Drapelul Universităţii „Ovidius” în bernă In Memoriam profesorul Ion Bulei – istoricul şi, deopotrivă, publicistul

 
Miercuri, 11 noiembrie a fost înhumat la Câmpina unul dintre cei mai reprezentativi istorici români din ultimele decenii, cu numeroase volume publicate, o activitate didactică susţinută şi, nu mai puţin, o intensă publicistică cu caracter cultural-istoric. În semn de recunoaştere a meritelor sale academice, de susţinere a programelor de studii din cadrul Facultăţii de Istorie şi Ştiinţe Politice tomitane, la 19 noiembrie 2009 Senatul Universităţii „Ovidius” i-a acordat prof. univ. dr. Ion BULEI distincţia de „Doctor Honoris Causa” – prilej cu care în discursul de răspuns la Laudatio, regretatul profesor a relevat, între altele, că „Societatea actuală este atacată de un virus violent: nu cel al gripei, ci indiferenţa. Întors din Occident, constaţi cât de puternică şi de periculoasă este indiferenţa la români!”
 
L-am invitat pe profesorul Stoica Lascu, care l-a cunoscut, să facă o prezentare a personalităţii celui care a fost istoricul Ion Bulei (30 martie 1941-9 noiembrie 2020); dânsul ne-a trimis un material apărut în primăvara anului 2010 în revista „Ex Ponto”.
 
„În viaţă şi în carieră am fost dominat de două virtuţi: pasiunea şi prietenia” (Ion Bulei)
 
Profesorul universitar şi cercetătorul ştiinţific Ion Bulei – director al Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale din cadrul Academiei Române – a văzut lumina zilei în urmă cu 69 de ani, respectiv la 30 martie 1941, în oraşul Comarnic din Prahova. Provine dintr-o veche familie de ţărani români (singurul intelectual al familiei a fost fratele tatălui, învăţătorul Ion Bulei, care a murit în război şi de la care i-a rămas „Istoria românilor” a lui Constantin C. Giurescu – carte de căpătâi a Istoriografiei române, care a avut un rol determinant în structurarea profilului intelectual al viitorului istoric), oameni cu simţul datoriei şi al dragostei de neam: „Nu am avut nimic aristocratic în mine, chiar dacă preocupările mele de istoric au pornit de la Partidul Conservator, partidul aristocraţiei române, prin care am cunoscut istoria modernă a românilor în principal”.
  
În oraşul natal a frecventat cursurile primare şi gimnaziale, iar cele liceale la Sinaia (1955-1959; în 1958, Şcoala Medie Mixtă nr. 1 – ce data cu ciclul liceal din 1945 – capătă denumirea de „George Enescu”; astăzi, este şcoală generală). Ele au fost urmate de studiile superioare la Universitatea din Bucureşti, respectiv la Facultatea de Istorie (1960-1965). A frecventat, în continuare, cursuri postuniversitare de Relaţii Internaţionale (1966-1968), ceea ce vă deschide orizonturi mult mai largi absolventului specializat, la Facultate, în studiul Evului Mediu. În perioada 1971-1989, domnia sa a fost cercetător la Institutul de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă C.C. al P.C.R., axându-se pe cercetarea istoriei României în Epoca Modernă, cu precădere a partidelor politice – altele decât cele ale clasei muncitoare –, un domeniu tematic ce fusese ignorat sau ocultat, ori deformat perceput, până în anii ’70. Obţine doctoratul în Istorie, în anul 1976, pentru ca el însuşi să fie conducător de doctorat (începând din anul 1996).
 
În ultimii douăzeci de ani, experienţa de cercetător s-a dovedit a fi foarte utilă; în spaţiul universitar, domnia sa îşi desfăşoară activitatea, începând din 1992, în învăţământul superior, în calitate de profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (unde a îndeplinit şi funcţiunea de şef al Catedrei de Istorie a Românilor, în perioada 2004-2008); în cercetare, este, de asemenea, cercetător şi director ştiinţific (2003-2006), respectiv, astăzi – director al Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române.
         
Profesorul Ion Bulei, însă, a lucrat şi în diplomaţie, reprezentând, de asemenea cu profesionalism, interesele cultural-ştiinţifice ale ţării noastre la Roma, unde a fost ataşat cultural în primii ani după Revoluţie (1990-1993). Şi mai mult însă, domnia sa a fost ani îndelungaţi (1997-2003), director al Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică – prestigioasa ctitorie cultural-naţională a lui N. Iorga (care a inaugurat-o la 2 aprilie 1930). Aici, la Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica – sau Casa Romena, cum a intrat în conştiinţa veneţienilor –, il signor direttore a fost la originea a numeroase iniţiative menite a pune în valoarea originalitatea culturii româneşti, locul ei în ansamblul civilizaţiei umanităţii; a editat anuarul Institutului şi suplimentul acestuia „Quaderni della Casa Romena di Venezia”; a organizat întâlniri ştiinţifice bilaterale italo-române – cum este, de pildă, cea din 9-10 noiembrie 2000; a încurajat şi consiliat tinerii bursieri români; ş.a. În pofida atâtor responsabilităţi – sau, mai bine spus, în paralel cu activitatea specifică manageriatului cultural –, vocaţia de dascăl a istoricului nu avea să înceteze a se exprima şi în amfiteatrele veneţiene – domnia sa are cursuri de Istorie a Europei Orientale, respectiv de Civilizaţie Românească la Universitatea Ca’Foscari.
 
Parcurgerea titlurilor cursurilor universitare susţinute la Universitatea din Bucureşti – dar şi la Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii „Ovidius” – denotă circumstanţierea domeniului său principal de cercetare: cel al Istoriei Moderne a României, în context european; astfel sunt – cursul general de Istoria Românilor (1866-1918), Naţionalismul, Modernitatea la români, Monarhia română în cadrul monarhiilor europene, Italia şi România – un paralelism istoric, Liberalismul român şi european, Modelul omului politic în Epoca Modernă, Curente politice şi culturale în secolele XIX-XX, Străinul în societatea modernă românească ş.a. De asemenea, domnia sa  este coordonator-responsabil în cadrul Unităţii de Management a Programului Postuniversitar de Conversie Profesională pentru Cadrele Didactice din Mediul Rural, Specializarea ISTORIE UMPIR, din cadrul Ministerului Educaţiei şi Cercetării.
    
Activitatea ştiinţifică a cercetătorului şi profesorului Ion Bulei s-a concretizat, până astăzi, într-o suită de titluri, circumstanţiate domeniului istoriei moderne, materializate în cărţi şi temeinice studii apreciate ca atare de către specialişti din ţară şi străinătate pentru rigoarea documentară şi noutatea abordărilor. Ca expresie a acestei stări de fapt, pentru lucrarea Sistemul politic al României moderne. Partidul Conservator (600 pp.), publicată în 1987 (la origine, Teza de Doctorat, susţinută 11 ani mai devreme), foarte documentatul autor şi deschizător de noi orizonturi în cercetarea şi redarea trecutului istoric al românilor obţine, în 1990, o binemeritată recunoaştere din partea cel mai înalt for ştiinţific al Ţării – Premiul „N. Iorga” al Academiei Române. (Să arătăm, în context, că activitatea sa a fost recunoscută şi prin atribuirea a altor premii – precum Premiul „Ion Ghica” al revistei „Magazin istoric” /1997/ sau Premiul Uniunii Scriitorilor /2003/, ori numeroase alte distincţii acordate de diverse asociaţii italiene sau italo-româno.)
 
Domnia sa, însă, este autorul şi a altor numeroase volume – în afara celor peste 40 de studii, inserate în reviste de specialitate sau volume colective, din ţară sau străinătate. Ele sunt binecunoscute nu numai specialiştilor, ci şi – datorită talentului descriptiv şi al ştiinţei sesizării şi punerii în evidenţă a amănuntului ilustrativ – publicului iubitor de Istorie, cu mare impact asupra acestuia; atât înainte de 1989 şi cât şi, în egală măsură (potenţată însă, graţie şi multiplicării mijloacelor de exprimare audio-vizuale), şi în zilele noastre – ceea ce denotă, şi din această perspectivă, de continuitate, onestitate şi un profesionalism mereu reconfirmat: 1916 – Zile de vară (1978), Arcul aşteptării 1914-1915-1916 (1981), Lumea românească la 1900 (1984), Atunci când veacul se năştea (1990), Conservatori şi conservatorism în România (2000), Viaţa cotidiană în timpul lui Carol I (2004), Viaţa în vremea lui Carol I (2005), Lumea românească la 1900. Oameni, obiceiuri, moravuri, vol. II (2006). De asemenea, dânsul este coautor la alte cărţi, de sinteză sau tematice – precum România în primul război mondial (1987), Democraţia la români (1990), Guverne şi guvernanţi (1866-1916) (994), Monarhi şi monarhii europene (1997), Noi şi Europa (2002), Istoria Senatului României (2004), Istituzioni, transizione e democrazia nell’Italia e Romania (Florenţa, 2005), Procesul de modernizare în secolele XVII-XIX (2006), Conservatorismul. Istorie şi actualitate (2007), Carol I, un destin pentru România (2009); ş.a.
 
Şi nu în ultimul rând, coautor la tratatul de Istoria Românilor (vol. VII; 2003).      
 
Dar nu numai monografii şi lucrări tematice ce reconstituie, cu minuţiozitate chirurgicală şi scriitură narativă – îmbinare rară în personalitatea unui slujitor al muzei Clio –, un trecut căruia îi sunt relevate etapele asumării şi accederii spre modernitate a spaţiului românesc – încadrat evoluţiei generale a istoriei europene –, a scris profesorul Ion Bulei. Domnia sa se numără printre foarte puţinii istorici români – şi, oricum, singurul din generaţia sa – care, lăsând deoparte prejudecăţi, inhibiţii şi reţineri, dar conştient de misiunea educativ-informaţională a istoricului s-a încumetat şi a conceput o sinteză „scurtă” a istoriei românilor (1996) – lucrare ce a cunoscut şi cunoaşte un adevărat succes de public, fiind reeditată în mai multe rânduri (inclusiv în limbile franceză, italiană, engleză, germană – sau, mai recent, în limba greacă, la Salonic); este o importantă contribuţie a istoriografiei noastre la cunoaşterea în străinătate a trecutului românilor, abordat dintr-o perspectivă metodologică şi ideatică ce exprimă, benefic, stadiul şi nivelul european al cercetării noastre istorice. După cum, participarea sa la multiple reuniuni ştiinţifice internaţionale – în Italia (cele mai numeroase, între care: la Roma, Veneţia, Padova, Bologna, Trapani etc.), Germania (Freiburg, München), Franţa (Paris), Bulgaria (Sofia), Spania (Barcelona), Suedia (Stockholm) – a conferit, prin consistenţa comunicărilor şi intervenţiilor, prestigiu european şi identitate istoriografiei româneşti de astăzi.
 
Contribuţiilor importante ale profesorului Ion Bulei la dezvoltarea ştiinţei istorice din ultimele decenii i se integrează, în egală măsură, editarea de izvoare istorice; este o activitate mai puţin cunoscută publicului larg, care cere multă osteneală, acribie în cercetarea arhivistică şi o ştiinţă a abordării metodologice, dar care dă măsura, în cele din urmă, a dimensiunii personalităţii istoricului total. Aşa sunt amplul volum (la care a fost co-editor) 80 de ani de la crearea partidului politic al clasei muncitoare din România (1893). Documente (1974), respectiv relevantele tomuri 35 anni di relazioni italo-romene: 1879-1914. Documenti diplomatici italiani (2001), La Romania nella Grande Guerra. Documenti militari e diplomatici italiani: 1914-1918 (2006). În aceeaşi suită se încadrează conceperea – în colaborare cu alţi cunoscuţi istorici şi, totodată, prieteni apropiaţi, ce-i uneşte nu doar prenumele (Ioan Scurtu, Ion Alexandrescu, Ion Mamina) – şi a unor foarte utile instrumente de lucru – Enciclopedia partidelor politice din România (1995), respectiv Enciclopedia de istorie a României (2000), ambele cunoscând mai multe ediţii, probă a valorii şi însemnătăţii lor documentare, instrumente indispensabile, repere ale istoriografiei noastre de astăzi; şi, nu în ultimul rând, cercetătorul şi profesorul Ion Bulei este şi un scrupulos editor (îngrijitor de ediţii şi autor de studii introductive) al unor personalităţi ce au marcat spiritualitatea, societatea şi politica românească modernă – Mihai Eminescu (1989), Onisifor Ghibu (1990), Petre P. Carp (2000), Martha Bibescu (2000), Elena Văcărescu (2002), Vasile Pârvan (2007).  
         
„În viaţă şi în carieră am fost dominat de două virtuţi: pasiunea şi prietenia. Prezenţa mea aici – mărturisea domnia sa la acordarea, de către Universitatea „Ovidius” din Constanţa (anul trecut – la 19 noiembrie) a înaltei distincţii academice „Doctor Honoris Causa” – este rezultatul celor două. Mă simt înnobilat! Eu sunt, de fapt, rodul prietenilor mei. Fără prietenia lor (şi distinsul istoric îi menţionează pe Horia C. Matei, Alin Ciupală, Rudolf Dinu, Şerban Marin şi Marian Cojoc – n.n.), aş fi mult mai puţin”. Apropiat de studenţi, masteranzi şi doctoranzi, cărora le este preţios şi altruist sfătuitor, pentru profesorul Bulei „contactul cu generaţia aceasta este pentru mine o permanentă provocare”, o generaţie studioasă care nu este mai prejos decât generaţii contemporane din Occident, cu excepţia, totuşi, că studenţii români sunt mai puţin obişnuiţi cu „disciplina efortului”.
 
Probitatea şi calitatea profesională de înaltă ţinută l-au făcut pe profesorul Ion Bulei unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi, de către confraţii din ţară şi străinătate, mesageri ai scrisului istoric românesc de astăzi. Dar şi al popularizării acesteia prin multiple mijloace şi cu diverse prilejuri; domnia sa – editorul de izvoare istorice, aride pentru publicul nefamiliarizat –, este, pe de altă parte, binecunoscut acestuia şi drept unul dintre cei mai apreciaţi „vulgarizatori” – pentru a folosi un termen „cotidian” de pe la 1900 –, ai Istoriei româneşti; căreia i se relevă – atât din studiourile TV, unde este un agreabil comunicator, cât şi din paginile ziarelor şi revistelor de cultură generală, ori din prelegerile la Vălenii de Munte, în calitate de membru-fondator, şi activ, al Clubului Istoricilor „N. Iorga” de la Vălenii de Munte – permanenţele şi vituţile ei perene, încadrate de fiecare dată dezvoltării general-europene: „Pentru mine, Ziua de 1 Decembrie reprezintă un reper fundamental nu doar pentru ca sunt istoric, dar am această senzaţie de identitate românească foarte pronunţată şi într-o astfel de zi această identitate parca are şi mai mare forţa de exprimare. Cei de la 1918, atunci vroiau să construiască un stat naţional. Pentru cei de atunci era o foarte mare bucurie pentru că se ajungea la un vis împlinit. Pentru că noi astăzi – spunea domnia sa într-un interviu în  urmă cu cinci ani –, dorim nu în mod neapărat sa creăm un stat naţional, să-l recreăm sau să-l reconstruim, să-i dăm o identitate mai pronunţată, ci mai curând să aducem statul acesta alături de altele într-o Europa unită. Dar atenţie, o Europa care totuşi este a statelor...”.
 
Sursa foto: youtube.com Liviu Dumitrașcu

 

Citește și:

Interviu cu prof. Stoica Lascu despre Reuniunea memento online „100 de ani de la semnarea Tratatului de la Paris privind recunoașterea suveranității României asupra Basarabiei”