Dreptul istoric asupra Crimeii

 
Dreptul istoric  este consfințit ca principiu de drept internațional. Prin el este recunoscut dreptul unui popor la stăpânirea unui anumit teritoriu. Juriștii precizează însă că dreptul istoric poate fi transpus în realitate numai dacă există și condițiile practice corespunzătoare. Altfel spus, dreptul istoric este esențial pentru a justifica schimbarea unei stări de fapt. În cazul de față, dreptul istoric al tătarilor asupra Crimeii este un adevăr ce nu poate fi contestat cu argumente istorice. Dar, în starea de fapt, Peninsula Crimeea se află în mâinile rușilor. Războiul actual din Ucraina poate fi un prilej pentru aplicarea dreptului istoric, prin schimbarea stării de fapt în favoarea tătarilor. Pentru realizarea acestui obiectiv este însă extrem de importantă și lămurirea opiniei publice internaționale. Până acum, aceasta a fost influențată puternic de propaganda rusă, care continuă cu obstinație, de multă vreme, să distorsioneze realitatea istorică în defavoarea tătarilor. 

În cuvântarea pe care a ținut-o la adunarea solemnă organizată în marea sală a Kremlinului din Moscova, la 25 martie 2014, pentru a marca anexarea Crimeii la Federația Rusă, președintele Vladimir Putin a afirmat că Peninsula Crimeea ar fi fost dintotdeauna parte a istoriei ruse, fiind locuită de la început de ruși și că rușii s-ar fi sacrificat mereu pentru apărarea ei. Apoi, același a plusat, declarând Crimeea drept un loc sfânt al istoriei ruse. Iar recent, cu ocazia paradei de la 9 mai 2022, din Piața Roșie, V. Putin a declarat din nou Crimeea drept „un teritoriu istoric rusesc”. Altfel spus, noul țar de la Moscova recurge la un așa-zis drept istoric al Rusiei pentru a justifica stăpânirea samavolnică a acestei regiuni de mare însemnătate strategică și de o rară frumusețe naturală. Era și este o minciună sfruntată. Așa cum vom demonstra, realitatea istorică este cu totul alta. Până la sfârșitul secolului al XV-lea, Crimeea nu este nici măcar pomenită în cronicile rusești. Rușii au ajuns târziu în Crimeea, mai întâi ca robi și, după câteva secole, ca invadatori.

Cei mai vechi locuitori ai Peninsulei Crimeea, menționați în izvoarele istorice cunoscute, au fost Cimerienii (Kimmerios), populație dispărută de multă vreme. Aceștia au stăpânit câteva secole o vastă arie din Europa răsăriteană, până ce, în secolul al VII-lea î.Ch., au fost alungați din aceste regiuni de un alt popor și mai numeros, cel al sciților. Cei mai vechi istorici cunoscuți, Herodot (484-425 î.Ch.) și Strabo (64 î.Ch.-24 d.Ch.), menționează că din acea vreme, adică din perioada stăpânirii sciților, ar data cea dintâi denumire a Peninsulei Crimeea, anume Taurice sau Taurus (de aici și Sciția Taurică), după numele unui neam scitic (tauri) care stăpânea atunci Peninsula Crimeea. Unii istorici de astăzi încearcă să sugereze ideea că Taurus (vezi și Munții Toros din Anatolia) ar veni de la substantivul turcic vechi taw sau tou, tag, dag (munte, pădure). Nu ar fi exclusă o asemenea ipoteză, cu condiția dovedirii originii turcice a sciților, problemă care nu este încă soluționată. După sciți, Crimeea a trecut succesiv și, uneori, în același timp, în stăpânirea parțială sau totală a altor popoare sau state: greci, romani, sarmați, goți, huni, alani, bizantini, khazari, pecenegi, kîpceaci (cumani) și mongoli. Așadar, până în sec. XIII-XIV, nici urmă de ruși în Crimeea. Rușii au apărut în Crimeea, în număr restrâns, abia în secolul al XIII-lea, dar numai ca robi (sclavi) ai tătarilor, situație ce a fost valabilă până la jumătatea secolului al XVIII-lea, când au început atacurile sistematice, distrugătoare ale armatelor Rusiei țariste împotriva Hanatului Tătar din Crimeea.

În lunga perioadă a acestor stăpâniri succesive sau concomitente s-a schimbat și denumirea Peninsulei. Constatăm apariția în acea vreme a numelui de Cherson (Chersonesul Tauric), dar numai pentru zonele coloniilor grecești din afara și de pe litoralul Peninsulei. În schimb, în sec. VII-IX, termenul Khazaria a fost folosit pentru întreaga Peninsulă, cu excepția zonei alpo-maritime din sud, cunoscută sub denumirea de Gothia. Împăratul-cronicar bizantin Constantin Porfirogenetul (905-959) pomenește și de numele Tourkhia și Tourkhoi, când scrie despre khazari, pecenegi, unguri. Etrak (turci) erau numiți khazarii, pecenegii și kîpceacii și în sursele arabe și persane vechi. Deși bizantinii au acordat ascendență denumirii Cherson pentru întreaga Peninsulă, totuși termenul Taurida sau de tauro-sciți pentru locuitorii ei a continuat să fie folosit, inclusiv în sursele istorice bizantine din secolul al XII-lea.

O schimbare evidentă în configurația etnică și în organizarea Peninsulei a fost marcată odată cu statornicirea aici a stăpânirii kîpceacilor (cumanilor), începând cu prima jumătate a secolului al XI-lea. Kîpceacii constituiau un neam turcic deosebit de numeros și puternic. Sub stăpânirea kîpceacilor se afla de fapt un teritoriu imens, întins între Dunăre și Irtîș, care a rămas în istorie cu denumirea de Deșt-i Kîpceac (Stepa Kîpceacă). Kîpceacii au stăpânit Crimeea, masiv și efectiv, între anii 1040 și 1237, când întregul Deșt-i Kîpceac a intrat sub dominația lui Batu Han, nepotul lui Genghiz Han. Kîpceacii nu au dispărut însă din Crimeea, chiar dacă o parte din ei s-a refugiat în apus, ajungând  până în zonele bulgărești și românești, ca și în regatul ungar. Dar, după foarte scurtă vreme, pe la jumătatea secolului al XIII-lea, după liniștirea urgiei mongole, sursele istorice consemnează reîntoarcerea în Deșt-i Kîpceac, inclusiv și îndeosebi în Crimeea, a multor comunități kîpceace, atrase de perspectivele reale de prosperitate oferite  de noul stat imperial în ascensiune, cunoscut sub denumirea de Hoarda de Aur. Într-adevăr, kîpceacii au constituit baza socială, economică, militară, administrativă și culturală  a Hoardei de Aur, stat pe care noi îl numim Statul de Aur. Acest stat a fost leagănul poporului tătar actual, care s-a format pe fondul masiv al kîpceacilor și prin asimilarea altor elemente etno-culturale, asiatice și europene. Părinții poporului tătar, kîpceacii, sunt originari din Asia Centrală, dar poporul tătar actual s-a născut și a crescut în Europa, mai exact în Crimeea și zone adiacente, ca și în regiunea Volga-Urali.

Crimeea a constituit partea principală (aripa dreaptă) a Hoardei de Aur (Statul de Aur), pentru ca în 1441 să devină o entitate politică independentă sub denumirea de Hanatul din Crimeea. Acest nou stat kîpceaco-tătar a fost întemeiat de Hadji Gheray (1441-1466), care a pus și bazele dinastiei Gheraide, de obârșie genghishanidă. Casa Genghisizilor era respectată ca cea mai prestigioasă dinastie domnitoare din lumea turco-mongolă și nu numai. Dinastia Gheraidă a stat fără întrerupere pe tronul Crimeii, între 1441 și 1783, mai mult decât au stat Romanovii pe tronul Rusiei (1613-1917). Preponderența kîpceaco-tătarilor în Crimeea a durat neîntrerupt timp de 750 de ani, până în 1783, când Peninsula a fost cotropită de armatele Rusiei și a urmat politica de izgonire sistematică a locuitorilor ei vechi.

Așadar, locuitorii de fapt și de drept ai Crimeii sunt kîpceacii, care au fost cunoscuți apoi sub denumirea de tătari. Abia în vremea kîpceaco-tătarilor a apărut denumirea actuală de Qırım/Krım, Kırım (Krim, Krym), grafiată și sub forma Crimea, Crimeea, Crimée. Cu toate acestea, până de curând se credea că denumirea Crimeii ar fi derivat de la numele cimmerienilor, care, după cum am menționat, au locuit în Crimeea, timp de circa două veacuri, în urmă cu aproape 3000 de ani. Era o viziune exclusivistă europo-centristă, care nu acceptă decât origine indo-europeană pentru întreaga geografie și istorie a Europei. Cercetările ulterioare au demonstrat netemeinicia ipotezei cimmeriene, socotind-o absurdă, de vreme ce se baza doar pe o speculație fonetică, fără a aduce vreun argument științific plauzibil și nu ținea seama de logica simplă că un cuvânt vechi, inexistent în sursele istorice ca denumire geografică, nu putea să se ivească pe neașteptate, după mai bine de 2000 de ani, într-un mediu cu totul străin. Noile cercetări au pornit, în mod firesc, de la ideea că un termen apărut în mediul turcic trebuie să aibă origine turcică. Cea mai plauzibilă ipoteză este legată de denumirea capitalei părții europene (aripa dreaptă) a marelui stat tătăresc Hoarda de Aur. Această localitate există și astăzi în Crimeea, sub denumirea de Eski Kırım/Qırım (Vechiul  Kîrîm). Orașul era cunoscut în evul mediu și sub numele de Solkhat (Solgat, Solqat). Orașul Kîrîm nu este pe litoral, dar se află la întretăierea principalelor drumuri comerciale care străbat Peninsula Crimeea. Aici au fost construite primele moschei importante ale Peninsulei, mai întâi de către sultanul de origine kîpceacă Baybars (1260-1277) al Egiptului, apoi și de hanul Özbek (1312-1342) al Hoardei de Aur, ceea ce înseamnă că așezarea era recunoscută ca cea mai importantă localitate a Crimeii din acea vreme. Nu ar fi unicul caz în care capitala a dat numele întregii țări. Problema dificilă este legată însă de originea numelui orașului Kîrîm. Nu este încă lămurită nici chestiunea înlocuirii vechii denumiri a acestui oraș de Solkhat (Solgat), cu cel nou de Kîrîm, în vremea stăpânirii Hoardei de Aur. Se crede că și numele de Solqat este de origine turcică, derivând probabil de la două cuvinte kîpceaco-tătărești, valabile și astăzi : sol (stânga) și khat, qat (partea, lângă ; qatında - „se află lângă, de partea”)_. În traducere simplă, toponimul ar însemna „partea stângă”. Pornind de aici, în vechile cronici tătărești au fost inserate unele legende legate de aceste nume; desigur, ele nu sunt suficiente pentru soluționarea problemelor, dar nu pot fi ignorate. În Crimeea sunt multe localități, vechi și noi, numite cu cuvinte kîpceaco-tătărești comune care reflectă caracteristici ale locului: Bağçesaray (Palatul cu/din grădină), Aqmesçit (Moscheea albă), Kırkyer (Patruzeci de locuri), Çüfütkale (Cetatea ciufuților/evreilor), Karasu Bazar (Bazarul de la Apa neagră), Canköy (Satul vieții, sufletului), Orkapı (Poarta cu șanț), Aqyar (Râpa albă), Kozlew (Loc de supraveghere), Sarı Kerman (Cetatea galbenă) ș.a.  Denumirea Solkhat a fost folosită în paralel cu cea de Kırım, mai ales de europeni,  până târziu, inclusiv în tratatul încheiat de Caffa cu hanul Hoardei de Aur, în 1380.

Etimologia numelui de Qırım/Kırım (Kîrîm) a fost abordată de multă vreme de mari lingviști și istorici. Varianta derivației de la numele cimmerienilor a fost abandonată însă relativ târziu. Se caută acum căi de apropiere din perspectiva filologiei turce. Dar, în acest sens, au fost avansate recent și idei speculative, chiar puerile, de genul Kır + ım (dealul, câmpul meu). Iar mai demult fusese emisă ipoteza că acest termen ar fi de origine arabă și ar însemna „belșug”. S-a dovedit însă faptul că în limba arabă cuvântul pentru belșug se scrie și se pronunță kerem. Atunci, un alt cercetător a căutat să explice Kırım prin verbul tătăresc (și turcesc) qırılmaq (a se sparge, înfrângere, nimicire), ceea ce contravenea însă logicii, deoarece nu este obișnuit să se dea unei capitale și unei țări denumiri cu înțelesuri negative, catastrofice. S-a apelat și la dialectul karaim (tătara vorbită de evreii din Crimeea), unde a fost găsit cuvântul hırım, cu înțeles de „dar, cadou”. Numai că, această ipoteză nu este susținută de nicio probă scrisă. Nu există în nicio grafie o asemenea formă pentru desemnarea Crimeii. Un alt bun cunoscător al filologiei și istoriei turco-tătare a abordat chestiunea prin prisma operelor marilor cărturari kîpceaco-tătari din sec. XIII-XIV, de unde a scos la iveală cuvântul qırım, care înseamnă „șanț”. Același a găsit și un pasaj în celebra lucrare Kısasu’l-Enbiya (Povestiri despre profeți) a învățatului kîpceak Rabguzi  (n. 1310): „Regele a poruncit să fie săpat un șanț (qırım qazdurdı)”, scrie Rabguzi. Cu același înțeles de „șanț, groapă”, cuvântul poate fi regăsit și într-un tefsir (comentariu al Coranului) din același secol al XIV-lea. O formă asemănătoare, qarım sau chiar qırım (în funcție de pronunție), este folosită pentru „șanț” și în limba turkmenă actuală. Unii cercetători sunt de părere că forma corectă a rădăcinii cuvântului ar fi qar, care ar fi potrivită cu rădăcina qaz (qazmaq/a săpa). Este semnalat și cuvântul horuu din limba yakută pentru „șanț”, de unde și derivațiile ora, oru, or, pentru „șanț, groapă” (vezi Orqapı/Perekop de la intrarea în Crimeea). Cei mai de seamă specialiști, îndeosebi ruși, în istoria, lingvistica și cultura turcică au acceptat ideea că sensul inițial al cuvântului Qırım/Kırım ar fi „șanț”.

Dar, alți cercetători din același domeniu nu au fost mulțumiți de explicația termenului „kırım” prin trimitere la „șanț, groapă”, chiar dacă asemenea lucrări erau prezente în jurul orașului cu acest nume. Dar, aceste lucrări în teren nu erau elemente caracteristice pentru individualizarea unui oraș important. Noile cercetări au fost  mai extinse și mai cuprinzătoare decât cele dinainte. Acum, cuvântul Kırım (Qırım) a fost legat de „fortăreață”. Se arată că derivația turcică Korum, cu variantele sale Horum, Horm, desemna un loc abrupt și întărit cu piatră. Adăugăm aici și verbul qorımaq (în tătară) și korumak (în turcă), cu sensul de  „a ocroti, a apăra”. Se face trimitere și la faimosul Qara Qorum, capitala lui Genghiz Han. Orașul Qırım, capitala inițială a Hanatului din Crimeea, era desigur bine întărit, fiind o fortăreață. Pe lângă alte dovezi, există și o scrisoare a unui personaj foarte important din Hanatul Crimeii din secolul al XV-lea, Eminek Mîrza, beiul clanului Șîrîn, care îl înștiința, în octombrie 1476, pe sultanul otoman Mehmed al II-lea, și despre faptul că hanul Hoardei de Aur (Ulug Orda), Seyid Ahmed, „a venit și la orașul Qırım (Qırımșehir) să facă război, dar cetatea nu a putut să o ia”. Așadar, cetatea de la Qırım era puternică. Bagcesaray a devenit capitala Hanatului din Crimeea la 1500-1503, când a fost construit și Hansaray, reședința hanilor tătari timp de aproape trei secole.

Mergându-se mai departe, se afirmă argumentat că însuși Kremlinul din Moscova ar fi de origine kîpceaco-tătară. Cuvântul Kreml, cu înțeles de „citadelă”, apare târziu în limba rusă, în anul 1331, în plină dominație tătară asupra cnezatelor rusești. „Kreml” nu ar fi nimic altceva decât varianta rusească a cuvintelor kirmen, kermen folosite de kîpceaco-tătarii din sec. XIII-XIV pentru „cetate, fortăreață”. Pe lângă multe alte împrumuturi din Hoarda de Aur, rușii au preluat și termenii de origine tătară Kreml, Kremlin.

Relativ recent au fost făcute și cercetări pe teren, când atenția a fost atrasă de o fortăreață naturală, aflată nu departe de orașul Kırım/Qırım. Locul este cunoscut de mult sub numele de Aqqaya (Stânca albă), fiind unul de referință în istoria Hanatului din Crimeea. Este vorba de un deal izolat, de circa 200 m înălțime și de 4 km lungime, care se ridică pe o câmpie ca o cetate imensă, cu laturi abrupte și partea superioară plată. Acest loc ar corespunde perfect sensului termenului de qorum, khorum, citat mai sus în legătură cu numele de Qırım. Aqqaya a aparținut puternicului clan al Șîrînilor, al cărui șef era liderul Consiliului Qarașlar, organizația politico-militară a nobilimii de clan menită contrabalansării puterii hanului. La Aqqaya se aduna nobilimea tătară crimeeană pentru a-și manifesta nemulțumirea față de han sau față de Poarta otomană. De regulă, acțiunea avea eficiență, căci altminteri era pus în pericol tronul hanului în exercițiu sau, după caz, legătura de alianță cu Poarta otomană. Acesta este nivelul actual al cercetărilor în materie. Ele trebuie să continue, pentru a lămuri pe deplin această problemă importantă din istoria tătarilor crimeeni.

Revenind la chestiunea dreptului istoric asupra Crimeii, de care pare obsedat dictatorul rus V. Putin, cred că este limpede faptul că singurii care pot invoca acest drept istoric asupra pământurilor lor strămoșești din Crimeea nu sunt alții decât tătarii crimeeni. Kîpceaco-tătarii au locuit în Crimeea, mai întâi în cadrul unui stat imperial propriu (Hoarda de Aur), apoi al unei entități politice specifice (Hanatul din Crimeea), în mod neîntrerupt, timp de 750 de ani, de la jumătatea secolului al XI-lea, când s-au stabilit aici strămoșii lor kîpceaci, până când invadatorii ruși au început să-i extermine, să-i izgonească, îndată după ce au distrus statul tătar crimeean, în 1783. Dacă avem în vedere și faptul că goții, hunii și hazarii rămași în Crimeea s-au kîpceachizat/tatarizat cu timpul, putem extinde dreptul istoric al tătarilor asupra Peninsulei Crimeea până la o vechime neîntreruptă de 1400-1500 de ani. Niciun alt popor sau stat, dintre toate cele care s-au perindat de-a lungul istoriei pe pământurile Crimeii, nu poate să invoce acest drept istoric înaintea și în detrimentul tătarilor!

Despre Tasin Gemil
 
Născut în Medgidia, pe 21 septembrie 1943, într-o familie de origine musulmană, Tasin Gemil a urmat cursurile Școlii elementare de șapte ani cu predare în limba tătară din Medgidia (1949-1956), apoi Liceul Mixt din Medgidia - actualmente Liceul teoretic „Nicolae Bălcescu" (1956-1960), și apoi cursurile Facultății de Istorie-Filozofie a Universității „Alexandru Ioan Cuza" din Iași.

În iunie 1976 a susținut teza de doctorat, la Universitatea „Al.I.Cuza” Iaşi, cu titlul: „Ţările Române în contextul politic internațional” (1621-1672) (publ. la Editura Academiei Române, în 1979, 231 pag.)

În anul 1999, Tasin Gemil a primit titlul de Cetățean de Onoare al localității natale.

Cariera profesională:
- 1965-1966: profesor, Liceul Eforie Sud, Constanţa;
- 1966-1977: cercetător ştiinţific, Institutul de istorie şi arheologie „A.D.Xenopol” Iaşi;
- 1977- 1984: arhivist principal, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, Bucureşti;
- 1984-1998: istoric pr., cercetător ştiinţific pr., Institutul de istorie „N. Iorga” Bucureşti;
- 1991-1995: conf.univ. , Universitatea „Ovidius” Constanţa;
- 1995-2009: prof.univ., Universitatea „Ovidius” Constanţa;
- 1991- 1998: șeful Catedrei de istorie veche și medie, Universitatea „Ovidius” Constanța;
- 1996- prezent: conducător de doctorat în specializarea „Istoria relaţiilor internaţionale”
- 1999-2008: director al Școlii doctorale de la Facultatea de istorie și științe politice, Universitatea „Ovidius„ Constanța;
- 2004-2008: prorector al Universităţii „Ovidius” Constanţa;
- 2005 (din): fondator şi director al Centrului de Studii Eurasiatice; întemeietor și redactor-şef al Revistei Române de Studii Eurasiatice, Universitatea „Ovidius” Constanţa;
- 1998-2003: primul ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al României în Republica Azerbaidjan;
- 2004-2007: ambasadorul României în Turkmenistan;
- 2008-prezent: prof.univ., Universitatea „Babeş-Bolyai” ClujNapoca;
- 2008-prezent: fondatorul și directorul Institutului de Turcologie şi Studii Central-Asiatice; întemeietorul și redactorul-șef al publicației Studia et Documenta Turcologica ( a ajuns la vol. 5)

Activitatea comunitară şi politică:
- fondator şi primul preşedinte al Uniunii Democrate a Tătarilor Turco-Musulmani din România (dec.1989-iul.1990).
- deputat în Parlamentul României (1990-1996);
- secretar al Comisiei permanente pentru învăţământ, cercetare ştiinţifică, tineret şi sport din Camera Deputaţilor (1992-1996);
- membru al delegaţiei permanente a Parlamentului României la Adunarea Parlamentară a NATO (1991-1992);
- membru al delegației permanente a Parlamentului României la Adunarea Parlamentară a Organizaţiei pentru Cooperare Economică la Marea Neagră (AP-OCMN) (1993-1996);
- Adeverința nr.11126, din 26 noiembrie 2009, emisă de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, atestă faptul că lui Tasin Gemil „nu i se poate atribui calitatea de lucrător/colaborator al Securității”.
 
Activitatea ştiinţifică, culturală şi diplomatică
- 8 volume de autor (3209 pagini publicate), 8 cărți coautor, 8 cărți coordonator, cca. 100 de studii ştiinţifice în reviste de specialitate din ţară şi din străinătate, cca.60 de recenzii, polemici şi note bibl.; mai mult de 100 de comunicări ştiinţifice la manifestări ştiinţifice interne şi internaţionale. Câteva sute de articole şi interviuri în ziare româneşti şi străine; peste 200 de emisiuni radio şi TV în ţară şi străinătate, însumând mai mult de 60 ore de emisie.
- In calitate de ambasador român a elaborat aproxim. 1500 de documente diplomatice.
- A iniţiat şi organizat peste 30 de reuniuni ştiinţifice şi culturale pe plan naţional şi internaţional.
- A înfiinţat şi condus câteva asociaţii ştiinţifice şi culturale, între care „Asociaţia Cultural-Ştiinţifică România-Turcia”, „Asociatia Culturală Azerbaidjan- România”, „Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă şi Cultură Turco Tătari din România”. A fost vicepreşedinte al Ligii Române de Prietenie cu Lumea Arabă, vicepreședinte al Societăţii Europene a Mării Negre, vicepreşedinte al Asociaţiei „Drumul Mătăsii”; membru în Comitetul de red. al ”Revue Roumaine d’Histoire” (câtiva ani).
- Fondator şi redactor şef al „Revistei Române de Studii Eurasiatice”, Universitatea Ovidius Constanţa; fondator şi red.-șef al revistei „Studia et Documenta Turcologica”, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca.

Colegii de breaslă i-au dedicat două volume de studii ştiinţifice, cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani (Istorie şi Diplomaţie în Relaţiile Internaţionale. Omagiu Istoricului Tahsin Gemil, coord.Daniel Flaut, Iolanda Ţigiliu, Ovidius University Press, Constanţa, 2003, 459 pag.) şi la împlinirea vârstei de 70 de ani (Contemporary Research in Turcology and Eurasian Studies. A Festschrift in Honor of Professor TASIN GEMIL on the Occasion
of His 70th Birthday, eds.Stoica Lascu and Melek Fetisleam, Presa Universitară Clujeană, 2013, LXXVIII + 1056 pag.)

Domenii predilecte de cercetare:
- Istoria relaţiilor româno-otomano-tătare; istoria, cultura şi situaţia actuală a popoarelor din lumea turcică (Turcia, Asia Centrală, Crimeea, Caucaz, regiunea Volga-Ural)
 
Titluri şi premii:
- Membru corespondent al Societăţii Turce de Istorie (Türk Tarih Kurumu) din Ankara (din 1988);
- Premiul „Nicolae Iorga” al Academiei Române (1991);
- Premiul „Radu Rosetti” al Fundaţiei Culturale „Magazin Istoric” (1993);
- Cetăţean de onoare al municipiului Medgidia (din 1999);
- Profesor onorific al International University of Baku (din 2001);
- Titlul „Prieten al Azerbaidjanului” conferit de societatea civilă (ziarişti) din această ţară (2002);
- „Letter of Gratitude” a Academiei de Științe a Republicii Tatarstan, Federația Rusă (2010);
- „Scrisoarea de Recunoștință” (Blagodarstvennoe Pismo) a Președinției Consiliului de Stat al Republicii Tatarstan, Federația Rusă (2012);
- Titlul de ”Personalitate Monumentală a Populației Turco-Tătare din România”, conferit de Centrul Cultural Turc ”Yunus Emre” din București (2012);
- Titlul de „Senator de onoare” al Institutului Cultural Român „pentru serviciile de excepție aduse susținerii și promovării culturii române” (2013);
- Decorat cu medalia de argint „Pentru Merite în Știință” (Za Dostiszenija v Nauke) a Academiei de Științe a Republicii Tatarstan, Federația Rusă (2013);
- „Membru onorific” al Academiei Oamenilor de Știință din România (2015);
- „Membru străin” al Academiei de Științe a Republicii Tatarstan, F.Rusă (2016).       

Sursa foto: Google Maps

Citește și:
Tendinţe noi în istoriografia mondială, privind istoria tătarilor