiv la ZIUA de Constanţa, acoperind diverse domenii - de la Eveniment, la Social, Cultură şi Sport. A fost angajat la două televiziuni, iar la una dintre acestea, în calitate de producător şi scenarist, a realizat 19 filme documentare despre siturile arheologice din Dobrogea. Continuă şi astăzi realizarea de filme documentare şi publică materiale de promovare a istoriei şi culturii dobrogene. 
Are un master în Antropologie şi Istorie Europeană, absolvit la Universitatea „Ovidius“ din Constanţa, Facultatea de Istorie. În prezent, este doctorand al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, din Iaşi. Este autorul seriei de trei volume „Poveştile Mării Negre“ şi al romanului istoric „La marginea Imperiului - Origini“, cărţi publicate în perioada 2014-2018.    
 
Citeşte şi:

După 15 ani de presă, Cristian Cealera şi-a descoperit o nouă vocaţie

Interviu cu publicistul Cristian Cealera - „Nu m-am considerat niciodată un scriitor, ci mai repede un cronicar de Ev Mediu“

Dimitrie Cantemir şi Dobrogea (II) Mărturii scrise în exil