Dobrogea sub asediul migratorilor Invazia kutrigurilor lui Zabergan

În urmă cu aproximativ un mileniu şi jumătate, provincia Scythia Minor, Dobrogea de astăzi, suferea cumplit din cauza atacurilor declanşate de triburi de migratori. După ce, în sec. V d.Hr., se confruntase cu hunii lui Attila, în următorul veac, Imperiul Bizantin este forţat să facă faţă unor noi invazii, de această dată declanşate de avari, slavi sau kutriguri.
 

 
Despre acest ultim neam de migratori se ştiu destul de puţine lucruri. Cert este că aceşti kutriguri sunt protagoniştii, chiar eroii negativi ai unuia dintre cele mai tulburi episoade din istoria Dobrogei antice. În anul 559, mii de războinici veniţi din stepele nord-pontice vor intra în teritoriul dintre Dunăre şi Mare, prădând aşezări, cucerind cetăţi, tulburând peste măsură traiul locuitorilor din această provincie de graniţă. În istoria Scythiei Minor, acest episod a rămas cunoscut sub numele de invazia kutrigurilor lui Zabergan.
 
Kutrigurii erau un trib numeros, o populaţie turcică, înrudită, după unii specialişti, cu hunii şi cu bulgarii. Scriitori acelor vremuri, cum este cazul lui Procopius din Cesareea (sec. VI), îi considerau urmaşi ai cimerienilor sau ai hunilor. Alţii i-au inclus, alături de alte neamuri, în marea familie a sciţilor.
 
La începutul sec. VI d.Hr., prezenţa lor este consemnată în nordul Mării Negre, la vest de fluviul Don. Pe malul estic al Donului se afla un alt trib, cel al utigurilor, fraţi de sânge, de tradiţii şi de limbă ai kutrigurilor.
 
Procopius din Cesareea a consemnat o legendă potrivit căreia, în vremuri străvechi, ar fi existat un rege care avea doi fii, pe nume Utigur şi Kutrigur. La moartea tatălui lor, aceştia şi-au împărţit regatul, stabilind fluviul Don drept graniţă a ţinuturilor lor. În ciuda sângelui comun, cele două triburi se duşmăneau între ele.
 
La jumătatea sec. VI, Imperiul Bizantin este condus de împăratul Iustinian (527-565). Acesta are o misiune foarte grea: cea de a proteja graniţele de numeroasele şi feluritele neamuri migratoare (gepizi, sclavini, anţi, bulgari, kutriguri, utiguri etc).
 
Pentru a rezista în faţa acestui tăvălug, Iustinian va trebui să folosească toate armele posibile: de la spadă şi scut, la diplomaţie şi intrigă. Când kutrigurii şi utigurii încep la rândul lor să coboare spre sud, visând la bogăţiile din Imperiul Bizantin, Iustinian va profita de rivalitatea dintre ei pentru a-şi proteja provinciile.
 
Mai întâi îi va convinge pe utiguri să îşi atace fraţii de sânge, iar în schimb le dă drept recompensă mulţi bani. Împăratul se arată apoi milostiv cu kutrigurii învinşi şi primeşte în Tracia 2000 de familii (conduse de khanul Sinion), sub statutul de federaţi (foederati), colonişti acceptaţi sub condiţia îndeplinirii serviciului militar.
 
În anul 558, kutrigurii rămaşi în afara Imperiului (la nord-vest de Marea Neagră) se află sub conducerea unui khan numit Zabergan. Acesta, bun militar, declanşează atacuri succesive asupra provinciilor bizantine, în special asupra Scythiei Minor.
 
Iustinian apelează la deja probata strategie: îi convinge pe utiguri (conduşi acum de khanul Sandlich) să îşi atace iarăşi fraţii de sânge. Sandlich refuză iniţial, dar se răzgândeşte apoi, atras de stipendiile generoase ale bizantinilor.
 
În această situaţie, kutrigurul Zabergan decide să atace direct Imperiul Bizantin. Armata sa este foarte numeroasă şi împărţită în trei mari detaşamente. Doar unul dintre aceste contingente numără peste 7.000 de călăreţi. Strategia preferată, caracteristică nomazilor, este aceea de pustiire şi jaf în cea mai mare viteză.
 
În iarna lui 558, Zabergan coboară la Dunărea de Jos, trece fluviul îngheţat şi intră în Scythia Minor. Ei atacă cetatea Dinogeţia (azi, satul Garvăn, comuna Jijila, judeţul Tulcea), un oraş bine dezvoltat şi un puternic punct comercial pe harta provinciei. Kutrigurii cuceresc oraşul, îl distrug şi îl pradă, după care îşi continuă drumul spre sud. De pe urma acestui atac devastator, Dinogeţia nu şi-a mai revenit niciodată, fiind părăsită definitiv în vremea împăratului Mauricius Tiberius (582-602), la sfârşitul sec.VI d.Hr.
 
După distrugerea Dinogeţiei, Zabergan şi miile sale de războinici îşi continuă drumul spre Tracia. Foarte probabil, mare parte din armata sa merge pe linia Dunării, dar alte contingente atacă aşezări din centrul provinciei Scythia Minor sau din estul acesteia. Nu există însă consemnări clare privind atacuri la Histria, Tomis sau Callatis.
 
Grosul armatei kutrigure ţine linia Dunării şi, foarte probabil, printre aşezările atacate se numără Beroe (azi Ostrov, Tulcea), Cius (Gârliciu - Constanţa) sau Carsium (azi Hârşova). Migratorii ajung şi la Capidava (Capidava, com. Topalu), unde era o puternică fortificaţie. Potrivit unor specialişti, Capidava a fost atacată şi chiar a suferit unele distrugeri. Este însă foarte probabil să nu fi fost însă o distrugere totală, pentru că, după 559, viaţa a continuat la Capidava încă decenii bune, oraşul suferind un atac devastator abia după 586 (invazii avaro-slave).
 
Zabergan părăseşte în cele din urmă Scythia Minor, intră în Tracia şi ajunge apoi chiar la Constantinopole, capitala Imperiului Bizantin.
 
Kutrigurii îşi divizează forţele, fiind interesaţi de prăzi bogate. În martie 559, la Melanthias (Melanthius) Zabergan, aflat în fruntea a 2.000 de războinici călări, este atacat  prin surprindere de 300 de călăreţi bizantini conduşi de excelentul general Belisarius. Deşi sunt mult mai puţini, bizantinii reuşesc o mare victorie iar Zabergan este forţat să se retragă.
 
Eşecul de la Melanthias reprezintă sfârşitul invaziei kutrigurilor. Întorşi în nordul pontic, ei se angajează iar în lupte fratricide contra utigurilor plătiţi de bizantini. Cele două triburi se decimează între ele într-un conflict stupid, ce convine însă de minune Bizanţului.
 
În anii 567-568, kutrigurii rămaşi în viaţă se alătură unor mari triburi de avari, care se stabilesc în stepa panonică. În următorul secol, kutrigurii sunt deja asimilaţi în marea familie avaro-slavă şi dispar curând şi total din istorie.
 
Amintirea kutrigurilor nu a dispărut însă. Invazia din 559 este foarte importantă în istoria Dobrogei, fiind unul din motivele pentru care Scythia Minor decade. Vor urma apoi atacurile avaro-slave, de la sfârşitul secolului VI şi începutul sec. VII d.Hr, care vor conduce la părăsirea provinciei de către bizantini...
 
(Va urma)
 
Bibliografie
 
Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României, Vol II, D-L
Alfredo Innocenzi – Dobrogea, o frontieră uitată
Ecaterina Țarălungă – Dicţionar de istoria civilizaţiilor
Costel Chiriac – Unele observaţii asupra informaţiilor literar-istorice bizantine privitoare la regiunea Dunării de Jos în sec.V-X
 
Despre Cristian Cealera
Născut pe data de 16 iulie 1974, în Techirghiol, Cristian Cealera a urmat cursurile şcolilor nr. 25 şi nr. 12, a absolvit Liceul „Decebal“, promoţia 1992, după care a urmat Facultatea de Drept, licenţiindu-se în criminalistică. După absolvirea facultăţii, a urmat stagiul în armată, apoi, timp de trei ani, a lucrat ca jurist la o societate din Mangalia. Din 2001 a lucrat, timp de 15 ani, în presă, inclusiv la ziarul ZIUA de Constanţa. A început să scrie despre Dobrogea în 2005, la ZIUA, apoi la România Liberă, iar din 2007 a început să realizeze la CTV filme documentare despre siturile arheologice din Dobrogea.

Citeşte şi:

După 15 ani de presă, Cristian Cealera şi-a descoperit o nouă vocaţie

Interviu cu publicistul Cristian Cealera - „Nu m-am considerat niciodată un scriitor, ci mai repede un cronicar de Ev Mediu“

Demoni, spirite, genii funeste și ursitoare în anticul Tomis (II)