Dobrogea şi războaiele ruso-turce (I). Un tărâm devastat (1768-1774)

Istoria tărâmului dintre Dunăre şi mare a fost mereu una tulbure, plină de evenimente. Acest lucru s-a întâmplat atât în antichitate, pe când Scythia Minor era provincie romană de graniţă mereu atacată de migratori, cât şi în Evul Mediu, când a fost scena a numeroase bătălii.
  
Imperiul Otoman a reuşit să cucerească provincia la scurt timp după moartea lui Mircea cel Bătrân (1418), dar a fost o cucerire în etape, definitivată în 1484, când turcii au acaparat şi Gurile Dunării. Iniţial, Dobrogea a fost doar un sangeac al provinciei Rumelia, dar din 1599 a devenit parte componentă şi principală a elayetului de Silistra.
 
Fiind o provincie de graniţă, a avut întotdeauna o mare importanţă strategică pentru otomani, din toate punctele de vedere: militar, economic, politic şi administrativ.
 
Paradoxal însă, deşi Dobrogea era foarte bogată, cei mai mulţi dintre locuitorii săi, creştini şi musulmani, trăiau în sărăcie lucie. Potrivit călătorilor străini care au tranzitat teritoriul începând din sec. al XVI-lea (ex: englezii Bargrave sau Chishall), în Dobrogea o duceau bine doar câţiva mari proprietari de pământuri, slujbaşii corupţi ai aparatului administrativ sau militarii cantonaţi în zonă.
 
Oamenii simpli erau împovăraţi de taxe şi cădeau des victime ale abuzurilor comise de funcţionari sau de soldaţi. Românii, adunaţi în numeroase sate creştine, plăteau capitaţia (taxa pe cap de locuitor) impusă ghiaurilor (necredincioşi), iar în timp de război erau obligaţi fie să contribuie cu alte sume, fie cu provizii pentru întreţinerea armatei.
 
Din nefericire, dobrogenii Evului Mediu erau foarte des în vremuri de război. Teritoriul lor era fie câmp de bătălie, fie teatru de operaţiuni şi loc de tabere militare.
 
Imperiul Otoman a început să îşi piardă din putere, odată ce forţele Europei s-au unit într-o Ligă Sfântă de eliberare a teritoriilor creştine stăpânite de Semilună. În 1683, otomanii eşuează în al Doilea Asediu al Vienei şi sunt învinşi la Kahlenberg de uniunea creştină condusă de Ioan III Sobieski. Din acel moment, turcii încep să piardă tot mai mult teren în lupta lor contra creştinilor.
 
În secolul XVIII, situaţia devine din ce în ce mai dramatică. Înalta Poartă se confruntă acum cu un nou şi redutabil rival, Rusia, devenită şi ea o mare forţă a Europei. Defilând în forţă protegiuitoare a creştinilor, Rusia vrea să îşi impună controlul asupra Moldovei şi Țării Româneşti, aflate sub suzeranitate otomană. Rusia lui Petru cel Mare şi apoi Rusia Ecaterinei a II-a luptă pentru control teritorial, pentru Crimeea şi pentru ieşirea la Marea Neagră.
 

Nu vom face istoria tuturor conflictelor ruso-turce, ci ne vom referi strict la cele care au afectat Dobrogea. De aceea, am ales conflictul militar ruso-turc de şase ani (1768-1774). Operaţiunile derulate au condus la devastarea ţinutului nostru şi au pricinuit foarte mari pagube materiale şi însemnate pierderi umane. Am ales să prezentăm acest război şi pentru că el se va încheia cu Tratatul de Pace de la Kuciuk Kainargi, care a avut efecte extraordinar de importante atât în ceea ce priveşte politica internaţională, cât şi mai ales asupra provinciilor istorice locuite de români.
 
Războiul Ruso-Turc a avut ca prolog un eveniment sângeros. Un detaşament de cazaci zaporojeni, supuşi ai Rusiei, ajung la jumătatea lunii iunie în oraşul moldovenesc Balta (azi, în Ucraina), în care locuiau numeroşi etnici turci. Balta era un punct comercial extrem de important, aici venind pentru tranzacţii negustori turci, tătari, evrei, armeni şi greci. Cazacii masacrează garnizoana otomană, omoară peste 1.000 de locuitori, distrug şi incendiază oraşul.
 
Drept consecinţă, în octombrie 1768, la porunca sultanului Mustafa al III-lea, noul vizir al Imperiului Otoman, Hamsa Paşa, declară război Rusiei conduse de Ecaterina a II-a.
 
După mai multe luni de pregătiri, în vara lui 1769 o armată otomană condusă de Ali Paşa trece Dunărea spre Hotin şi se angajează în contact direct cu armata ţaristă. Turcii sunt învinşi şi obligaţi să se retragă în dezordine la Isaccea, unde este şi astăzi principalul vad de trecere al Dunării. De altfel, nordul Dobrogei era plin de soldaţi otomani.
 
Un nou vizir al imperiului, Kalil Paşa îşi face cartier general la Babadag, în oraşul sfântului Sari Saltâk şi apelează la un derviş pentru a insufla curaj armatei sale descurajate şi care nu era deloc dornică să se bată cu ruşii.
 
Războiul Ruso-Turc se va purta pe mai multe fronturi, în 1770 fiind consemnate lupte în Ucraina de azi, în Siria, în Egipt. Între 5 şi 7 iulie 1770, la Ceşme, lângă coasta vestică a Anatoliei, flota otomană va suferi o mare înfrângere.
 
Tot în 1770, turcii pierd cetatea Chilia. Garnizoana din acest oraş capitulează în faţa ruşilor şi este condusă până la Tulcea.
 
Atât zona Ucrainei, cât şi nordul Dobrogei sunt afectate în această perioadă de o epidemie de ciumă care face ravagii în ambele tabere, dar şi în aşezările civile din zonă.
 
1770 este anul hotărâtor în ceea ce priveşte cursul războiului: turcii mai suferă înfrângeri şi la Kagul şi Larga, unde, deşi sunt mai numeroşi, dau dovadă de dezorganizare şi cedează în faţa presiunii armatei excelent organizate a ruşilor.
 
Pentru a compensa pierderile umane, otomanii cheamă sub arme 40.000 de neferi, aleşi dintre locuitorii Dobrogei. Acest fapt este consemnat în corespondenţa ambasadorului Prusiei la Constantinopole, unde se luase decizia.
 
Otomanii se retrag apoi şi se pregătesc să ierneze în taberele din Dobrogea, în principal armata fiind concentrată în zona Babadag. 40 de corăbii aduc cu ele 10.000 de ieniceri a căror misiune este să protejeze litoralul vest-pontic. Planurile turceşti nu se vor împlini pentru că ruşii pornesc contraofensiva.
 
În primăvara lui 1771, armata ţaristă condusă de generalii Weussman şi Miloradovici trece Dunărea şi după ce câştigă mai multe bătălii reuşeşte să cucerească Tulcea, Isaccea, Măcin şi Hârşova.
 
Întreaga Dobroge suferă de pe urma războiului: aşezările civile sunt prădate, fortificaţiile militare distruse, la fel geamiile musulmane.
 
Situaţia a scăpat de sub control pentru turci, iar sultanul este disperat. Se aplică pedepse extrem de drastice pentru dezertori, care - odată prinşi - sunt adesea decapitaţi împreună cu ofiţerii lor. Aceste măsuri nu reuşesc însă să aducă nimic bun în tabăra otomană...
 
(Va urma) 

Bibliografie

 
Rădulescu/Bitoleanu - Istoria românilor dintre Dunăre şi Mare - Dobrogea, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979
 
Brian L. Daveis - The russo-turkish wars 1768-1774, Catherine II and the ottoman empire
 
Abdurrahim Ozer - The ottoman-russian relations between the years 1774-1787, Bilkent University Ankara.
 
Despre Cristian Cealera
 
Născut pe data de 16 iulie 1974, în Techirghiol, Cristian Cealera a urmat cursurile şcolilor nr. 25 şi nr. 12, a absolvit Liceul „Decebal“, promoţia 1992, după care a urmat Facultatea de Drept, licenţiindu-se în criminalistică. După absolvirea facultăţii, a urmat stagiul în armată, apoi, timp de trei ani, a lucrat ca jurist la o societate din Mangalia. Din 2001 a lucrat, timp de 15 ani, în presă, inclusiv la ziarul ZIUA de Constanţa. A început să scrie despre Dobrogea în 2005, la ZIUA, apoi la România Liberă, iar din 2007 a început să realizeze la CTV filme documentare despre siturile arheologice din Dobrogea.

Citeşte şi:
 
După 15 ani de presă, Cristian Cealera şi-a descoperit o nouă vocaţie
 
Interviu cu publicistul Cristian Cealera - „Nu m-am considerat niciodată un scriitor, ci mai repede un cronicar de Ev Mediu“
 
Pe urmele genovezilor în Dobrogea (II). Enisala, Licostomo şi Tratatul de la Pera